Bugetul militar al SUA este mai mare decat cel al urmatoarelor 20 state la un loc si in consecinta armata americana este cea mai puternica forta din lume iar industria de aparare, liderul tehnologic de necontestat in domeniu si cel mai mare exportator mondial de tehnologie.
Daca in timpul Razboiului Rece acest lucru era de asteptat, SUA fiind liderul si de departe cea mai mare economie a blocului vestic , dupa prabusirea comunismului, in timp ce cheltuielile militare ale celorlalte tari au scazut abrupt, cele ale SUA s-au mentinut la nivele relativ ridicate.
Explicatia acestui fapt sta intr-un fenomen pe care Dwight D. Eisenhower l-a numit in discursul sau de incheiere al mandatului din 1961 “complexul militaro-industrial“, avertizandu-i totodata pe cetatenii americani de cresterea influentei acestuia.
Ce genereaza aceasta forta este imensa baza industriala si de cercetare a carei oferta se intalneste cu cererea la fel masiva a celei mai puternice armate din lume.
Dar totusi lipseste ceva.
Oferta singura nu este suficienta, contrar ideii ca oferta isi genereaza propria cerere. Simpla existenta a cererii nu este nici ea de ajuns, atat timp cat aceasta nu este si solvabila.
Elementul cheie ar fi fost numit explicit intr-o versiune de lucru a discursului lui Eisenhower in care s-ar fi gasit formularea “complexul militaro-industrialo-parlamentar”.
Aceasta ultima componenta critica ar fi fost insa eliminata din versiunea finala a discursului din motive lesne de ghicit. Nu se stie exact cat adevar este in aceasta istorie, alti autori insistand pe versiuni alternative ale termenului, ceea ce este cert e ca fara sustinerea continua a Congresului industria militara americana nu s-ar fi putut dezvolta niciodata la un asemenea nivel.
Daca in cazul altor industrii precum cea a energiei, tutunului sau armelor de foc civile suportul Congresului este mentinut datorita unui lobby extrem de puternic si destul de vizibil, in cazul industriei militare motivatia este mult mai solida, reprezentantii cetatenilor americani protejandu-le acestora din urma locurile de munca in mod direct si asigurand in acelasi timp indirect avansul tehnologic ce le garanteaza securitatea.
Miza speciala face ca organizarea membrilor Congresului sa nu depinda de comitete sau comisii oficiale ci de o “mafie” informala si transpartinica ce protejeaza interesele armatei si ale industriei locale impotriva taierilor de fonduri. Bineinteles, totul in schimbul voturilor cetatenilor din Statele ale caror economii depind de industria militara.
Cercul este astfel inchis si atat timp cat interesele partilor coincid, supravietuirea Complexului este asigurata chiar si in cele mai grele conditii economice si, odata cu acesta, baza industriala, cercetarea militara precum si intregul sistem de securitate.
Logica intereselor este atat de clara incat ar fi fost de asteptat ca mecanismul sa fie copiat in majoritatea statelor democratice industrializate, ceea ce se intampla doar intr-o oarecare masura, asta depinzand si de gradul in care functioneaza sistemul reprezentativ respectiv.
Nu e foarte greu de ghicit unde se gaseste Romania din acest punct de vedere iar faptul ca nu exista la nivel parlamentar nici un grup de initiativa care sa sustina interesele industriei de aparare este doar o consecinta a democratiei originale romanesti.
Alesii cetatenilor se refugiaza in anonimatul unor comisii al caror rol este, precum se stie, de a ingropa subiectele si nu de a le rezolva. De un grup informal care sa cuprinda parlamentari din ambele Camere si din toate partidele nici nu poate fi vorba. Cum muncitorii din industria de aparare romaneasca au trimis si ei niste reprezentanti in Parlament, merita sa facem cunostiinta cu cativa(*) dintre acestia, pentru o mai buna comunicare pe viitor.
Daca doriti sa-I cunoasteti dati un clik pe Tehnomil.net