David si Goliat (I)

8 ani ago

Despre legenda triumfului Omului obisnuit (David) asupra Uriasului (Goliat), despre victoria de neinchipuit a inferiorului asupra superiorului am auzit cu totii. Articolul de fata trateaza o astfel de victorie, actorii principali fiind Luftwaffe (Germania) si Regia Marina (Italia).

Sigla Regia Marina

Totul se intampla in penultimul an de razboi, an in care situatia Italiei, aliat al Germaniei (Pactul de Otel, Berlin, 22 mai 1939), era disperata din toate punctele de vedere. Regio Esercito/Armata Regala Italiana in toate structurile ei era demoralizata, in mare parte slab inzestrata, suferind mai multe infrangeri zdrobitoare. Regia Marina, considerata in 1940 ca fiind a cincea Flota ca marime din lume era, aparent, o forta formidabila, insa lucrurile nu stateau deloc asa. Dar, o vorba inteleapta spune ca „hartia suporta orice”, si vom vedea in randurile ce urmeaza adevarata „fata” a puterii economice si militare, inclusiv navale, a Italiei fasciste mussoliniene.

Benito Amilcare Andrea Mussolini, supranumit „Il Duce”, inca de la venirea la putere visa la refacerea gloriei Romei antice. Pe langa Armata, „Il Duce” a luptat pentru crearea unei forte navale puternice, constient fiind de faptul ca aceasta ar aduce prestigiu militar Italiei si „ar ajuta la stabilirea unui imperiu peste mari si tari asemenea vechiului Imperiu Roman”. Dar, de la vis la realitate e cale lunga, la momentul 1940, Regia Marina nu se putea nicicum masura cu flota franceza, britanica, americana, germana si japoneza, cu toate ca avea cateva nave moderne. Situatie era identica in toata armata italiana, marea majoritate a tehnicii de lupta fiind veche si depasita, statul italian nefiind in mod cert pregatit de razboi. Iata doar cateva exemple graitoare cu privire la tarele Regio Esercito (eeh, in Etiopia, 1935-1936, le-a mers, fata de descultii aia ei erau…armata moderna): tancurile, de fapt tanchetele, erau de proasta calitate, prost concepute, slab blindate si slab armate, italienii neavand tancuri la momentul intrarii in WW II. Dezastrul s-a vazut clar in Africa de Nord, chiar Rommel, Vulpea Desertului, destainuindu-i unui aghiotant un mare adevar: „Am cerut aliatilor italieni mai mult decat puteau face cu blindatele lor vechi si proaste” (cu toate ca italienii n-au demonstrat prea mult in WW II, respectul cuvenit Eroilor ramane…Nu stiu cui se datoreaza aceste cuvinte, insa acestea sunt pline de respect si consideratie: „Acei baieti, acei soldati tineri care au murit, care au luptat in razboiul pierdut, pe muntii Epir, pe fronturile din Africa si Rusia, nu merita ingratitudinea istoriei”. Nici Eroii Armatei Romane de la Stalingrad, Budapesta, Muntii Tatra, etc, nu merita ingratitudinea uitarii, consider eu si, cu siguranta, si dumneavoastra, colegi de blog si cititori a-i acestuia); artileria era si ea in mare parte invechita, majoritatea gurilor de foc datand din WW I (spre exemplu, majoritatea tunurilor de camp calibrul 75 mm datau din 1906, iar cele de 105 mm din 1913), munitia pentru acestea fiind deficitara; Regia Aeronautica dispunea la inceputul razboiului de aproximativ 1760 de aeronave, o forta impresionanta s-ar zice, insa, in realitate, i se potrivea proverbul: „Afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul”. Si-asta deoarece mare parte a avioanelor de vanatoare erau biplane, spre exemplu –Fiat Cr.32/42 „Falco”, erau relativ reusite, insa nu se puteau pune cu monoplanele de vanatoare britanice si sovietice.

Biplan Fiat Cr.32/42 „Falco”

Mai mult decat atat, intr-o statistica a Comando Supremo Italiano/Comandamentul Suprem Italian din 1939, reiese ca din cele 1760 de aeronave ale Regia Aeronautica doar aproximativ 900 ar fi relativ moderne si apte de zbor, cu deosebire bombardiere si aeronave de recunoastere. Comando Supremo era constient de faptul ca trebuie sa-si modernizeze tehnica de lupta, insa asta presupunea bani, materii prime si, nu in ultimul rand, timp. Dar se apucasera s-o faca, aproximativ 40% din bugetul pe anul 1939 a fost alocat Armatei, si-n anii ce-au urmat au aparut avioane de vanatoare moderne, bombardiere moderne, artilerie tractata moderna cu cadenta mare de foc (tunurile AA Breda, calibrul 20 mm, spre exemplu, erau foarte bune. Chiar si germanii le apreciau), artilerie autopropulsata, transportoare blindate (Autoblinda 40/41/43 s-au dovedit a fi reusite, fiind folosite si de catre Wehrmacht. AB-41 am avut si noi in dotare incepand din 1943, 8 exemplare fiindu-ne date de catre germani, Planul Olivenbaum) si tancuri (Carro Armato P-40/P-26/40, proiectat in 1940, tun calibrul 75 mm, era relativ echivalent cu M-4 Sherman/SUA si Panzer IV/Germania, insa a venit prea tarziu si-au fost prea putine, 103 exemplare produse. Italienii n-au reusit sa asigure motoare puternice pentru aceste tancuri si nici otelul necesar constructiei, aliatii germani facandu-le doar…promisiuni.

Mai stim noi unii, Armata Romana, careia Hitler i-a promis Arme si i-a dat…promisiuni. Oricum, pe toata perioada razboiului, industria italiana, in speta Ansaldo, a produs doar 3500 de „tancuri” –in marea lor majoritate tanchete –numarul acestora fiind mai mic decat cel a-l blindatelor germane participante la cucerirea Frantei in 1940. Categoric industria italiana a suferit pe tot parcursul razboiului de insuficienta materie prima, de lipsa masinilor si utilajelor necesare productiei pe scara larga. Productia, atat cat a fost, era limitata neputand satisface nicicum cerintele frontului. Industria italiana nu era pregatita pentru razboi, nu existau rezerve strategice, nu existau rezerve de hrana. Categoric, blindatele italiene erau slabe, iata ce-i comunica pe 20 iunie 1940 guvernatorul Libiei, Balbo,sefului marelui stat major, maresalul Badoglio:”Tancurile noastre sunt vechi si slab blindate. Mitralierele britanice le penetreaza cu usurinta blindajul. Armamentul antitanc este vechi si fara munitie suficienta”. 8 zile mai tarziu avea sa-si piarda viata…). O mare felie din acesta a fost destinat Regia Marina, avand ca destinatie constructia de cuirasate, submarine si portavioane (intr-un final n-au avut nici unul, insa au constientizat importanta acestora in razboiul naval, le-ar fi prins bine in Mediterana).

Ca fapt divers, Marina italiana s-a nascut pe 17 martie 1861 odata cu Regatul Italiei (ca fapt divers, cel mai bogat si mai intins stat italian de dinainte de Unificare era „Regatul celor doua Sicilii” –anexat in 1860 de Principatul Piemontului/Regatul Sardiniei. Regatul Italiei a rezultat in urma unirii Regatului Neapolelui ce cuprindea partea sudica a peninsulei, cu Regatul Siciliei, acesta cuprinzand insula Sicilia), prin „fuziunea” marinelor Sardiniei, Toscanei si Napolitano-Siciliana, la care s-au adaugat si cateva nave apartinand Marinei papale (Marina Militare Pontificia/Marina Militara Pontificala/Fortele navale ale Vaticanului. Prin 1800-1815 aveau cateva goelete armate cu tunuri, cateva briguri, sloop-uri, brigantine, schoonere si galere. In 1823, in evidente apare doar un schooner, botezat „San Pietro” construit la Civitavecchia. In perioada 1842-1856, mici nave cu aburi sunt comandate in Marea Britanie.

Marina Papala

Se pare ca cea mai mare nava din dotarea Marinei Pontificale a fost „Immacolata Concezione”,o corveta de 627 tone, presa vremii descriind-o drept „frumosul iaht cu aburi armat pentru Sfintia Sa Papa” –avea sa sfarseasca in 1805 sub pavilion francez ca nava comerciala, luand foc in Mediterana, fiind abandonata. Nimeni nu-si mai amintea atunci ca nava fusese candva „nava-amiral” a Flotei Papale. Nu exista inregistrari oficiale care sa dovedeasca ca Sfintiile Lor s-ar fi dat in „barci”. Exista doar o singura consemnare, septembrie 1841, Papa Grigore al XVI-lea face o scurta croaziera la Civitavecchia la bordul unei nave pe care o numeste „brig de razboi cu 12 tunuri, Sfantul Petru si Pavel, escortat de trei nave mai mici, construite in ultima vreme pentru marina sa” ).

Amiralul Riccardi

Tot ca fapt divers, Comando Supremo Italiano includea in perioada 1939-1943 urmatoarele „personaje”: Regele Vittorio Emmanuel III, asta era mai mult simbolic; Sef al Guvernului si Comandant Suprem al Fortelor Armate, Benito Mussolini, asta era tartorul suprem; comandanti a-i Fortelor Armate, generali, inspectori-generali –Pietro Badoglio/Ugo Cavalerro/Vittorio Ambrosio; ministrul de razboi, al Marinei si al Aviatiei, sub-secretari de stat; sefii de stat-major a-i: Armatei de Uscat/Regio Esercito, generali si maresali –Alberto Pariani/Rodolfo Graziani/Mario Roatta/Vittorio Ambrosio;Regio Marina/Marina Regala, vice-amirali si amirali –Domenico Cavagnari/Arturo Riccardi; Regia Aeronautica/Fortele Aeriene Regale, generali –Giuseppe Valle/Francesco Pricolo/Rino Corso Fougier; guvernatorii Libiei –Italo Balbo (politician, militar si diplomat pasionat de zbor ce avea sa-si piarda viata pe 28 iunie 1940, pe cand se intorcea dintr-un zbor de recunoastere deasupra Tobruk-ului/Libia. Avionul sau, un Savoia-Marchetti S.M-79, bombardier trimotor inmatriculat I-MANU in cinstea sotiei sale, a fost lovit de antiaeriana…italiana. Foarte probabil a fost vorba de un asasinat la comanda lui Mussolini, fiindca se stie ca Balbo era impotriva razboiului si, mai mult decat atat, el declara deschis ca-i „imposibil” ca Germania, Italia si Japonia sa castige razboiul impotriva intregii Lumi.

Generalul Ambrosio

Iata ce scria in acest sens in Buletinul Fortelor Armate pe data de 29 iunie 1940, citez: „In ziua de 28, zburand pe cerul din Tobruk, in timpul unei actiuni de bombardament inamica, aparatul pilotat de catre Italo Balbo s-a precipitat in flacari. Italo Balbo si echipajul au pierit. Steagurile Fortelor Armate ale Italiei aduc un omagiu de inalta onoare memoriei lui Italo Balbo, voluntar alpin al razboiului mondial, Quadrumvir al Revolutiei, Zburator peste Ocean, Maresal al Aerului, cazut la postul de lupta”. Dar, la fel de probabil, poate fi vorba de o eroare de identificare din partea tunarilor italieni, acestia fiind slab pregatiti ar fi confundat SM-79 cu bombardierul britanic Bristol Blenheim –Balbo zbura la 700 m altitudine -basca ca aeroportul din Tobruk se afla sub bombardament britanic la acel moment, iar aeronava lui Balbo nu era dotata cu aparat radio. Ca fapt divers, Hitler, ce se afla pe data de 5 august 1942 la Wolfsschanze/Barlogul Lupului in Polonia, declara cu privire la moartea lui Balbo, citez: „Moartea lui Balbo e o mare tragedie. Era un succesor demn de Duce, un om ce avea ceva din Renastere in el. E ironia sortii c-a fost doborat de artileria italiana”. Ironie sau regret, dilema si controversa raman si-n ziua de astazi)/Rodolfo Graziani/Ugo Cavalerro/Mario Roatta/Ettore Bastico, general; guvernatorul-general al Africii Orientale, Ducele de Aosta; guvernatorul-general al Insulelor Italiene din Egea/Insulele Dodecanezul Italian, Cesare Maria de Vecchi, Conte de Val Cismon, general, politician si diplomat.

Revenind la Regia Marina, desi parea o forta de temut in realitate era un colos cu picioare de lut, personalul fiind slab pregatit (ca fapt divers, fiul nelegitim a-l Ducelui pe nume Benito Albino, a servit in Regia Marina ca radiotelegrafist in La Spezia –nu s-a stiut despre el, in general, pana la moartea Ducelui. Albino a decedat in conditii misterioase, unele surse sustin ca intr-un azil, altele ca intr-un bombardament aerian, chiar misiune pe mare. A murit in 1942, cel mai probabil datorita unei supradoze de insulina administrata fortat, unele surse acuzandu-l pe Il Duce pentru ordonarea asasinatului. Acesta era a-l saselea copil a-l Ducelui, nelegitim, nascut probabil in 1915, mama sa fiind Ida Dalser. Mussolini a denuntat-o/repudiat-o in 1917, afirmand ca aceasta e „periculoasa, dezechilibrata si criminala” –ca urmare, si-a petrecut ultimii 10 ani de viata intr-un azil psihiatric unde a si decedat), marea majoritate a navelor fiind invechite, multe datand din WW I, iar lipsa de combustibil a fost o problema insurmontabila (aprovizionarea cu pacura depindea exclusiv de germani, inca din 1941 stocurile livrate s-au aflat intr-o continua scadere, ceea ce facea ca navele italiene sa se remarce prin…inactiune).

Distrugatorul Scirocco, clasa Maestrale

Trebuie sa mentionam ca nu toate navele Regia Marina erau vechi, unele erau chiar moderne, spre exemplu distrugatoarele din Clasa Maestrale (4 unitati realizate in perioada 1931-1934, 2219 tone, 106 m lungime, 4 tunuri 120 mm in turela. Una singura a supravietuit WW II, distrugatorul Grecale, acesta servind in Marina Italiana pana in 1954)/Oriani (4 unitati realizate in perioada 1935-1937, 2470 tone, 106 m lungime, 4 tunuri 120 mm in turela. Una singura a supravietuit WW II, distrugatorul Alfredo Oriani, acesta servind in Marina Franceza pana in 1954 sub numele de „D’Estaing”, fiind data ca reparatii de razboi)/Soldati (19 unitati realizate in perioada 1938-1943, 2550 tone, 106 m lungime, 5 tunuri 120 mm. 9 unitati au supravietuit WW II, 3 au ajuns la francezi si doua la sovietici –Lovky/1960 si Lyogky/1960, ca despagubiri de razboi. Alte doua au ramas in Marina Italiana, acestea servind pana in 1965), aceste nave ducand greul in Mediterana in lupta impotriva britanicilor. Au platit un pret ridicat, insa au luptat cu darzenie si curaj, fapt recunoscut chiar de catre Royal Navy. Singurul lor handicap fata de distrugatoarele Royal Navy, si nu numai, era faptul ca nu erau prevazute cu radar, fiind inutile pe timp de noapte si incapabile sa descopere din timp atacul aerian.

Distrugatorul Poeti, clasa Oriani

Insa, lor li se datoreaza mentinerea liniilor de aprovizionare Italia-Tunisia, atat cat s-a putut, ajutand substantial la rezistenta fortelor Axei in Africa de Nord, cel putin pana la capitularea Afrika Korps, 13 mai 1943. Aceste distrugatoare au reusit sa castige respectul Aliatilor pentru darzenia si spiritul lor de sacrificiu, o raritate pentru Regia Marina in WW II. Oricum, pierderile Marinei Italiene au fost enorme, numai in perioada 10 iunie 1940 -1 martie 1943 (10 iunie 1940, Italia intra oficial in WW II declarand razboi Marii Britanii si Frantei. Australia, Canada, India, Noua Zeelanda si Africa de Sud declara rapid razboi Italiei. Doua saptamani mai tarziu Franta avea sa capituleze, dar aventura razboinica a italienilor avea sa sfarseasca prost) au pierdut 568 de nave comerciale din 901 existente (2.134786 de tone din totalul de 3.855652 tone), ajungand in 1943 sa dispuna de nave insumand doar 500.000 de tone, printre acestea numarandu-se cateva petroliere, unele aflate in reparatii deci, inutile. Situatia, in martie 1943, era disperata, sumbra, Aliatii scufundand in ianuarie nave insumand 87.828 tone, iar in februarie, 69.438 de tone. In martie si aprilie 1943, italienii au trimis spre Bizerta/Libia marfuri insumand 132.896 tone insa, datorita Aliatilor, doar 77.984 de tone aveau s-ajunga la destinatie, extrem de putin pentru fortele Axei. Mussolini a devenit constient de dezastrul iminent, declarandu-i ambasadorului italian la Berlin, Edoardo Alfieri, ca :”Boala mea are un nume, convoaie!”.

Distrugatorul Artigliere, clasa Soldati

Mai mult decat atat, la 9 martie 1943, Ducele nu-si mai facea nicio iluzie cu privire la redresarea situatiei pe front. Iata ce-i scria acesta lui Hitler: „Nu m-am indoit niciodata, nici macar o clipa, ca fortele armate ale Reich-ului nu ar putea restabili situatia. Dar, Fuhrer, in ziua in care oamenii si materialul de care dispuneti vor realiza zidul la Est, o Rusie epuizata nu va mai reprezenta inamicul periculos de acum doi ani. In cazul in care nu sunteti absolut sigur ca o veti distruge odata pentru totdeauna, ma intreb daca nu cumva va luati un risc prea mare. Caci, se pune problema reinceperii luptei impotriva unei suprafete imense, necunoscute si inaccesibile, aceea a Rusiei, intr-un moment in care pericolul anglo-saxon se mareste in Vest. Rusia eliminata sau neutralizata, intr-un fel sau altul, victoria va fi a noastra. Sunt nerabdator sa discut cu dumneavoastra atunci cand voi avea placerea sa va intalnesc”.

Categoric, militarii armatei italiene, conducerea acesteia, erau marcati de recentele infrangeri zdrobitoare suferite la Stalingrad/Rusia si Tunisia/Africa de Nord, pierderile umane si materiale fiind catastrofale, de neinlocuit pentru Italia lipsita de resurse umane si materiale -110.000 de oameni ucisi sau luati prizonieri in URSS si 118.000 in Tunisia (pe 13 mai 1943, aproximativ 300.000 de soldati a-i Axei se predau Aliatilor, razboiul din Africa de Nord i-a sfarsit). Mai grav era faptul ca mare parte a echipamentului militar modern fusese pierdut in URSS si Africa de Nord, fara nicio sansa de a fi inlocuit, situatia economica a Italiei degradandu-se substantial din 1939 –productia industriala scazand cu 69%, productia agricola cu 29%, datoria publica ridicandu-se la sume ametitoare, de la 145,80 milioane de lire italiene in 1940, la 463,73 de milioane de lire in 1943.

Nivelul de trai a-l populatiei scazuse alarmant, oamenii fiind nemultumiti de majorarea preturilor si rationalizarea alimentelor (acestea se gaseau oricum pe sponci, de cele mai multe ori cartelele erau…inutile, neexistand alimente. Primordiala era aprovizionarea frontului), spre exemplu, un muncitor nu primea mai mult de 1065 de calorii pe zi in 1943. Acest fapt a atras nemultumirea si revolta populatiei, Organizzazione per la Vigilanza e la Repressione dell’Antifascismo/OVRA/Organizatia de Aparare si Represiune impotriva Antifascismului, politia secreta mussoliniana creata in 1927 (organizatie similara Gestapo si NKVD, avea cam 5000 de agenti in 1943 si „metode” de tortura similare SS-ului si NKVD-ului. Colabora intens cu Gestapo si SS, vanand evrei, partizani si simpatizanti comunisti), facand fata cu greu manifestatiilor si manifestantilor. Categoric, in 1943, Armata Italiana in intregul ei era incapabila sa apere Tara in eventualitatea invaziei Aliate, fapt binecunoscut factorilor de conducere si industriasilor italieni de marca, ideea iesirii din razboi si incheierea unei intelegeri cu Aliatii anglo-americani avand din ce in ce mai multi adepti.

Iata ce scria la 7 ianuarie 1943 ministrul de externe italian, Gian Galeazzo Ciano, Conte de Cortelazzo si Buccari, in Jurnalul sau: „Pirelli imi vorbeste cu inima deschisa. Imi prezinta o intrevedere avuta cu un bancher elvetian, intors de la Londra, si nu-mi ascunde ca acesta considera ca razboiul este de-acum castigat de Aliati. Nu-mi spune o noutate, dar imi confirma ca ne va fi mai usor sa gasim intelegere la Washington decat la Londra”. Si peste toate acestea, Germania, implicit Hitler, facea promisiuni de intarire a apararii italiene prin livrarea de armament, cu deosebire tancuri. Promisiuni desarte, dealtfel!

Iata un exemplu edificator a-l dezastrului pe care Mussolini a reusit intr-un final sa-l constientizeze, dezastru pe care anturajul sau l-a constientizat inca din 1942. Urma Sicilia, un nou dezastru, o noua infrangere zdrobitoare a fortelor italiene…

Intre 18 mai-5 iunie 1943, RAF si USAF bombardeaza masiv timp de trei saptamani aerodromurile sicliene, neutralizand definitiv si iremediabil cele 520 de aparate ale Axei, germane si italiene (la bombardamente au participat 1000 de bombardiere Aliate, de tip B-17,B-24 Liberator, B-26, Wellington, Baltimore, Boston, escortate de vanatori P-38, Hurricane si Spitfire. Numai in ultima saptamana de bombardament, in 6 zile, insula a incasat peste 5324 tone de bombe –foarte probabil 6550 de tone).

Insula fortificata Pantellaria

La 12 iunie, insula fortificata Pantelleria (Stramtoarea Siciliei/Marea Mediterana, 100 km sud-vest de Sicilia si 60 km est de coasta tunisiana, de o importanta strategica covarsitoare pentru stoparea invaziei Aliate a Siciliei. Aici,Axa dispunea de 12.000 de oameni, cazemate si buncare, artileria de coasta fiind bine reprezentata -21 de baterii cu tunuri de diverse calibre, 180 de guri de foc. In 1926, la ordinul lui Mussolini, insula a fost declarata „zona militara interzisa”, in 1935 debutand constructia unui aerodrom, a fortficatiilor destinate bateriilor de coasta si a amplasamentelor pentru artileria antiaeriana. In 1939 aerodromul a fost finalizat, pista era impresionanta masurand 1524 m lungime, hangarele destinate aeronavelor, doua la numar botezate „Nervi” si „Bartoli”, fiind sapate in stanca, deasupra stancii fiind asezat un strat de 10 m de pamant –aveau 304 m lungime si 26 m inaltime, putand adaposti, in total, 80 de aeronave –se pare ca la invazie, britanicii au gasit doua aeronave intacte in cele doua hangare subterane, restul de 78 fiind facute praf pe pista. Au fost unele dintre cele mai impresionante constructii subterane realizate de italieni inainte de WW I, fiind rezistente la bombardament aerian sau naval.

Buncar aeronave pe insula Pantellaria

Dispuneau de propria centrala electrica si de rezervoare de apa potabila. Aerodromul se numea Marghana, pistele fiind dispuse in forma de paralelogram ceea ce permitea decolarea/aterizarea din orice directie, fiind si greu de distrus din aer. Apararea AA era impresionanta, constand in doua baterii a cate 10 tunuri calibrul 90 mm/13 baterii cu 72 de tunuri calibrul 76 mm. Germanii aveau si ei aici baterii Flak 38, calibrul 20 mm, cu una sau 4 tevi, dispuse in jurul aerodromului, precum si de cate un radar Freya si Wurzburg D, operate de 78 de oameni –trupele germane insumau 600 de oameni. In cadrul bateriilor de coasta se remarcau cele 3 baterii cu tunuri de calibrul 152 mm, botezate Giuseppe Caminita/Agostino Strascia/Paolo Roccella +3 baterii calibrul 120 mm, insa existau 112 amplasamente fortificate pentru tunuri de diverse calibre, inclusiv AA. Tot aici se gasea si Regimentul 4 Tancuri ce apartinea Corpului Independent Tancuri Usoare, ce avea in dotare tanchete L3/35, cunoscute si sub numele de Carro Veloce CV-35, armate cu mitraliere de calibrul 8 mm sau aruncator de flacari. Garnizoana italiana se afla sub comanda vice-amiralului Gino Pavesi.

MACCHI-200-PANTELLERIA

Fortele Regia Aeronautica de pe insula se aflau sub comanda locotenent-colonelului Francesco Raverdini, iar trupele de uscat+militia erau comandate de catre generalul de brigada Giuseppe Maffei, insumand 7400 de oameni. Regia Aeronautica avea aici aeronave Macchi 200, SM-79 Sparviero –apartineau Escadrilei 278 Torpiloare, CR-42 –apartineau Gruppo 160, iar Luftwaffe dispunea de aeronave ME-110. Luftwaffe a trimis la lupta si aeronave JU-88 si FW-109 ce proveneau de la baze aflate in Cizma, insa a fost zadarnic, 23 dintre acestea fiind doborate, Aliatii pierzand 15 aeronave) se preda Aliatilor in urma bombardamentelor masive (Operatiunea Corkscrew/Tirbuson, 11 iunie 1943, invazia Aliata a Insulei, prefatand invazia Siciliei. Insula era localizata ideal, intre Sicilia si Tunisia, strategii Aliati considerand-o un „portavion” de nescufundat, numai bun pentru forta aeriana proprie, o baza de pornire pentru acoperirea aeriana a Siciliei si Mediteranei) pe data de 11 iunie 1943, la momentul apropierii Flotei de invazie Aliate, vice-amiralul Gino Pavesi mentionand ca motiv a-l predarii fara lupta „lipsa apei pentru populatia civila”, gestul sau iscand controverse chiar si-n ziua de astazi, multi istorici italieni fiind de parere ca „amiralul s-a grabit cu predarea insulei-fortareata anglo-americanilor” (Ducele, extrem de iritat, declara ca „amiralul a abuzat de increderea sa”).

Aeronave italiene distruse pe aerodromul Marghana

Controversa sau nu, faptul istoric ramane!Campania din Sicilia avea sa se incheie pe 16 august 1943 odata cu cucerirea orasului-port Messina/Sicilia, in conditiile in care Siracusa cazuse inca din prima zi a invaziei, 10 iulie, urmata fiind de Ragusa/13 iulie, Agrigento/18 iulie –cucerit dupa o lupta apriga, Caltanissetta –oras in centrul Siciliei, cade pe 20 iulie, urmeaza porturile Trapani si Marsala, cazute pe 23 iulie, Palermo-ocupat de Armata 7 Americana. Trebuie mentionat faptul ca germanii au luptat cu indarjire pentru Sicilia, insa multe unitati italiene s-au predat fara lupta, asa cum a fost cazul porturilor Siracusa si Augusta. Se estimeaza ca undeva la 100.000 de trupe italiene din Sicilia s-ar fi predat fara lupta, asta in conditiile in care trupele Axei de aici insumau 360.000 de oameni (trupe italiene si germane). Era clar, inclusiv pentru Duce, ca situatia militara era critica, dezastruoasa si fara speranta pentru Italia. Ca urmare, acesta se intalneste cu Hitler pe 19 iulie 1943 la Feltre, in apropiere de Treviso, regiuneaVeneto/Italia, intalnire descrisa profund in Memoriile contelui Ciano. Hitler, total rupt de realitate, sustine ca „victoria e aproape, e sigura. Trebuie aparate teritoriile care furnizeaza materii prime, in special petrolul, din Norvegia pana in Balcani, din Ucraina pana in Franta. Este o chestiune de vointa.

Incepand din iarna vor fi folosite arme noi pentru zdrobirea Angliei. In Italia vor trebui adoptate masuri severe pentru a rezista pana la capat”. Intalnirea a durat 6 ore, Ducele crispat si deloc increzator in „victoria finala”, e insotit de Giuseppe Bastianini (politician si diplomat, fost ambasador in Polonia si Marea Britanie si fost guvernator al Dalmatiei, la acel moment sub-secretar la Ministerul de Externe, l-a inlocuit in februarie 1943 pe Ciano) si de Vittorio Ambrosio (general si seful statului major din februarie 1943), acestia implorandu-l in pauza intrevederii sa reactioneze la „fantasmele” lui Hitler, sugerandu-i urmatoarele: „Trebuie rupta alianta cu Germania. Italia nu mai rezista. In cel mult doua saptamani trebuie sa ne retragem din razboi”. Ducele, surprins dar deloc enervat, raspunde trist si fara de speranta, dar macinat de orgoliu ce nu-si mai gasea rostul: „Credeti, poate, ca aceasta problema nu ma preocupa de multa vreme? Masca aparentei mele impasibilitati ascunde o profunda framantare care imi sfasie inima. Accept ipoteza: sa ne desprindem de Germania. Lucrul mi se pare simplu: intr-o buna zi, la o anumita ora, transmitem inamicului un mesaj la radio…Care vor fi insa consecintele? Inamicul va pretinde, pe buna dreptate, capitularea. Suntem noi oare dispusi sa renuntam, dintr-o data, la douazeci de ani de guvernare? Sa anulam roadele unei munci atat de indelungate si indarjite? Sa recunoastem prima noastra infrangere militara si politica? Sa disparem de pe scena lumii? Este foarte usor de spus sa ne desprindem de Germania…care va fi insa reactia lui Hitler? Credeti, oare, ca ne va lasa libertatea de actiune?”.

Intr-un final, la sfarsitul intrevederii, generalul Ambrosio ii cere feldmaresalului Wilhelm Keitel, seful Oberkommando der Wehrmacht/OKW/Comandamentul Suprem al Armatei, sa trimita in vederea apararii Italiei forte militare consistente -3 divizii de blindate si 2000 de avioane de vanatoare. Acelasi lucru il cere si Ducele lui Hitler, acesta punctand la despartirea de Fuhrer, pe aeroportul din Treviso, citez:”Trimiteti-ne tot ce avem nevoie, cat mai repede cu putinta, si nu uitati ca suntem pe acelasi vapor”. Inca erau, dar n-avea sa mai dureze mult! Bietul naiv chiar credea ca Hitler, Germania, doreau si mai erau in stare sa trimita asemenea forte, in conditiile in care acestea se subtiau pe zi ce trece in fata asaltului Aliat. Credea sau mai degraba se agata ca innecatul de un pai, fiindca insotitorilor sai le-a spus plin de satisfactie si incredere: „Nu a trebuit sa fac acest demers pe langa Hitler, pentru ca de aceasta data mi-a promis in mod formal ca ne va trimite toate intaririle de care avem nevoie”. Ingandurat, Ambrosio ii spune lui Bastianini: „I-a cerut din nou material de razboi, pe care nu ni-l va trimite niciodata. Isi face din nou iluzii”. Ajutorul militar n-avea sa vina niciodata…

Inainte de a trece la Goliat, haideti sa vedem care era situatia navala in Marea Mediterana dupa capitularea Frantei si imobilizarea flotei franceze la Toulon…

E anul 1940, Ducele devine increzator in Blitzkrieg-ul german, victoriile fulgeratoare din Vest ale Reich-ului ii sting orice urma de reticenta si neincredere in capacitatea de lupta a aliatilor germani si, totodata, in cea a propriilor forte armate, inclusiv in Regia Marina. Dictatorul italian include in limbajul sau sforaitor o veche sintagma latina aparuta in Roma Antica –Mare Nostrum/Marea Noastra –dorind sa marcheze prin aceasta suprematia navala italiana in Marea Mediterana, odata ce flota franceza era consemnata la tarm (surprinzator, aceasta era inferioara ca numar de nave flotei italiene. Flota franceza avea in 1940 in vestul si estul Mediteranei, bazele navale principale aflandu-se la Toulon, Cherbourg si Brest, urmatoarele nave: cuirasate 5;crucisatoare 14; distrugatoare 40; submarine 36. Per total, Marina Franceza, considerata a fi a patra din lume, avea in vestul Mediteranei 87 de nave, iar in estul Mediteranei, 8 nave si nici un submarin –un cuirasat, 4 crucisatoare si 3 distrugatoare. Britanicii aveau in estul Mediteranei -4 cuirasate, un portavion, 9 crucisatoare, 25 de distrugatoare+10 in Gibraltar, 10 submarine. Royal Navy avea in total 59 de nave in Mediterana.

Regia Marina avea in Mediterana -6 cuirasate+2 aflate in completare, nefinalizate, 21 de crucisatoare, 52 de distrugatoare, 60 de torpiloare, 106 submarine. Per total, Regia Marina avea in Mediterana 185 de nave, insa mai avea o flotila compusa din 7 distrugatoare, 8 submarine, cateva puitoare de mine si nave comerciale armate, o nava-spital si 2 torpiloare in Marea Rosie, la Baza Navala Massawa/Eritrea –facea parte din Africa de Est Italiana, baza fiind activa din iunie 1940. La toate acestea, Regia Marina mai avea cam 200 de nave auxiliare si vedete rapide. La momentul capitularii Frantei, aliatii anglo-francezi dispuneau in Mediterana de mai putine nave decat italienii -9 cuirasate, un portavion, 23 crucisatoare, 65 distrugatoare, 46 de submarine, per total 144 de nave).

Iata ce declara Ducele pe 4 septembrie 1940: „Astazi stapani suntem noi. Suntem stapani peste toata intinderea de ape de pe coastele Peninsulei Iberice pana la cele ale Asiei Mici, de la Genova la Tripoli, de la Tanger la Suez. Pretutindeni, marea este a noastra. In acest perimetru, englezii sunt musafiri nepoftiti, care au de ales: fie sa fuga, inainte de a fi prea tarziu, fie sa se duca la fund impreuna cu vasele lor, sfartecate de minele, bombele si torpilele italiene!”. Da, desi erau inferioare numeric, cele doua Flote engleze (Forta H in Gibraltar, creata in 1940, inlocuind flota franceza in vestul Mediteranei. Avea, initial, in compunerea sa portavionul Ark Royal. S-a aflat sub comanda vice-amiralului Sir James Somerville. Forta H putea acoperi vestul Mediteranei, Marea Nordului si Oceanul Pacific.In Marea Nordului urma a opera si flota franceza daca Franta n-ar fi capitulat. Flota principala se afla la Alexandria/Egipt, retrasa acolo cu putin inainte de izbucnirea WW II pentru a fi protejata de eventuale atacuri italiene. Se afla sub comanda amiralului Sir Andrew Cunningham) nu erau nicicum „musafiri” si gata „de fuga”…Ba chiar le-au tras-o italienilor la Taranto, Intelligence Service-ul si-a facut exemplar treaba gratie agentilor Roberto Plena si Mario Meriti, cei doi lucrand la una dintre statiile de radioemisie din Taranto. Insa asta-i o alta poveste!

Portavionul Aquila-toamna 1943

Revenind la Regia Marina, in iunie 1940, aceasta avea ca arie de responsabilitate bazinul central al Marii Mediterane cu Italia insasi, Sardinia si Sicilia la nord, Libia cu provinciile Tripolitania si Cirenaica la sud, Albania –Marea Adriatica, Insulele Dodecaneze –sudul Egeei. In zona Marii Rosii, intre Sudan si Somalia, Regia Marina raspundea de coloniile italiene din Eritreea, Etiopia (Abisinia) si Somaliland-ul italian (zona ce cuprindea nord-estul, centrul si sudul Somaliei). Forta navala italiana din Marea Rosie, numita si Flotila Marii Rosii, era bazata la Massawa, in Eritrea, insa Flota principala, intreaga putere a Regia Marina se afla in Marea Mediterana.

Crucisatorul greu Trieste 13540 tone in 1932

Cu toate ca parea impresionanta fiind considerata a cincea Flota ca marime din lume, la data intrarii in razboi contra Frantei si Marii Britanii, cuirasatele si crucisatoarele Regia Marina nu dispuneau de radar (abia in 1942 au inceput sa dispuna de asa ceva. Putine insa) si sonar (doua cuirasate modernizate ce datau din WW I –Conte di Cavour/25.489 tone si Giulio Cesare, la acestea adaugandu-se alte 4 –Littorio/Vittorio Veneto-45.963 tone/Caio Duilio/Andrea Doria; 7 crucisatoare grele, 5 Clasa Zara -14.560 tone si 2 Clasa Trento-13.545 tone; 12 crucisatoare usoare), ceea ce le facea incapabile sa detecteze flota si aviatia inamica, basca sa atace pe timp de noapte sau pe vreme rea.

Crucisatorul greu Zara – 14600 tone

Mai mult decat atat, flota italiana n-avea portavioane (aveau in constructie doua unitati, Aquila si Sparviero, insa n-au fost terminate niciodata. Sparviero nici macar n-a fost pusa pe cala), acoperirea aeriana a Flotei in mars fiind inexistenta, limitandu-se la putinele hidroavioane catapultate de pe punte, acestea avand autonomie relativ redusa, destinatia lor principala fiind recunoasterea si nicidecum atacul navelor inamice. S-au mai bazat pe sprijin si suport aerian din partea Regia Aeronautica, aeronavele decoland de pe uscat. Si ca „tabloul infrangerii” -previzibile dealtfel, inclusiv de catre unii amirali italieni –sa fie complet, spionajul britanic reusise sa sparga codul Regia Marina inca din 1940. Cu toate acestea, Regia Marina, forta excesiv laudata de Mussolini in 1940, a incercat sa protejeze convoaiele destinate trupelor germano-italiene din Africa de Nord, facand eforturi sa stopeze convoaiele britanice ce se indreptau spre Malta si Alexandria/Egipt.

Antena radar Gufo-crucisatorul usor Scipione Africano

Panou de control radar EC3Ter-Gufo

Si daca tot am pomenit de lipsa radarelor, haideti sa vedem ce-au facut italienii in aceasta privinta. Primul radar operational instalat pe nave de razboi italiene a fost EC-3 Gufo (Bufnita), dezvoltat de echipa profesorilor Ugo Tiberio si Nello Carrara, studiile debutand in 1935, cu finantare limitata si putin interes din partea Supermarina/Comandamentul Suprem al Flotei. Primul prototip numit EC-1 (initial i s-a spus Radio Detector Telemetro/RDT), a fost gata in 1936, urmandu-i EC-2, imbunatatit in 1937/1938, dar guvernul decide anularea programului de dezvoltare datorita insuficientei fondurilor, mare parte dintre acestea mergand la constructia de cuirasate si submarine.

Cuirasatul Adrea Doria – Pola 1940

Asta avea sa coste cumplit Regia Marina, handicapul fiind realizat dupa batalia de la Capul Matapan/largul coastelor Peloponezului/Grecia, considerata a fi cea mai mare infrangere pe mare a italienilor (pe 29 martie 1941, flota anglo-australiana a reusit sa trimita la fund 3 crucisatoare grele ale Regia Marina –Fiume, Zara si Pola, impreuna cu doua distrugatoare, gratie spionajului britanic ce descifra si intercepta comunicatiile italienilor. Peste 2300 de marinari italieni au pierit, britanicii pierzand doar un avion. Flota italiana a fost condamnata pe toata perioada razboiului, cuirasatele Littorio, Cavour si Caio Duilio fiind grav avariate de bombardierele-torpiloare britanice la Taranto/12 noiembrie 1940. De-acum, balanta Fortei in Mediterana inclina spre britanici, Regia Marina nu si-a mai revenit din soc, n-a mai fost capabila sa organizeze si sa sustina un angajament naval pe toata durata razboiului). Ca urmare, devenita brusc constienta de handicapul navelor sale, Supermarina ordona reluarea cercetarilor legate de radar nu mult dupa Matapan. In aprilie 1941 au loc primele teste, insa procesul de productie era greoi si laborios, materiale de baza fiind greu de procurat, basca personal specializat insuficient. Din cele 50 de Gufo comandate (150 dupa unele surse. Italia a importat din Germania radare FuMO-24/25 in 1943, insa a fost prea tarziu. Se spune ca aroganta lui Mussolini i-a oprit pe italieni sa dispuna mai devreme de radar, Ducelui fiindu-i rusine sa apeleze la Hitler –asta sustin cativa istorici navali din Cizma), doar 12/13 unitati au fost livrate pana la Armistitiul din 1943.

Cuirasatul Conde Di Cavour – 1940

Doar 21 de nave ale Regia Marina au fost dotate cu radar in perioada mai 1941-august 1943 (inclusiv radare germane), cu deosebire distrugatoare (Clasa Navigatori si Clasa Soldati, cateva unitati au fost dotate cu varianta EC-2) si torpiloare. EC-3 Ter/Gufo avea urmatoarele caracteristici: radar de avertizare timpurie; frecventa 400-750 MHz/75-40 cm, modulatie in frecventa; frecventa 500 MHz; PRF 500 Hz; 3 rpm; raza de actiune 25-80 km. Putea detecta tinte aflate la 30 km distanta daca antena era dispusa la 35 m deasupra nivelului marii; putere 10 kW; un puls dura 4 microsecunde; antena rotativa. Se pare ca varianta finala a radarului era capabila sa detecteze tinte navale mari de la 30 km distanta, si tinte aeriene mari (bombardiere, spre exemplu) de la 300 km distanta –se pare ca-i vorba de radarul montat pe crucisatorul Littorio pe 11 septembrie 1943.

Cuirasatul Littorio – Taranto 1942

Interesant e faptul ca Guglielmo Marconi prezentase inca din 1933 un prototip de radar autoritatilor militare italiene. Impresionate de demonstratie, acestea traseaza sarcina profesorului Ugo Tiberio, la acea data expert in radiotehnica la Academia Navala din Livorno, sa dezvolte conceptul in…timpul liber. Si mai interesant e faptul ca vice-amiralul Angelo Iachino, comandantul flotei italiene la Matapan, sustinea cu voce tare dupa dezastru ca „nu stia de existenta radarului inainte de Matapan”. Cert e faptul ca dupa Matapan, cele trei prototipuri de radar EC-1/2/3 realizate in perioada 1936-1939, ce fusesera uitate intr-un subsol intunecat si plin de praf de la Academia Navala, au fost luate si testate impotriva tintelor navale, acestea fiind detectate de la 10-12 km distanta.

Torpilorul Caliope la Spezia – septembrie 1942

Prima nava Regia Marina dotata cu radar a fost torpilorul Giacinto Carini, aprilie-mai 1941, radarul fiind de tip EC-3 Ter/Gufo, model experimental. I-au urmat crucisatoare grele si cuirasatele –Littorio, august 1941, prototip experimental. Avea sa fie inlocuit in septembrie 1943, antena fiind dispusa la 26 m deasupra nivelului marii/Vittorio Veneto+Roma, iulie/august 1943.

„Roma”, lansare la apa

Cuirasatul Roma a fost si el dotat cu radar la sfarsitul lui martie/august 1943, acesta fiind dispus la 35 m deasupra nivelului marii, antena rotindu-se 360◦ fiind actionata de un motor electric. Dar, se pare ca radarele nu erau de incredere, operatorii fiind nepregatiti la momentul Armistitiului, basca ca navele se aflau in reparatii, deci nu se poate afirma cu certitudine daca erau sau nu reusite. Expertii considera ca erau superioare radarelor japoneze (slabe, despre acestea am vorbit in articole anterioare), nicidecum celor britanice sau germane. Dar au existat si, spre norocul britanicilor, Regia Marina s-a „trezit” tarziu, mult prea tarziu…

Si-acum trecem la Goliat…Cuirasatul Roma, mandria Regia Marina, a carui poveste se intrepatrunde cu o alta poveste, cea a bombei ghidate germane, Fritz X. Va urma…

David si Goliat, partea a II-a

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.luft46.com/missile/bv246.html

www.wehrmacht-history.com/…/blohm-and-voss–bv–246-an…

https://airandspace.si.edu/…/bomb-glide-bv–246-hagelkorn-..

www.bredow-web.de/…Voss_BV_246/blohm_und_voss_bv…

www.luftwaffen-projekte.de/lwp/raketen/bv/bv.htm

https://www.geschichtsspuren.de/…/blohm-voss–bv–246-hag…

www.ctie.monash.edu.au/hargrave/rpav_germany_bv.html

www.warbirdsresourcegroup.org › … › MISSILES

www.aviationmegastore.com/…voss–bv246…/product/?…

www.aviation-history.com/garber/vg…/blohm_246-1_c.html

sistemasdearmas.com.br