Apararea de coasta, dispune de 3 unitati la Marina si una operata de catre IRGC, avand in dotare cam 12 baterii de rachete, HY-2/4 SILKWORM (copie chinezeasca a P-15 TERMIT sovietica), C-801/802/NOOR/KOWSAR (raza maxima de actiune de 25 km). Din ianuarie 2011 a devenit operationala o noua racheta anti-nava, numita RAAD/THUNDER, avand autonomia de 350 km, fiind varianta locala a celei chinezesti, HY-2 SILKWORM (Viermele de matase), cu lansare de pe platforme mobile terestre. Este in curs de intrare in dotare, racheta anti-nava, NASR-1, ce teoretic ar putea fi echipata si cu ogiva nucleara de mica putere. Un numar mare de rachete sunt dispuse pe insula Abu Musa (12 km/patrati, dispunand de fortificatii), situata in estul Golfului Persic la intrarea in Stramtoarea Hormuz (Iranul are dispute cu Emiratele Arabe Unite in privinta acestei insule).
EM-52
Principalele baze navale iraniene, se gasesc la: Bandar Abbas, Bushehr, Shahbahar, Insula Hengham, Insula Kharg, Khorramshar.
Fortele Aeriene Iraniene (Islamic Republic of Iran Air Force –IRIAF), dispun de aproximativ 35000 de oameni si 15000 de rezervisti. Au 15 escadrile de vanatoare, ce dispun de: 15 MIG-29; 25 SU-24 (armate cu racheta anti-nava, NOOR); peste 20 de F-14A TOMCAT (dintr-un numar de 80 achizitionate de catre Sah, pe care cu mari eforturi le mentin in stare de zbor. Nu se stie insa cat vor mai zbura si cate ore de zbor efectueaza pilotii iranieni cu ele); 50 de F-5E/F TIGER II (peste 200 au fost achizitionate de catre Sah intre anii 1968-1976). Acestea au fost modernizate substantial, sustin iranienii, pe plan local, devenind SAEQEH, despre care considera ca ar fi similar cu cel american, F-18 (intr-adevar, are doua derive, dar…) –cel putin 12 sunt operationale; 40 de F-4D/E (peste 200 au fost achizitionate de catre Sah incepand cu anul 1968. Iranienii sustin ca avioanele au fost modernizate, dar acest lucru este incert); cateva RF-4E; 20 de F-6 (MIG-19 facut in China); 40 de F-7 (MIG-21 facut in China, operat probabil si de catre IRGC); SU-25, operate de catre IRGC (posibil 25 de aeronave); 2 avioane IL-76 MAINSTAY (AEW); un avion de patrulare maritima, P-3FORION. Au un numar mare de avioane de antrenament, precum: 45 de F-33A; 49 de U-22 (americane); 25 EMB -312 TUCANO (braziliene); 35 de PC-7 (elvetiene); 6 TB-21; 6 TB-200 (franceze); un numar incert de, MFI-17 MUSHSHAK (facut in Pakistan sub licenta, dupa SAAB SAFARI); TAZARVE, avion de antrenament avansat, de fabricatie autohtona, intrat deja in productia de serie, cel putin 25 de asemenea aeronave ar urma sa fie achizitionate pana in 2014 (probabil este dezvoltat dupa F-5, posibil un derivat al acestuia ca si SAEQEH).
SAEGHEH
Au multe avioane de transport, precum: CESSNA -185/337; DORNIER-228; F-27; Y-12; Y-7; IL-76; C-130 E/H; AN-24/26/30/74; BOEING-707 (destinateVIP, posibil 10 operationale); BOEING-727/747. Recent au cumparat din China inca 14 avioane Y-7 (varianta chineza a AN-24).
SHAHED 285
Iranienii, dezvolta propriile rachete AA cu lansare de pe avioanele si elicopterele ce se gasesc in dotarea Fortelor Aeriene, precum: FATTER –copie a celei americane, AIM-9 SIDEWINDER, modernizata, avand distanta maxima operationala de 40 km si ghidaj in infrarosu; SEDJIL –copie a celei americane, MIM-23 HAWK, modernizata local. Iranienii sustin ca au creat o varianta proprie, ce poate fi lansata si de pe avioanele de lupta (greu de crezut insa de catre experti); SATTAR 1/2/3/4 –racheta AA cu raza medie de actiune, modernizare a celor americane mostenite de la Sah, AIM-54 PHOENIX si MIM-23 HAWK; varianta a NOOR cu lansare de pe SU-24 si MI-17; varianta a KOSAR ce poate fi lansata de pe elicopterele SH-3D SEA KING.
SU-24-NOOR
Principalele baze aeriene ale IRIAF se gasesc la: Ahwaz, Bushire, Chahbahar, Dezful, Teheran, Galeh-Marghi, Hamadan, Isfahan, Mehrabad, Shiraz, Tabriz, Zahidan si Abu Musa.
Interesul Iranului pentru program atomic, a debutat in anii *50, in cadrul programului „Atomii pentru pace”, cu sprijinul SUA. Politica „Atomii pentru pace” a deschis dealtfel, noi orizonturi pentru toate tarile. La randul lor, tarile cele mai avansate in domeniu, asteptau ca marile sacrificii financiare facute pentru crearea industriilor lor nucleare sa se traduca in exporturi. Altele, din cauza restrictiilor privind materialele sau a imprejurarilor politice speciale si in pofida faptului ca erau industrializate, au fost incapabile sa intreprinda un program atomic compatibil cu pozitia lor, si doreau sa recupereze timpul pierdut. In sfarsit, tarile cele mai putin dezvoltate erau nerabdatoare sa obtina accesul la mult laudatele beneficii ale energiei atomice. Printre aceste tari se numara si Iranul!
TAZARVE -AJT
Mai mult decat atat, in sprijinul acestei politici, natiunile avansate din punct de vedere nuclear, concurau in pregatirea tehnicienilor nuclearisti din tarile ce urmau a le deveni clienti, printre care se numara si Iranul, stat care dorea in mod fatis sa dispuna cat mai rapid de proprii specialisti, care urmau, in viitor, sa pregateasca un program nuclear propriu. Ca si in cazul celorlalte state, specialistii iranieni in domeniul nuclear, odata cu intoarcerea in tara, urmau sa-si continue munca in noul domeniu in care fusesera specializati, fiind de dorit un reactor de cercetare.
Astfel, in anul 1967, s-a infiintat TNRC (Teheran Nuclear Research Center), sub conducerea Organizatiei pentru Energie Atomica Iraniana (AEOI), dispunand de un reactor american de cercetare cu puterea de 5 MW, folosind uraniu imbogatit. De altfel, SUA a si pus rapid mana pe cea mai mare parte a pietei reactoarelor de cercetare, in detrimentul Frantei si al Marii Britanii. Din 1957 pana in 1959, SUA aveau sa incheie o serie de acorduri civile bilaterale cu circa 40 de tari, numite pompos „tari prietene”, printre care se regasea si Iranul. Aceste tari nu aveau obiectii la controalele efectuate de catre inspectorii americani, numite in mod curios „bilaterale”, spre deosebire de cele „internationale” ale AIEA (Agentia Internationala pentru Energia Atomica) care aveau sa le inlocuiasca mai tarziu (de altfel, Teheranul a aderat la Tratatul de Neproliferare in anul 1968, ratificandu-l in 1970).
SEJIL-1
Acest acord „bilateral” cu SUA, prevedea si asa-numitele „acorduri de cercetare”, si a permis ca Iranul sa achizitioneze cateva kilograme de uraniu-235, necesare pentru functionarea propriului reactor de cercetare. Acest reactor, era de mica putere si in general, nu prea avea vreo importanta in eventualitatea dezvoltarii unui program nuclear. Operatiunile de control americane, se limitau la verificarea anuala a stocului de combustibil-uraniu cu un grad inalt de imbogatire sau, uneori, uraniu cu mai putin de 20% izotopi 235, o concentratie prea scazuta pentru orice utilizare militara.
Interesant este si faptul ca Sahul Mohammed Reza Pahlavi, dorea nici mai mult nici mai putin, ca pana in anul 2000, Iranul sa dispuna de cel putin…23 de centrale nucleare, ce ar fi urmat sa produca cel putin 25000 MW energie electrica.
Ca urmare, a inceput un iures al constructiei de reactoare nucleare, inclusiv de catre firme din Occident. Erau avute in vedere sisteme nucleare cu abur (de catre firma „Kraftwerk Union AG”/KWU din Germania), cu apa presurizata (de catre firma „Siemens”), precum si pentru instalatiile cu apa in fierbere (un concern format din firmeleAEG-General Electric), in joc fiind sume imense pe atunci, cuprinse intre 4-6 miliarde de dolari.
SEJIL-II
Chiar si Franta era deosebit de interesata, cu atat mai mult cu cat iranienii platisera o cota de 10% din actiunile Eurodif (in anul 1977, valoarea participatiei iraniene se ridica la suma de 1,180 miliarde de dolari). Eurodif, s-a nascut la propunerea Frantei, care la inceputul anului 1971 si-a anuntat intentia de a construi, cu sau fara parteneri, o mare uzina civila de imbogatire a uraniului, dupa ce in 1969 pusesera la punct, la Pierrelatte, tehnologia necesara. Pentru ca acest proiect si tehnologia sa fie mai credibile, un studiu la fata locului fusese comandat, cu o oarecare publicitate, firmei americane…Bechtel (o cunoasteti, nu!?). Intr-un final, Belgia, Spania, Suedia si Iran (din anul 1975, cand s-a creat societatea franco-iraniana, Sodidif – Societe Franco-Iranienne pour l’enrichissement de L’alin uraniu difuzee gazeuse), s-au alaturat acestui proiect. La data rasturnarii Sahului, Iranul dispunea de mai multe institute de cercetare, un reactor nuclear de cercetare, doua mine de uraniu, precum si de instalatiile necesare imbogatirii acestuia. De asemenea, lucrarile la reactorul nuclear de la Bushehr au fost sistate, acesta fiind cam in proportie de 50% finalizat, datorita sistarii platilor catre firma constructoare KWU (era vorba de vreo 450 milioane de dolari) si a embargoului american impus noului stat islamic.
KARAR
Acesta, este dat in folosinta abia in septembrie 2011, cu ajutorul Rusiei, prin firma Rosatom, dar avand mare parte din instalatii si tehnologie schimbata (este vorba de un reactor cu apa sub presiune de 915 MW, VVER -1000, urmand cel de-al doilea reactor de acelasi tip). Totodata, iranienii intentioneaza demararea lucrarilor la o noua centrala nucleara, ce ar urma sa fie construita la Darkhovin (probabil de 40 MW, de provenienta China sau Rusia).
WW
Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.
Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.
csis.org/…/iran-and-gulf-military-balance-ii-…
en.wikipedia.org/…/Nuclear_program_of_Ir…
www.iranmilitaryforum.net/ –
www.xairforces.net/galleryd.asp?id=50…
en.wikipedia.org/…/List_of_current_ships_…
www.militaryphotos.net/…/showthread.php?…