Un recent articol publicat în „Daily Mail” anunţă intenţia americanilor de-a construi un sistem de transport pe care unii l-ar putea considera de domeniul fantasticului. E vorba de o conductă între Los Angeles şi New York prin care ar putea să circule nişte capsule cu viteze de până la 6.500 de kilometri pe oră. Transportul în tub vidat s-ar face pe baza levitaţiei magnetice şi reprezintă ideea inginerului american Daryl Oster, al cărui proiect se numeşte „Evacuated Tube Transport”.
Ştirea aceasta readuce practic la lumina zilei o poveste din anii ’70, atunci când în România nu numai că s-a pus pe hârtie planul transportului prin tub vidat, dar chiar s-a şi aplicat această idee. Principiul a fost pentru prima oară enunţat de către fizicianul şi inventatorul român Henri Coandă. Experimentele au început la Bucureşti, apoi s-a făcut o bază de cercetare, mult mai sofisticată, la Măneciu, la poalele Munţilor Ciucaş în judeţul Prahova. Acolo, printr-o conductă de 400 de metri lungime şi 1,6 metri diametru a fost testat, pentru prima oară în lume, transportul unor oameni, într-o capsulă. Pornind pe firul acestei poveşti, l-am găsit atât pe cel care a condus lucrările de construcţie a întregului sistem de la Măneciu, inginerul Gheorghe Dorobanţu, cât şi pe unul dintre specialiştii care au participat la experimente, Dan Ionescu .
Institutul elitelor României
Cu exact patru decenii în urmă, inginerul Dan Ionescu l-a cunoscut pe Henri Coandă. Pe atunci, proaspăt absolvent al Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din Universitatea Politehnică din Bucureşti, între primii şapte învăţăcei ai promoţiei sale, Dan Ionescu a fost angajat la INCREST – Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică. Un institut abia înfiinţat, la iniţiativa lui Coandă. Ideea marelui savant era de a strânge minţile luminate ale României, din diverse domenii de vârf. Consacrat pe plan mondial pentru invenţiile sale, la loc de frunte fiind motorul cu reacţie, Henri Coandă, născut la Bucureşti în 1886, dorea să contribuie, prin INCREST, la dezvoltarea propriei ţări. „Coandă era un om care încuraja foarte mult tinerii, în diverse domenii de vârf.
L-am cunoscut personal. A susţinut ideea strângerii minţilor luminate din ţară într-un institut unde să se dezvolte tehnologiile de vârf”, povesteşte inginerul Dan Ionescu, cel care în 1975 şi-a dat Doctoratul chiar în Efect Coandă şi Aerodinamică. „Am primit încurajarea chiar de la Henri Coadă, să aprofundez acest domeniu, şi i-am urmat sfatul, la momentul Doctoratului”, îşi aminteşte inginerul Ionescu. O colaborare profesională foarte scurtă între Dan Ionescu şi Henri Coandă, pe parcursul ultimei jumătăţi a lui 1972. „L-am cunoscut în vara lui 1972 pe Henri Coandă, iar în toamnă el a murit”, spune Dan Ionescu, unul dintre cei care au primit atunci sarcina de-a se ocupa de înmormântarea celui dispărut.
Mişcare pe baza aerului
Unul dintre departamentele de la INCREST era şi cel numit „Efect Coandă”, unde lucra Dan Ionescu. Aici era studiat un proiect de suflet al lui Henri Coandă, cel de transport în tub vidat, pe unde să circule capsule în interiorul cărora se pot afla oameni şi mărfuri. Coandă se gândea la realizarea unor astfel de conducte între Bucureşti şi Ploieşti sau între Ploieşti şi Braşov, dar şi de la Bucureşti la Constanţa. Gazda noastră de azi, inginerul Ionescu, ne explică, în termeni simpli, principiul de mişcare al capsulelor prin conducte, aşa cum a fost el experimentat în România. Dacă în faţa capsulei se creează vid, prin eliminarea aerului, atunci în spatele capsulei se formează presiune, prin pomparea aerului. Această diferenţă de presiune pune în mişcare capsula.
Trenul din conductă
Primul experiment legat de transportul prin tub vidat s-a făcut în Bucureşti, aproape de CET – Sud, în iunie 1971, povesteşte inginerul Ionescu. A fost construită o conductă de 200 de metri lungime şi un metru diametru. Reuşita testului a dus la decizia autorităţilor de a înfiinţa la Măneciu, în judeţul Prahova, începând din 1972, a „Departamentului Aerotubexpres”. Azi mai vedem numai în fotografii tot ce s-a făcut atunci în acest loc. Imaginaţi-vă că pe o lungime de 1.300 de metri erau dispuse două conducte, fiecare cu un diametru de 1.020 de milimetri. Conductele din oţel de şapte milimetri grosime, realizate la uzinele „Republica” din Bucureşti, au fost aşezate una deasupra celeilalte. Traseul metalic, cu cele două „benzi”, urma practic albia râului Teleajen, în patru locuri traversând cursul de apă. Tocmai din cauza asta a venit şi problema, în 1975, de la inundaţiile care au deteriorat parţial construcţia. După acest incident, conductele au fost sprijinite pe piloni din beton, unii având până la şase metri înălţime. Fundaţia pilonilor ajungea la patru metri adâncime. În unele locuri, conductele intrau sub pământ, dar fără a fi săpate tuneluri. S-a pus pământ peste conducte.
Articol Romania Libera