În toamna anului 1938 Mişcarea Legionară aproape dispăruse din viaţa politică a României, spaţiul public era asaltat de propaganda pro-regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu era în închisoare, ca şi cea mai mare parte a şefilor legionari. Şi totuşi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis sub pretextul fugii de sub escortă în noaptea de 29 noiembrie 1938.
Faptele
Documentele păstrate ne spun foarte puţine despre împrejurările în care s-a produs acest eveniment. O reconstituire a faptelor din timpul guvernării legionare arată că uciderea lui Codreanu a fost pregătită în detaliu. Şeful Mişcării Legionare, împreună cu „Nicadorii” şi „Decemvirii” (două grupuri de legionari condamnaţi la închisoare pentru asasinarea premierului I.G. Duca şi a disidentului Mihail Stelescu) au fost suiţi în două maşini; deţinuţii erau legaţi de mâini şi de picioare şi în spatele fiecăruia se găsea câte un jandarm. Maşinile au fost oprite în dreptul satului Tâncăbeşti, unde prizonierii trebuiau executaţi prin ştrangulare, doar că jandarmii din maşina în care se găsea Codreanu nu au respectat consemnul. A fost nevoie de îndemnul unui maior care a ordonat cu pistolul în mână „Executarea!” Cadavrele au fost apoi scoase din maşini şi au fost trase în ele mai multe gloanţe pentru a simula împuşcarea în timpul unei presupuse evadări. De la Tâncăbeşti cadavrele au fost duse la închisoarea Jilava, unde au fost stropite cu acid sulfuric (cel mai probabil pentru a nu mai putea fi recunoscute), iar asupra gropii comune a fost turnată o placă de beton. Întreaga operaţiune ar fi fost pusă la cale de generalul Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Nimeni din România nu a crezut scenariul „fugii de sub escortă”, iar Constantin Argetoianu se întreba în memoriile sale de ce a fost nevoie de tot acest scenariu complicat. Îmi scapă sensul ştrangulării în maşină – nu îi puteau împuşca direct? Sau ca să nu umple maşinile cu sânge: îi scoteau în câmp şi îi împuşcau acolo. De ce ştrangularea?
Pregătirea
Singura menţiune documentară care face legătura dintre acest asasinat şi regele Carol al II-lea se găseşte în însemnările zilnice ale lui Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne şi om de încredere al regelui (ulterior, prim ministru care va fi asasinat de legionari în toamna anului 1939). La 13 noiembrie 1939 Călinescu scria în agenda sa: „Urdăreanu: Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Însemnarea merită câteva explicaţii: Ernest Urdăreanu era în acel moment mareşalul Casei Regale, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea care se ocupa de toate treburile murdare ale stăpânului. Codreanu şi Mişcarea Legionară se aflau de câţiva ani într-o tendinţă electorală ascendentă şi într-un conflict deschis cu regele Carol al II-lea. La un moment dat suveranul i-ar fi sugerat lui Codreanu ca aceasta să-i cedeze conducerea Mişcării Legionare, idee respinsă. Iuliu Maniu era şi el în conflict deschis cu regele din cauza amantei Elena Lupescu (şeful ţărăniştilor cerea insistent plecarea ei). Armand Călinescu provenea din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi nu şi-a uitat originile politice – astfel că l-a protejat pe Maniu.
Situaţia internaţională a României
Tot 13 noiembrie este ziua în care regele Carol al II-lea a plecat însoţit de Ernest Urdăreanu într-un turneu european pe traseul Londra-Paris-Berlin. În toamna anului 1938 România se găsea într-o situaţie dezastruoasă: Franţa şi Marea Britanie fuseseră de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei în beneficiul Germaniei lui Hitler – ceea ce ridica în mod natural chestiunea graniţelor României, graniţe contestate de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. În plus, armata română ducea lipsă de armament şi nu existau nici fabrici pentru producerea muniţiei. Carol al II-lea a mers în principalele capitale europene cu două întrebări: cine garantează frontierele României şi cine ne oferă armament?
La Londra şi la Paris Carol al II-lea a primit ridicări din umeri. Am găsit în arhivele britanice stenograma discuţiei dintre Carol al II-lea şi ministrul britanic de Externe Halifax. O discuţie dură, care nu lăsa nici o speranţă de ajutor pentru România – ba mai mult, Halifax îl îndemna pe Carol al II-lea să se înţeleagă cu Germania. Oricât am căutat, nu am reuşit să găsesc stenograma discuţiei lui Carol al II-lea cu oficialii francezi. Însă dintr-o discuţie a lui Carol al II-lea cu Constantin Argetoianu rezultă că şi francezii l-au trimis pe regele României să se înţeleagă cu Hitler.
Carol al II-lea s-a întâlnit cu Hitler pe 24 noiembrie 1938, iar dialogul nu a adus nici un fel de clarificări în sensul dorit de regele României. Hitler a preferat să poarte discuţia în termeni generali şi nu a oferit nici un fel de garanţii pentru graniţele româneşti. (După discuţia cu Carol al II-lea, Hitler i-a spus ministrului său de Externe von Ribbentrop că Ungaria şi România trebuie menţinute ca două fiare încinse pentru a fi modelate după interesul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat). Pe 26 noiembrie 1938 Carol al II-lea s-a întâlnit cu Göring; această discuţie a fost orientată în principal spre aspectele economice. Regele României a fost de acord cu aplicarea unui plan economic comun româno-german pe 5 sau 10 ani – ceea ce avea să se întâmple şi să ducă la dominarea economiei româneşti de interesele germane. Pe 28 noiembrie Carol al II-lea ajungea în România, în noaptea 29-30 noiembrie era asasinat Corneliu Zelea Codreanu.
Explicaţia
În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înţeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (şi în întregul spaţiu sud-est european), iar Franţa şi Marea Britanie nu doreau şi nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situaţie. Hitler şi cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanţii teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic şi Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligenţa: a înţeles că după ce România avea să intre în sfera de influenţă economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-şi exercita influenţa politică. Şi chiar dacă Hitler şi diplomaţia nazistă (cu excepţia unor facţiuni mistice din SS şi SA) nu iubeau foarte tare Mişcarea Legionară, totuşi cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii româneşti (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat şi exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluţie prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Doar că nu a reuşit să fugă de soarta sa, scenariul expus mai sus a fost doar amânat: s-a produs în 1940 cu generalul Ion Antonescu partener al Germaniei naziste (după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului).