1877-1878
Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al II-lea comandantul armatelor ruse din răboiul ruso-româno – turc, după două înfrângeri severe în faţa turcilor, la Plevna, a trimis următoarea telegramă cifrată domnitorului Carol I (viitorul rege al României) la 19 iulie 1877: “Turcii ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă se poate să treci Dunărea, după cum doreşti ”. Generalul A.Cernat ministrul de Război al României reţine în memoriile sale reacţia Marelui Duce Nicolae când l-a anunţat decizia lui principelui Carol de a trece Dunărea: “Vous tombez comme la Providence ” (Sunteți precum Providența).
Generalul britanic V.Baker declara: “Este clar pentru orice militar imparţial că fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă ar fi fost inevitabil aruncată înapoi în Dunăre”. Istoricul turc contemporan T. Yilmaz admite că “fără armata română, inamicul (ruşii) nu ar fi putut să învingă la Plevna”. Istoricul rus N.V.Vinogradov în lucrarea “Războiul din anii 1877-1878” publicată de Academia de ştiinţe în 1979, scria: “(ofiţeri ruşi) vorbeau cu o profundă admiraţie despre virtuţiile militare ale aliaţilor lor români. Lucrările de fortificaţie au fost admirate de mulţi ofiteri ruşi. S-au păstrat aprecieri din cele mai măgulitoare despre artileria română”. Periodicul belgian “Le Bien public” din februarie 1878 scria: “Ei (românii) au luat marea parte la asaltul Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman-paşa, care a hotărât rezultatul campaniei”. Cotidianul “Daily News” arăta la rândul său: “a luat dintr-un singur pas locul său între armatele europene. Conseciiţele acestui fapt sunt mai mari pentru ţară şi pentru chestiunea Orientului decât s-ar părea la prima vedere …”. Iar periodical vienez “Neue Freie Presse” trăgea un semnal: “… acum un an se putea ierta nesocotirea armatei române, azi e necesar şi chiar oportun ca în calculele militare armata română să fie pusă în cumpănă.” Într-o scrisoare Friedrich Engels scria: “fără românii ruşii ar fi fost fără ieşire la Plevna”
1916-1919
Premierul britanic, Lloyd George aducea un omagiu ţăranului român la un an de la intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antanta: “a dovedit omenirii că este soldatul cel mai viteaz din lume când I se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie” Generalul Henri Berthelot într-o declaraţie pentru ziarul “L Entente”, ce apărea la Petersburg, referindu-se la luptele purtate de armata română în 1916 – 1917, spunea: “poporul roman posedă până la cea mai înaltă treaptă calităţile esenţiale ale unui soldat, acelea care constituie armatele de elită:bravură, spirit de disciplină, energie, în fine, un puternic patriotism”. Acelaşi general, bun cunoscător al realităţilor de pe frontal din Moldova, îi telegrafia generalului roman Eremia Grigorescu, scriind între altele: “Bravura ofiţerilor şi soldaţilor români atrag în acest moment admiraţia tutuiror armatelor aliate şi cărora duşmanii le aduc omagiile lor” Diplomatul român Raoul Bossy aminteşte ca, intr-o intrevedere la Helsinki din 1934, Carl Gustaf Emil Mannerheim i-a spus: “Despre ostaşul român are numai cuvinte de laudă pentru vitejia si puterea lui de rezistenţă … imi vorbeste…cu deosebită prietenie de generalul Averescu”. Mannerheim cunoscuse direct ostaşul roman, in timpul Primului Razboi Mondial, in calitate de ofiter superior in armata rusa, când a comandat diferite unitati ruse sau romano-ruse pe frontal din Moldova.
Iată ce scria ziarul britanic “Times”, la 17 august 1917 despre victoriile româneşti: ”românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru afugi mai iute, ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei” Ariside Briand, în Camera deputaţilor de la Paris, câţiva ani mai târziu remarca: “Din memoriile lui Ludendorff şi din constatările Marelui Stat Major Interaliat reiese că Germania şi aliaţii ei au fost nevoiţi să mobilizeze încâ 58 de divizii pe frontal oriental, din cauza intrării României în acţiune. Victoria de la Mărăşeşti, unde s-au consumat peste 30 de divizii germano-austro-bulgaro-turce a salvat frontal oriental în 1917 până la venirea iernii, căci prin eventuala ocupare a Moldovei şi Basarabiei, s-ar fi prăbuşit mult mai devreme armata rusă, înainte ca Anglia să fi ajuns la maximul efortului său militar şi America să-şi fi transportat în Franţa trupele sale, imense cantităţi de alimente şi muniţiuni care au hotărât Victoria pe frontal oriental”
În numele primului ministru britanic Lloyd George într-o telegramă cifrată adresată primului mistru roman, Ionel Brătianu se spune “Rezistenţa de neîntrecut a armatei române din timpul verii trecute ne-a umplut de admiraţie”
Comandantul forţelor ruse de pe frontal român, generalul Dimitri Scerbacev, scria la 15 august 1917, imediat după victoria de la Mărăşti şi părăsirea frontului din Galiţia (dezastrul rus de la Tarnopol) şi nordul Bucovinei de către ruşi şi victoriile de la Mărăşeşti şi Oituz, când anarhia din armata rusă şi ostilitatea faţă de românii erau tot mai dăunătoare: “Sunt plin de admiraţie pentru eroismul trupelor române şi felicit comandamentul, ofiţerii şi soldaţii tuturor unităţilor, pentru felul strălucit în care au respins ofensiva inamicului” Monkewitz, şeful Statului Major al armatei IV ruse scria despre luptele din vara lui 1917 “Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi (ruseşti ) a fost cu adevărat criminală numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia”.
Generalul Kurt Ernst von Morgen şi-a notat, cu reţinere, în memoriile sale despre ofensiva germană de la Mărăşeşti condusă de feldmareşalul August von Mackensen, oprită de români următoarele: “împotrivirea românilor a fost neînchipuit de dârză, dârzenie dovedită de cele 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Atacurile au fost duse de români la baionetă şi ne-au pricinuit pierderi foarte grele.” Ofensiva feldmareşalului von Mackensen a fost zdrobită de soldaţii români la Mărăşti, în iulie 1917, în condiţiile în care “parteneri” ruşi atinşi de “revoluţie” părăseau poziţiile în timpul ofensivei. O recunoaşte printre dinţi generalul Erich Ludendorff în memorii: “Armata română se consolidase cu concursul Franţei într-un asemenea grad că ni se păru cu neputinţă să obţinem un success strategic … renunţarea la operaţiunea proiectată în Moldova mi-a fost penibilă ”
1941-1945
Generalul Eugen von Schobert, comandantuil Armatei XI germane, după eliberarea părţii de nord a Moldovei, ţara de sus a lui Ştefan cel Mare, mai nou numită şi Bucovina, şi-a exprimat “deplina recunoştiinţă” faţă de modul cum luptase Armata a III-a română, şi a felicitat Comandamentul român la 7 iulie 1941. Când au fost întrebaţi mai mulţi ofiteri germani – care erau cei mai buni soldaţi din cadrul Axei neaparţinând Germaniei: finlandezii, croaţii sau ungurii – generalul Hans Speidel – fost general al Wehrmachtului şi ulterior Şeful Statului Major NATO a răspuns: “Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea”. Fostul commandant din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care conduse o divizie pe frontul din Kuban (sud de Stalingrad) unde-i văzuse pe români în acţiune, a răspuns la întrebarea unui ofiţer britanic referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al germanilor: “ A, românii desigur. Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare”.
Sursa: Istorie pe scurt.ro