În teoria conflictelor armate, există o regulă (lege) dovedită de multe ori în istorie: cu cât numărul și intensitatea disensiunilor diplomatice, culturale și economice dintre state (sau alianțe de state) sunt mai mari, cu atât scânteia suficientă izbucnirii „glasului armelor” este mai mică.
Cu alte cuvinte… Până la posibila declanșare a unui al Treilea Război Mondial nu este mult… dacă se continuă în acest ritm la nivelul conflictelor și crizelor internaționale.
Încep prin a cita un mare specialist în relaţii internaţionale pe nume Karl W. Deutsch: „Dacă civilizația noastră va fi distrusă în următorii treizeci de ani, acest fapt nu se va datora foametei, vreunui dezastru natural global sau ciumei bubonice, ci politicilor externe și relațiilor internaționale. (…) Putem învinge foametea și epidemiile, însă nu putem „trata” încă puterea armelor de care dispunem și nici comportamentul nostru, în calitate de națiuni.”
Având la dispoziție o serie de instrumente fără precedent pentru acțiunile naționale – ideologii și arme – statele naționale au devenit niște mijloace tot mai periculoase de propagare a conflictelor internaționale (închise sau deschise – în cazul de față între Japonia și China, vorbim de un conflict deschis), având un potențial semnificativ al escaladării lor către distrugerea reciprocă și anihilarea finală (militară sau economică) chiar a întregii civilizații (dacă este să ne gândim la imensul arsenal nuclear). Întotdeauna în urma uni conflict, oricât de sângeros ar fi, cineva are de câștigat. Nu mă refer la cineva făcând parte din posibilii beligeranți. În „Războiul Globalizării” care cred că se va dezlănțuii în curând, este valabilă regula: când doi de bat, al patrulea câștigă. Este dificil de explicat de ce al patrulea și nu al treilea. Nu constituie subiectul și nici menirea acestui articol.
Trebuie menționat că în aceste domenii, în spatele a ceea ce mijloacele mass-media relatează prin informații mai mult sau mai puțin corecte, se află mereu stări de fapt și situații cum mult mai grave și periculoase. De asemenea, întotdeauna pe lângă un simplu conflict sau disensiune diplomatică între oricare două state (cu atât mai mult când vorbim de superputeri) se află un întreg război al structurilor de „intelligence” ale factorilor implicați (aici state, în alte cazuri alianțe de state).
Era de așteptat ca între Japonia și China să apară „ceva” nou dar mai ales „necesar”.
Comunitatea internațională ar trebuii să aibă foarte mare grijă (și atenție) legat de acest conflict survenit între cele două state. Ambele au conexiuni și implicații internaționale deosebit de vaste. China domină de câțiva ani lumea din punct de vedere economic, iar Japonia furnizează (printre multe altele) peste 80% din echipamentele electronice de comandă ale tuturor dispozitivelor militare atât ale SUA (implicit NATO) cât și Rusiei.
Ambele sunt superputeri economice și mai ales militare.
Un scenariu similar a fost înregistrat și în zorii timpurii al Celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, Japonia a încercat invadarea Chinei pentru resurse și corelat cu tendințele de la acea vreme ale NSDAP din Germania, a apărut ideea creării AXEI.
Observ cu teama și îngrijorare cum un al doilea focar de „scandal”, survenit între mari puteri din hegemonia mondială, se iscă pe motive teritoriale și mai ales energetice. Primul este așa-zisa „amenințare” a Iranului.
Credeam că societatea umană a trecut de acest „pas” al războaielor (conflictelor) pentru teritorii.
Sunt cel puțin trei probleme importante care evoluează negativ la nivel internațional.
1. Tensiunea puternică intre Israel (cu SUA, Marea Britanie și o PARTE! din UE) de o parte și Iranul (puternic sprijinit, cel puțin logistic, de China și Rusia de cealaltă parte.
2. Disensiunile dintre Japonia și China cu privire la insulele din Marea Chinei de Est.
3. India și Pakistan asupra Kashmir-ului (iarăși – ambele puteri nucleare).
Considerentele de la punctele 1, 2 și 3 coroborate cu prelungita și stimulata criză economică internațională, imi creaza impresia că ar putea constituii primele motive solide (dorite de unii) pentru a impune acel „Guvern Mondial” ca singura soluție de compromis în vederea salvării lumii de un posibil al Treilea Război Mondial (în care, dacă va avea loc, estimez moartea a cel puțin 500 de milioane de oameni doar în prima lună – în ipoteza utilizării masive a capabilitălilor nucleare).
Mă îngrijorează să tot aud de conflicte și disensiuni din ce în ce mai multe, mai ales internaționale, într-o lume a tehnologiei, a informație, a comunicării, a automatizării etc.
La urma urmei chiar înțeleg… totul se rezumă la resursele primare de energie.
Sper ca aceste conflicte să fie rezolvate pe cale diplomatică iar generațiile care vin din urmă (deja într-un viitor incert) să nu fie nevoie să-și înceapă viața în ruine și munți de cadavre ale unei viitoare „mărețe civilizații dispărute”.
ing. Viorel LUCACI.