În ultimul timp tot mai mult se promovează ideea dezbinării românilor în Serbia, și acest fapt nu este deloc întâmplător.
Dacă această idee a ajuns să fie imaginea în exterior a comunității, atunci cu mult agravează și dăunează și așa stadiului nu prea fericit al românilor din Serbia.
În Timoc avem o comunitate care încă luptă pentru recunoașterea drepturilor elementare, în Voivodina avem o comunitate recunoscută, dar care treptat se stinge, unde se închid clasele românești, se pierd activitățile culturale, dispare limba, se pierde identitatea.
Ajungem la concluzia că ambele comunități, din Voivodina și Timoc, au nevoie de redeșteptare națională.
Dacă de-a lungul secolelor, până la al II-lea război mondial, îți mențineai identitatea nu fiindcă erau programe gândite pentru asta, ci pentru că pe atunci comunicarea cu exteriorul era una minimă, iar majoritatea activităților le-ai desfășurat în sânul comunității tale, adeseori aceasta însemna satul tău. Astăzi acest lucru nu mai este cu putiință.
Nici pentru zilele de astăzi nu trebuie să inventăm roata. Putem arunca o privire în ograda altor naționalități. Altă soluție momentan nici nu prea există, fiindcă nu poți fi exemplu într-un domeniu în care ești codaș. Dar… nu o facem…
Noi căutăm justificări eșecurilor noastre. Eșecuri care nu sunt de astăzi, de ieri. Dar asta mai puțin contează, contează ca justificarea să sune frumos, să dea bine pe moment. Că aceasta nu contribuie cu nimic românului de rând din Serbia, asta mai puțin contează, de lucru acesta nimeni nici nu se prea interesează.
Astăzi, foarte ușor auzi „românii din Serbia sunt dezbinați, și nu îi prea poți ajuta în acest context”. Ce justificare genială! Poți fi mândru că nu ești tu vinovatul. Nu mai contează că nu ai făcut nimic pe parcursul deceniilor, și puteai. Sau poate gurile rele să spună, chiar tu contribui la dezbinare, ca să te justifici. Oricum ar fi, nu este de folos la nimeni, nici celor care se ocupă profesional reprezentând instituțiile înființate special să se ocupe de această problematică, și nu prea au cum să-și justifice salariile primite, dar nici celor care activează voluntar în rândul ONG-urilor.
Dar dacă tot vorbim de problemele cu care ne confruntăm, care ar fi soluțiile? Deoarece dacă ne transformăm în analiști de probleme, și nu venim pentru început măcar cu câteva soluții, ce rost mai au aceste analize?
O șansă mare a existat, dar ea este deja una ratată. Cetățenia română. Aveam șansa de la stadiul de minoritate să trecem la stadiul de cetățeni ai României, să devenim români „cu acte”. Însă, din păcate Parlamentul României aproape în unanimitate a spus, nu. Cum de obicei se întâmplă, nimeni niciodată nu dat, și nici nu va da explicație.
Dacă luăm ipoteza că în stadiul actual, reprezentanții organizațiilor românești se luptă pentru „șefie”. Nu există în Serbia nici un ONG susținut, în sensul că fără nici o problemă își poate desfășura activitățile. Rezultă că pentru activitățile tale de zi cu zi, ești nevoit singur să te descurci, dacă dorești să ai o activitate. Înseamnă să-ți rupi din timpul tău, să pui mașina ta la bătaie și să îți susții singur financiar cheltuielile. Cam asta ar fi scurta descriere a unui „leader” român din Serbia. Cu cât mai multe activități ai, cu atât îți sunt sacrificiile mai mari. Doar în cazul când nu ai nici o activitate, atunci nici nu ai bătaie de cap.
Ce ar fi ca toți ”certații” să ne retragem, fiindcă fiecare ar avea foloase personale imense câștigate din cauza celor mai sus menționate, să lăsăm pe alții să se organizeze, să nu mai fie dezbinări, și în felul acesta putem fi ajutați și nu mai suntem dezbinați, plecând de la ipoteza că toți sunt binevoitori.
Pe de altă parte, oare avem capacitatea de a lua modelul Ungariei? Modelul Ungariei ar fi colaborare cu o organizație unică parteneră al Statului Maghiar. Dacă s-ar lua acest model, Statul Român să ia atitudine oficială alegând organizația parteneră oricare se consideră că are capacitatea de a începe un drum, o implementare strategică. Nu se mai încurajează dezbinarea, toți ceilalți ar fi nevoiți să se coaguleze într-o singură organizație.
Să nu creadă nimeni, că nu există încercări de divizare a minorității maghiare în Serbia. Însă este mare diferența atunci când Budapesta are o părere formată, și o politică clară încă de după Primul Război Mondial încoace. Politică care are continuitate, indiferent de cine vine la putere, doar adaptată vremurilor de astăzi, având plan de acțiune la nivel de decenii cu analize periodice (a se consulta site-ul Uniunii Democratice a Maghiarilor din Voivodina).
Cum este la noi? Noi trebuie să demonstrăm, că cei dinaintea noastră, tot ce au făcut au făcut prost. Noi suntem incomparabil mai buni. Această demonstrare, adesea se schimbă mult mai des decât perioada mandatului de 4 ani, din cauza instabilității politice. S-ar putea aplica modelul maghiar? Nu prea, fiindcă al nostru este mai democratic decât al maghiarilor, noi susținem pe toți dar pe nimeni concret, iar pe lângă haosul creat și că nu există rezultate, nu este vina nimănui, în condițiile în care românii din Serbia sunt dezbinați.
Soluția poate fi doar acțiunea în baza unei strategii sistematice pe lungă durată, care va schimba analiza actuală și evidențierea problemelor în soluții concrete și schimbările pozitive în cadrul minorității românești din Serbia.
Altfel, al cui va fi eșecul? Al meu, doarece nu reușesc să realizez obiectivele propuse, a tuturor celor implicați în această problematică, a instituțiilor care de prea mult timp nu-și găsesc mecanismele de funcționare.
Procesul de asimilare este unul ireversibil.
Articol preluat de pe comunitatea-romanilor.org