Mitul „URSS – eliberatorul Europei” este un fals sau de ce Stalin trebuie plasat alături de Hitler, Mussolini şi Hirohito
Vă prezentăm o serie de argumente din care rezultă că URSS, despre care, în perioada sovietică, am învăţat că a eliberat lumea de urgia nazistă, a fost de fapt un stat care, alături de Germania lui Hitler, a pus bazele înrobirii naţiunilor, proiect ce nu a reuşit în totalitate, din cauza mai multor factori ce au dus, ulterior, la destrămarea imperiului sovietic.
În contextul în care Moscova continuă până astăzi să-şi asume rolul salvator al Europei, ţinem să precizăm că URSS şi Germania fascistă au fost extrem de apropiate ca valori şi interese şi că aceste două state agresoare au colaborat destul de fructuos până în momentul în care Germania a atacat URSS.
O parte dintre documentele şi informaţiile de mai jos au mai fost publicate în revista bucureşteană „Magazin istoric”. Totodată, ca sursă de documentare am utilizat Internetul, în mod special, site-ul http://www.e-referate.ro. Imaginile prezentate reprezintă stop-cadre dintr-un film la acest subiect realizat de regizorul lituanian Edvins Snore, cu sprijinul Uniunii Europene.
Stalin, principalul redactor al Pactului sovieto-german.
Dramatica cronică a încheierii Tratatului de neagresiune dintre URSS şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinţe tragice pentru multe alte state din Europa şi, în mod special, pentru Polonia, România şi Ţările Baltice, a fost prezentată pe larg cititorilor revistei noastre în nr. 12/1989 şi 8/1992.
Magazin Istoric a avut întâietatea în presa română de a aduce cele mai complete informaţii istorice, atât asupra negocierilor propriu-zise, cât şi asupra negării cu înverşunare de către conducerea sovietică, până la Mihail Gorbaciov, a existenţei protocolului secret, care a lovit puternic interesele suveranităţii şi integrităţii celor cinci ţări menţionate.
Dacă istoria acestui tratat a devenit în prezent cunoscută, culisele redactării sale aveau până de curând o alură misterioasă. Iată însă că accesul revistei “Novoe vremea” la arhiva personală a lui Stalin, aflată în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse, ridică încă un văl. Ea ne introduce în secretele intimităţii elaborării nefastului document.
Profesorul Lev Bezâmenski, de la Academia de Ştiinţe Militare de la Moscova, unul dintre cei mai străluciţi analişti sovietici şi comentatori de politică internaţională, bine cunoscut de aproximativ patru decenii pentru reportajele şi comentariile sale din presa rusă şi internaţională, dezvăluie misterele protocoalelor secrete.
Molotov refuza ideea, dar o tine minte
Părintele formulei „protocoale secrete”, afirmă profesorul rus, poate fi socotit Karl Schnurre, un diplomat german cu vechi state, specialist în relaţiile economice cu Europa de Răsărit şi şef al secţiei respective din Ministerul de Externe al Reichului. Schnurre a fost figura centrală în tratativele din 1939 dintre Germania şi Uniunea Sovietică, în probleme economice şi de credite, care au devenit în fapt acorduri politice între Stalin şi Hitler.
Se ştie că înţelegeri politice ca atare nici nu au existat. Diplomaţia stalinistă purta în acel moment convorbiri oficiale cu Anglia şi Franţa. Cu Germania, Moscova derula numai tratative economice.
Încă din primăvara anului 1939, Berlinul încercase însă, în repetate rânduri, să abordeze aspectul îmbunătăţirii relaţiilor politice cu Kremlinul, dar acesta din urmă lăsa impresia că nu are deloc de gând să răspundă la aceste avansuri.
Înalţii funcţionari sovietici ascultau atent, dar nu replicau, ceea ce îl exaspera pe Ribbentrop. La sugestia ministrului său de Externe, Schnurre l-a întrebat pe însărcinatul cu afaceri sovietice la Berlin, Gheorghi Astahov, dacă nu ar trebui ca la viitorul acord comercial de credit să fie adăugat un pasaj despre dorinţa ambelor părţi de a-şi îmbunătăţi în general relaţiile dintre ele, nu numai cele economice, şi dacă nu s-ar putea formula această dorinţă într-un „protocol secret” special. Astfel, la 3 august 1939, s-au rostit pentru prima oară, precizează Lev Bezâmenski, cuvintele fatidice „protocol secret”.
Astahov s-a grăbit să comunice propunerea la Moscova, lui Molotov, iar acesta l-a informat pe Stalin. Patru zile mai târziu, pe 7 august, Astahov a primit răspunsul: să-i transmită lui Schnurre un… refuz categoric. Molotov socotea total deplasată o trimitere la politică într-un document eminamente economic, iar un protocol secret la un acord de credit este un nonsens. Dar ideea nu a uitat-o.
Sindromul antienglez
Avansurile diplomaţiei germane nu erau deloc întâmplătoare, subliniază istoricul rus: să amintim că, la 10 martie acelaşi an, la Congresul XVIII al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, deci cu cinci luni în urmă, Stalin afirmase că progresul sovietic de politică externă era îndreptat nu atât împotriva Germaniei, cât împotriva acelor politicieni imperialişti care încearcă să atragă URSS în război şi să scoată castanele din foc „cu mâna altuia”.
Era vorba, evident, despre Anglia şi Franţa.
Hitler interpretase cuvântarea lui Stalin ca o posibilă schimbare în tonul relaţiilor sovieto-germane. În noaptea de 23 spre 24 august, când, în tratativele de la Kremlin cu Ribbentrop, a survenit o pauză (se aştepta răspunsul lui Hitler la cererile lui Stalin) ministrul german i-a spus lui Stalin cum „decodificase” şeful său declaraţia din martie.
Liderul sovietic a raspuns fara echivoc : “Aceasta fusese si intentia”
În general, era gata de intuit intenţiile lui Stalin. De aceea, sunt cu atât mai interesante câteva însemnări manuscrise ale lui Andrei Jdanov, la vremea aceea secretar al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, membru al Biroului politic şi, totodată, cel care se ocupa în acea vreme de cuvântările dictatorului.
Notele sale, despre care ştim doar că datează din 1939, sunt fie jaloanele viitoarelor cuvântări, fie mai probabil ce îşi însemnase el dintr-o întrevedere cu Stalin.
Aşadar, oricât ar fi ele de eliptice, să încercăm să le citim cu atenţie: „Tigrii şi stăpânii lor”; „Stăpânii au îndreptat tigrii spre Răsărit”; „Sifilitica Europă”; „Anglia, duşmanul de profesie al omenirii şi securităţii colective”; „De îndreptat cuşca spre englezi”; „Să nu-i crezi pe cei umiliţi”; „Drang nach Osten, o găselniţă engleză”; „De îndreptat tigrii contra Angliei”; „Comunismul şi fascismul sunt urâte în egală măsură”; „Pentru bani”; „Nu se face economie de mijloace pentru discreditarea Uniunii Sovietice”; „A deturna războiul spre Răsărit înseamnă a-ţi salva pielea”; „Despre Germania şi politica ei”; „Oare nu poţi să te înţelegi cu Germania?”; „Rusia, cel mai bun client; Cum să nu te înduioşeze sufletul german?”; „Hitler nu înţelege că i se pregăteşte un cuţit în spate, că este un nonsens să se epuizeze în Răsărit”; „Să se îndrepte spre Apus”; „Drang nach Osten a costat deja Germania multe victime”; „Să ne înţelegem cu Germania”; „Despre starea de spirit din Germania”; „În Germania există simpatii pentru poporul şi armata rusă”.
Oricui i-ar fi aparţinut aceste fraze, lui Stalin sau lui Jdanov, ele redau atmosfera de la Kremlin, în prima jumătate a anului 1939.
Vechiul „sindrom antienglez” de care suferea Stalin, bine fixat din anii ‘20, era încă puternic, mai puternic decât ideea securităţii colective.
El se gândea chiar să folosească Germania împotriva acestui „duşman de profesie al omenirii”, Anglia.
Sub acest aspect, intenţiile conducerii germane şi sovietice coincideau clar: tratativele comerciale şi de credit, începute în ianuarie 1939, puteau lămuri cum stăteau, de fapt, lucrurile.
Schnurre raporta lui Ribbentrop despre poziţia diplomaţilor sovietici, iar de cealaltă parte, Astahov şi reprezentantul comercial sovietic Babarin întocmeau rapoarte pentru Molotov, Mikoian şi chiar Stalin.
Astahov era un diplomat abil, foarte cultivat, care cunoştea bine limba germană. Pe informările lui se putea pune baza.
Stalin cunoştea preţul propus de Hitler pentru acord: renunţarea la pretenţii asupra Ucrainei, împărţirea sferelor de influenţă de la Marea Baltică şi Marea Neagră (inclusiv împărţirea Poloniei şi renunţarea URSS la regiunea baltică), acordul privind cererile sovietice de livrări pentru armata roşie şi industria de apărare, medierea şi îmbunătăţirea relaţiilor URSS cu Italia şi Japonia.
Arhiva lui Stalin mai lămureşte un aspect al „tehnologiei” alianţei Hitler-Stalin: momentul exact când liderul de la Kremlin s-a hotărât să se ocupe serios de viitoarea tranzacţie.
La sfârşitul lui mai 1939, Stalin ceruse Comisariatului poporului pentru afaceri externe toată documentaţia privind tratatele sovieto-germane din 1926, 1931 şi confirmarea ultimului de către Hitler, din 1933.
Aşadar, Stalin şi ministrul său de Externe erau foarte bine pregătiţi când, pe 15 august, ambasadorul german Friedrich von Schullenburg, într-o discuţie cu Molotov, a expus reprezentările guvernului său privind un nou acord.
În opinia germană, documentul urma să aibă numai două puncte: 1) Germania şi URSS nu vor intra în război una contra celeilalte şi nu vor folosi forţa; 2) acordul intră în vigoare imediat după semnare şi este valabil 25 de ani.
Delegaţiile militare engleză şi franceză, aflate la Moscova, au părăsit oraşul pe 17 august, fără nici un rezultat concret. Dar, concomitent, diplomaţia sovietică s-a dovedit foarte activă faţă de Germania.
Într-un memorandum, emis în aceeaşi zi, se preciza că Stalin şi Molotov au propus… un protocol special secret la noul tratat.
Aşadar, ideea lui Schnurre nu se pierduse. Fusese plagiată de Stalin.
Operatiunea Weiss
Peste alte două zile, pe 19, Schullenburg a primit textul rusesc al pactului: două pagini, întocmite de Comisariatul poporului pentru afaceri externe (NKID) şi conţinând deja cinci puncte, iar la post-scriptum – viitorul protocol secret.
Faţă de propunerile germane, acordul urma să fie valabil 5 ani, nu 25. În caz de agresiune asupra uneia dintre ţări, se precizau comportarea celeilalte şi în situaţia unor divergenţe – mecanismele de consultare dintre ele. Aşadar, partea sovietică conferise un plus de soliditate documentului.
Stalin rescrisese, de fapt, toate punctele documentului şi avansase formula unui post-scriptum pentru înţelegerile din cadrul unor convorbiri confidenţiale.
Evident, principiul neagresiunii reciproce era o normă obişnuită în practica tratatelor. Dar ambele părţi înţelegeau perfect că era vorba prea puţin despre „agresiune sau neagresiune”.
Stalin nu era atât de naiv să creadă că autorul lui Mein Kampt ar fi putut fi oprit în planurile lui atât de îndrăzneţe.
Iar Hitler nu avea în vedere o agresiune sovietică, după epurările făcute de Stalin în armată. Pe 10 mai, îi chemase la reşedinţa sa de la Berchtesgaden pe diplomaţii germani şi îi întrebase direct ce cred despre o asemenea perspectivă.
Era vorba despre cu totul altceva: atacul Wehrmachtului asupra Poloniei trebuie „să beneficieze” de neutralitatea sovietică, or, acest subiect nu putea fi abordat în scris, iar într-un tratat – cu atât mai puţin. În timpul tratativelor însă, el fusese abordat. Partea sovietică a fost bine informată despre pregătirile militare pentru operaţia „Weiss”.
În arhivele lui Stalin s-a găsit o telegramă a lui Ribbentrop prin care în seara de 31 august, acesta îl informa pe conducătorul sovietic despre agresiunea asupra Poloniei: „Armata germană se află în campanie”, se încheia nota ministrului.
Pentru a prinde editiile de dimineată
De remarcat, subliniază Lev Bezîmenski, că proiectul tratatului întocmit de Comisariat şi expediat deja la Berlin, nu îl satisfăcuse deloc pe liderul de la Kremlin. Cele două pagini ale proiectului sunt încărcate cu însemnări şi corecturi de veritabil corector.
El nu a „cruţat” proiectul german. În primul rând, a respins noul preambul, cu tonul lui emfatic. şeful Secţiei Tratate din Ministerul de Externe german, Friedrich Gauss, declara: „în proiectul pregătit de mine, dl Ribbentrop introdusese în preambul formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relaţiilor germano-sovietice.
Dl Stalin a obiectat că guvernul sovietic nu se poate prezenta subit în fata opiniei publice cu mărturii ale prieteniei germano-sovietice. Aceste expresii au fost fie eliminate, fie modificate”.
Stalin a operat şi alte corecţii, de data asta concesive: a mărit valabilitatea tratatului de la 5 la 10 ani (până la 25, cum propuseseră iniţial germanii, mai era). Dar Hitler avea prea mare nevoie de acest tratat pentru a nu-l accepta, chiar şi cu aceste modificări.
Din păcate, în arhiva lui Stalin nu s-a păstrat ciorna Protocolului adiţional secret, care a înlocuit post-scriptumul. Probabil că actul a fost elaborat la masă, în cabinetul lui Molotov şi, aşa cum va declara el mai târziu, „în mare grabă”.
Vladimir Pavlov, translatorul lui Stalin, îşi amintea că discuţia liderului sovietic cu Ribbentrop a început abrupt cu subiectul delimitării sferelor de influenţă.
Germanii propuneau ca linia de demaraţie să treacă prin Polonia, pe Vistula şi Nerva, prin Ţările Baltice, pe Dvina, iar Lituania şi partea de vest a Letoniei să rămână Germaniei. Stalin nu a fost de acord.
A pretins pentru URSS porturile letone care nu îngheţau, Liepaia şi Ventspils. Cum Ribbentrop nu avea împuterniciri pentru a trata aceste probleme, a cerut, printr-o telegramă cifrată, acordul lui Hitler. Era 23 august 1939, ora 22.05, ora Moscovei.
La ora 1.00 a sosit răspunsul telefonic de la Berlin: „Da, sunt de acord, adică se poate semna”. Ceea ce s-a şi făcut la ora 2.30, deja pe 24 august. Pentru a prinde ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, protagoniştii momentului au hotărât să se dea publicităţii data de 23 august.
Consultari pana in ultima clipă
Paradoxal, protocolul născut în aceste chinuri politice nu a fost respectat. Nu a trecut nici o lună şi, la 15 septembrie, Stalin i-a propus lui Hitler o nouă înţelegere.
El a realizat că pentru armata roşie (apoi, puterea sovietică) este periculos să avanseze atât de departe în interiorul Poloniei înfrânte. În schimb, era mult mai important să primească toate Ţările Baltice, adică să scoată Lituania din sfera germană.
A propus atunci un schimb: armata roşie nu intra în voievodatele Varşovia şi Lublin, Wehrmachtul nu intra în Lituania. Hitler a consimţit, deşi trecerea oficială a Lituaniei sub protectorat german era pregătită deja. La 17 septembrie 1939, armata roşie şi-a început marşul.
Pentru a confirma noua linie politică, Ribbentrop a sosit din nou la Moscova, pe 28 septembrie.
S-a semnat atunci încă un tratat (De prietenie şi frontiere) şi, anexat la el, încă două protocoale secrete. În plus, şi un comunicat oficial al celor două state privind războiul început la 3 septembrie.
În acest ultim document, Stalin a intervenit. Ribbentrop propusese, ca de obicei, menţionează istoricul rus, formulări mult prea stufoase: „Prin războiul pe care l-au declanşat, inamicii Germaniei urmăresc scopuri evident imperialiste, care constituie un pericol pentru alte popoare. Guvernul german şi guvernul sovietic, animate de hotărârea de a anihila împreună aceste scopuri imperialiste ale statelor răspunzătoare de continuarea războiului, vor menţine un contact permanent între ele”.
Ceea ce lui Stalin i s-a părut prea mult. Practic, Ribbentrop ameninţa Anglia şi Franţa cu intrarea URSS în război de partea Germaniei.
Liderul sovietic a propus o variantă scurtă, scrisă de mâna lui Molotov şi descoperită acum de profesorul Bezâmenski: „Anglia şi Franţa poartă răspunderea pentru continuarea războiului, iar în acest cadru, Germania şi URSS vor menţine legătura între ele şi se vor consulta privind măsurile necesare pentru obţinerea păcii”.
Cu aceste intervenţii munca de redactor a lui I.V. Stalin s-a încheiat. Iar la 22 iunie 1941, după cum scrie cu sarcasm istoricul rus, „Stalin nu a apucat să se consulte cu Hitler”.
Noile dezvăluiri senzaţionale despre actul din 23 august 1939 confirmă până în cele mai mici detalii, implicarea lui Stalin nu numai ca principal autor politic şi moral, împreună cu Hitler, al documentului ce avea să traumatizeze grav viaţa atâtor popoare şi să altereze harta politică a continentului, ci şi ca redactor principal al versiunii lui finale, căreia i-a dat redactarea dorită de el. Un motiv în plus pentru judecarea istoriei. (Florentina DOLGHIN)
Culisele Pactului Ribbentrop-Molotov. Rapirea Basarabiei si Bucovinei si negocierile ruso-germane.
Cuvantarea lui Molotov din 29 martie 194o.
La 29 martie 1940, trei luni înaintea ultimatumului din 26 iunie 1940, adresat de URSS guvernului român, ministrul de Externe sovietic, Veaceslav Molotov, ţine un important discurs în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România. Discursul a fost unul inedit şi vom vedea de ce. Iată pasajul cu privire la Basarabia:
„Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am menţionat, România este cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recâştigării Basarabiei prin mijloace militare.
De aceea, nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţiar în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri externe. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat”.
Care sunt „împrejurările specifice”? Molotov se grăbeşte să le explice: „Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătură cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România.
Este binecunoscut faptul că, ulterior, el a dispărut în împrejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, mai mult, s-a sperat că noi vom crede că autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.
Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri nu se întâmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest sens. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întârziat să numim un ministru al Uniunii Sovietice în România este cât se poate de clar. Este de presupus însă că România va înţelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate”.
După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neîncheierea unui tratat de neagresiune cu România nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.
Ribbentrop salveaza o parte din Bucovina românească
La 23 iunie 1940, cu trei zile înaintea ultimatumului sovietic dat României, ambasadorul german la Moscova, Von Schulenburg, avertiza Berlinul: „Molotov mi-a făcut astăzi următoarea declaraţie: Rezolvarea problemei basarabene nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic se mai străduieşte încă să realizeze o soluţionare paşnică a acestei probleme.
Însă este hotărât să folosească forţa, în caz că Guvernul român refuză o înţelegere paşnică. Cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”.
Deoarece Bucovina românească nu fusese obiectul partajului oriental din „Pactul Adiţional Secret” germano-sovietic, von Schulenburg primeşte instrucţiuni pe 25 iunie 1940, cu o zi înaintea ultimatumului sovietic adresat României, să facă o declaraţie guvernului sovietic, în numele celui german, care la punctul 2 apreciază:
„Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate pentru noi. După cum se scrie, Bucovina a fost, în trecut, o provincie a Coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este interesată, în mod deosebit, de soarta acestor Volksdeutsche”.
Tot din instrucţiunile privind declaraţia ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, mai cităm: „Va rog să-i expuneţi din nou, în mod clar, domnului Molotov că noi avem un interes deosebit ca România să nu devină un teatru de război”.
La 26 iunie 1940, ora 12.59 a.m., von Schulenburg telegrafiază la Berlin şi anunţă că în seara precedentă, la ora 21.00, îi prezentase lui Molotov declaraţia oficială a Guvernului german. „I-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată nici măcar Rusiei ţariste, ar putea facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică.
Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi, tocmai din această cauză, guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei. Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”.
Pe de altă parte, în cursul întrevederii cu ambasadorul von Schulenburg, Molotov a încercat un şantaj abil: „Molotov a menţionat că Guvernul sovietic îşi urmăreşte doar propriile interese şi nu are intenţia de a încuraja celelalte state (Ucraina, Bulgaria) să ceară anumite părţi în România”.
Un şantaj abil, pentru că dezmembrarea României era înscrisă între obiectivele Kominternului şi ale Partidului Comunist din România.
Tot pe 26 iunie 1940, von Schulenburg comunica urgent la Berlin: „Molotov m-a convocat astăzi după-amiază şi mi-a spus că guvernul sovietic, în baza convorbirii avute cu mine aseară, a hotărât să-şi limiteze cererile la partea de nord a Bucovinei, împreună cu oraşul Cernăuţi”.
Alt pasaj din telegrama lui von Schulenburg se referă la tezaurul Băncii Naţionale a României, din care cităm: „La declaraţia mea că s-ar putea ajunge la o soluţionare paşnică mult mai uşor, în cazul în care Guvernul sovietic ar înapoia rezerva de aur a Băncii Naţionale a României, rezervă care a fost transferată spre păstrare la Moscova în timpul Primului Război Mondial, Molotov a răspuns că această problemă nici nu se mai pune, deoarece România a exploatat mult timp Basarabia”.
Cedarea fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord a provocat o adevărată isterie naţională la Budapesta. Tratativele româno-ungare, începute la Turnu-Severin, au eşuat.
Deoarece Berlinul se temea că un conflict militar ar pune în primejdie livrările de petrol din România, pe 30 august 1940, Hitler a convocat la palatul Belvedere din Viena partea ungară şi pe cea română şi a impus ceea ce s-a numit „Dictatul de la Viena”, document prin care România pierde toată partea de nord-vest a Ardealului. Aceasta însă nu era totul: Bulgaria formula şi ea revendicări.
Tratativele româno-bulgare încep la 19 august 1940, la Craiova, şi se încheie la 7 septembrie 1940, printr-un tratat în care România ceda jumătate din Cadrilater, mai exact judeţele Durostor şi Caliacra.
În 1940, în mai puţin de trei luni, România reîntregită în 1918 era, în mare măsură, dezmembrată. Prinsă între două mari puteri – Germania lui Hitler şi URSS-ul lui Stalin – România încerca să rămână, cât mai mult, în afara sferelor lor de influenţă. O încercare sortită eşecului de la bun început.
URSS urma sa atace Germania in iulie 1941
Victor Suvorov, a editat la Paris, în 1989, o carte intitulată „Le brise-glace” (Spărgătorul de gheaţă), care i-a bulversat pe istorici şi pe analiştii politici. Suvorov susţine, pe baza unei minuţioase documentări în arhivele militare sovietice, că Stalin, în vara lui 1941, dăduse ordin ca Armata Roşie să fie gata de atac.
Victor Suvorov ar putea fi suspectat că a scris o carte de intoxicare, de dezinformare sau, pur şi simplu, a căutat să facă senzaţie. Lucrurile nu stau însă aşa. El s-a refugiat în Occident având asupra lui o veritabilă arhivă cu documente militare secrete sovietice, pe care le-a copiat, unul câte unul, de-a lungul multor ani. Documentele aduse de Suvorov sunt foarte minuţioase şi cuprind informaţii de mare valoare privind toate armele.
Aceste documente primare, prezentate în cartea lui Victor Suvorov vin să demonstreze că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost utilizat şi de Hitler, şi de Stalin drept o modalitate de a câştiga timp.
La 24 august 1939, Hitler i-a scris triumfător lui Musollini că avea, în sfârşit, mâinile libere în Est, astfel că putea dezlănţui războiul în Vest în orice moment.
Potrivit documentaţiei expuse de Victor Suvorov, Stalin, ca şi Hitler, a văzut în Pactul Ribbentrop-Molotov un mijloc de a câştiga timp.
În vreme ce Hitler se lupta în Vest, Stalin îşi organiza unităţile sovietice pentru a ataca Germania pe la spate. Hitler a fost mai iute, cu toate străduinţele lui Stalin. Victor Suvorov demonstrează că documentele militare secrete din arhivele URSS, arată că, în iunie 1941, Armata Roşie nu era deloc în deficit de armament şi oameni.
Lipsa de pregătire militară a Uniunii Sovietice a fost un „mit”, lansat şi cultivat constant de conducerea de la Kremlin abia după moartea lui Stalin. Potrivit lui Suvorov, înaintarea rapidă a germanilor în URSS se datora unui detaliu pe care militarii îl înţeleg mai bine ca civilii: Armata Roşie era plasată, în iunie 1941, în poziţie de atac, aşa că a fost surprinsă de Wehrmacht fără baze de retragere în spate, ceea ce a provocat pierderi umane imense şi o rapidă dezorganizare a frontului.
Jukov a semnat pe 5 mai Directiva de atac contra României
În privinţa intenţiilor ofensive ale lui Stalin din iunie 1941 pledează şi alţi autori, afară de Victor Suvorov – Jacques de Launay („Grandes decisions de la II-e guerre mondial”), Ernst Topitsch („Stalin’s Krieg”), Joachim Weber („Operation Barbarossa”) etc. Aceste dezvăluiri contraziceau „mitul” fundamental lansat de Hruşciov, care îl transformase pe Stalin (după moartea acestuia) într-un incompetent, un beţiv şi un sangvinar.
Victor Suvorov reproduce în carte şi directiva secretă din 5 mai 1941, semnată de generalul Jukov, directivă prin care Armata Roşie urma să atace România la 12 iulie 1941.
Istoriografia comunistă şi criptocomunistă, rămânând fidelă „miturilor” sale esenţiale, a ignorat şi ignoră aceste documente, deoarece ele încurcă tabloul general pe care se străduieşte să-l planteze în minţile celor creduli.
Aceste date noi privesc şi România, care a fost acuzată de atac prin surprindere, alături de Germania, contra URSS.
Pe de altă parte, planul Uniunii Sovietice de a ataca România în 1941, dejucat de Hitler, este în perfectă concordanţă cu strategia de ameninţare permanentă a României întregite.
Hitler elabora afişe propagandistice inspirându-se de la Stalin
Autor: Nicolae FEDERIUC
Sursa: Cer si pamant Romanesc