Povestea nu-mi apartine, n-am participat la Cupa Presei (eu n-am acreditare si oricum MApN-ul nu prea mai vorbeste cu mine 🙂 ), insa la aceasta editie au participat cativa prieteni ai unui prieten si povestea merita citita, este foarte frumos narata, departe de odiosul limbaj de lemn, limbaj cu care a fost obisnuiti mai mereu.
Partea cu adevarat frumoasa, pentru mine, este ca in timp ce o luasem linistiti pe firul povestii mi-a sarit in ochi numele poligonului unde s-a desfasurat evenimentul: poligonul „Catelu” de langa Bucuresti!
Ori in acest poligon, cu multi ani in urma – chiar foarte multi – prin clasa a XI, am pus pentru prima oara mana pe o arma de razboi reala. De fapt pe mai multe arme. Eram in PTAP si ca sa scurtez, in Catelu am tras cu pusca Geko – o arma de calibru mic, nu mai tin minte ce calibru, am mai tras cu o pusca clasica – de calibru mare – din WW2 – cu incarcare manuala si, la final, apoteotic 🙂 , cu AK 47…
Dupa aceea am tras mai mult cu AK, dar Catelu, ca poligon mi-a ramas in suflet si cititnd materialul mi-a rascolit amintirile…
Asadar…
19 octombrie 2015…
În sfarşit aflu, înainte de a se întâmpla – pentru că de obicei aflam după eveniment – că joi, 22 octombrie, se va desfăşura… Cupa Presei la Tir! Uraaaaa! Acum, sau voi regreta în fiecare secundă ce va urma!
Din fericire vestea entuziasmează echipa într-un mod la care nu mă aşteptam şi organizarea este extrem de rapidă. Mergem la Cupa Presei!
Îmi avertizez coechipierii că nu am tras niciodată, însă dorinţa este atât de puternică, încât orice refuz este exclus şi mă bucur intens de ocazia excepţională de a împlini un vis.
De unde această dorinţă? Povestea este simplă.
V-am mai spus că locuiesc într-o zonă în care am avut totul. Focurile de armă nu au lipsit nici ele. Poligonul de la Crângul lui Bot fiind destul de aproape, am crescut în rafale de mitralieră si focuri de armă automată .
“Mergem la poligon?”
“Ce să cauţi la poligon?”
“Să văd tragerile.”
“N-ai voie să intri! Nu eşti militar!”
“Când o să fiu militar?”
“Eşti fată. Când vei fi la facultate, vei face armata. Până atunci vei face PTAP, la şcoală.”
Bun. Aşteptăm. PTAP se face în clasa a VIIIa, mai sunt ani până atunci, dar timpul trece. În primul trimestru facem puţine ore, abia ne organizăm şi nu învăţăm mare lucru. Despre armă, trageri… Nimic. Poate mai târziu… Mai târziu, însă, nu mai facem deloc. Revoluţia a anulat pregătirea. Facultatea aveam să o fac degeaba, nu se mai făceau înrolări.
“Vreau să trag cu arma, în poligon!”
“Vezi că o poţi face! E simplu! Plăteşti şi tragi cât vrei!”
“În poligon militar?”
“Nu!…”
“Atunci, mulţumesc, nu-mi trebuie. Eu acolo vreau.”
“Intră în armată!”
Da, sigur! Cu condiţia mea fizică, de doi bani ruginiţi, de asta are armata nevoie, de mine! Ar mai fi o variantă. Să mă angajez. Dar… Ce?! Nici azi nu am găsit ceva potrivit… Nu-i nimic. Se pare că vom putea fi rezervişti. Ba… nu! Şi aici m-au ocolit! Ba că sunt prea tânără, ba că sunt fată, ba că nu se mai face armata, ba că… M-au pierdut din vedere, m-au tot ocolit, iar eu ţopăi la poarta poligonului interzis.
De Cupa Presei la Tir am aflat în urmă cu câţiva ani. Varianta perfectă, şansa unică pe care nu trebuia să o ratez! Şansă pe care o ratam cu fiecare ediţie ce trecea… Ca un făcut, ca o piedică de netrecut, aflam că… Fusese! Degeaba întrebam pe oricine, oricând, oriunde, răspunsurile erau mereu, invariabil: “Nu ştiu”, ori… “A fost!”.
Şi iată că, printr-un adevărat miracol, mă aflam acum pe listă. Bucuria era imensă. Mai aveam doar un pas…Două zile în care trebuia să fiu extrem de atentă să nu păţesc iar ceva, cel mai mic accident putând însemna excluderea mea din echipă pe motiv medical, trec repede.
Continuarea pe „SuntemRomania”