Editorial – Pivotul Asiatic sau cum SUA se pregateste pentru un conflict inimaginabil, partea a II-a

Harta Pacificului de Vest

VI

Ce inseamna acest pivot in termeni de strategie militara pentru Statele Unite? Strategia este bazata pe conceptia de „Air Sea Battle” care are ca tel infrangerea capabilitatilor asimetrice chineze de anti-acces si de negare a ariei de operatii,  prin infruntarea unui atac initial care este urmat de o campanie rapida impotriva sistemelor chineze de comanda si control, suprimarea sistemelor terestre ce ar putea pereclita suprematia navala si aeriana a SUA si a aliatilor sai si o blocada navala a Chinei.   De fapt aceasta strategie are radacinile intr-o conceptie de aparare si atac care a fost initial creionata de Cardinalul Richelieu pentru Franta, in prima jumatate a secolului al-XVII-lea, faimosul „pré carré”, sau campul de lupta patrat, si care a fost eventual pusa in practica de Ludovic al-XIV-lea si locotenentii lui. Campul de lupta patrat (cateodata definit si ca campul de duel) este bazat pe apararea de sectoare si in special a cailor de acces existente in aceste sectoare. In  cazul de fata ele sunt bazate pe caile de acces ale Chinei catre Oceanul Pacific si Oceanul Indian. Idea este ca lanturile de citadele ale lui Vauban vor fi imitate de anumite baze si instalatii ale Statelor Unite si ale aliatilor sai in regiune, care le dau posibilitatea se controleze si sa tina sub observatie punctele de  strangulare pe care China nu le poseda si de care are nevoie sa le tranziteze atat din punct de vedere economic cat si militar.

Din aceste puncte miscarile Chinei pot fi observate, iar daca China intreprinde demersuri de a compromite unul din aceste puncte ele pot fi usor suportate pe caile de comunicatii interioare din Oceanul Pacific de care Statele Unite si aliatii sai benficiaza.  Strategia este menita de a aduce un anumit grad de predictibilitate care in caz de conflict deschis ar forta mana Chinei sa tina deschise anumite cai de comunicatii, ajutand in acest fel la amortizarea unei ofensive chineze si preluarea initiativei de catre Statele Unite si aliatii sai, de a contra-ataca intr-un sector diferit de cel in care China ar putea initia un eventual conflict.  O strategie foarte simpla si aplicata cu mult succes pentru Ludovic al-XIV-lea de Vauban si Turenne, unde un inamic se impotmoleste incercand sa sparga lantul de citadele care se sustin reciproc creind asfel posibilitatea de a folosi acest camp de duel ca o trambulina pentru a lovi teritoriul sau spatiul de lupta controlat de inimic, prin manevre rapide si decisive care sunt menite sa compromita liniile de comunicatii ale inamicului care asigura comanda, control si sprijin logistic.  Observarea si controlul unor puncte critice duce la o anumita eficientizare a resurselor pe care Statele Unite si aliatii sai le poseda si nu ii forteaza sa apere un front continuu, care cel putin in teorie s-ar intinde din Indonezia pana in Peninsula Coreana. Incercarea de a apara un front continuu nu numai ca nu ar fi un mod eficient de aparare, dar ar duce de aseamenea la o slabire a capacitatilor de lupta ale Statelor Unite, care este constienta ca cel care incearca sa apere totul de fapt nu apara nimic (Frederich cel Mare).

Strategia cuprinde patru sectoare:

1. Marea Chinei de Sud si caile de aces catre Oceanul Indian prin Stramtorile Malacca si Sunda.
2. Marea Chinei de Sud si caile de acces catre Oceanul Pacific prin Marea Sulu, Marea Celebelor si Canalul Babuyan.
3. Marea Chinei de Est si caile de acces catre Oceanul Pacific prin Arhipelagul Ryukyu si „Covata” Okinawa.
4. Marea Galbena.

Liniile de comunicatii interne cu Marea Chinei de Sud vor fi asigurate din Guam in Arhipelagul Marianelor si din Darwin in nordul Australiei.  Singapore controleaza Stramtoarea Malacca (principala artera economica a Chinei).  Guam si Okinawa de asemenea vor asigura caile de comunicatii interne cu Marea Chinei de Est, iar Corea de Sud si Arhipelagul Nipon vor fi pivotul care vor tine sub obeservatie Peninsula Shandong si o buna parte a litoralului estic al Chinei.  In esenta scena este pregatita pentru un asediu al secolului XXI unde citadelele pentagonale aparate de bastioane si raveline, liniile paralele de asediu si bateriile de ricoseu au fost inlocuite de grupuri de lupta portavion si amfibii, flote de avioane de lupta de diferite clase si o vasta infrastructura de comunicatii, ELINT si SIGINT menita sa suporte fortele combatante.

Aliatii principali de care Statele Unite va depinde sa aplice aceasta strategie sunt Australia, Coreea de Sud, Japonia si Singapore.  Exista destul de mult scepticism in privinta acestei strategii. Unii critici ai acestei strategii sugereaza lipsa de necesitate a Chinei de a atinge o paritate tehnica si numerica atata, timp cat aliatii Statelor Unite sunt considerati veriga slaba a strategiei.  Argumentul lor este bazat pe supozitia ca daca unul dintre acesti aliati care este in control al unui anumit punct strategic nu va avea „stomacul tare” de a „incasa un glonte pentru America”, pana cand Statele Unite vor fi capabile sa-si concentreze fortele si sa aduca situatia pe linia de plutire, si eventual sa  preia initiativa, atunci conflictul este deja pierdut.  Acesti critici sugereaza ca actiuni rapide din partea Chinei ar duce la capitularea rapida a „victimei” si prezentarea Statelor Unite cu un „fait accompli” care va fi greu de negat cu mijloace ne-nucleare. De fapt acesti critici se bazeaza pe faptul ca din punct de vedere istoric aliantele de obicei sunt slabe, prin faptul ca posibilitatile de planificare si decizie sunt ingreunate de factorii politici ai fiecarui aliat in parte.  In efect critica asuma faptul ca daca Franta in era revolutionara si napoleonica a avut un mare succes in a infringe numeroasele coalitii si aliante care s-au format impotriva ei, China va avea un succes similar, ne fiind impovarata de aliati capriciosi.  In momentul de fata aceasta alianta informala condusa de Statele Unite functionaeaza destul de bine, iar aliatii in general au fost cei care in prezent vor ca Statele Unite sa preia initiativa, atat din punctul de vedere al planificarii cat si al unei eventuale desfasurari a planurilor concepute.  In momentul de fata exista o sporita cooperare intre Statele Unite si principalii aliati de a integra atat sistemele de comanda si control cat si sisteme active de lupta.  Japonia si Statele Unite opereaza „de facto” un sistem unit anti-balistic iar fortele aeriene si navale opereaza de ani buni in grupuri de lupta mixte.  In Coreea de Sud integrarea este si mai stransa din cauza pericolului Nord Corean, iar interoperabilitatea dintre Statele Unite si Australia este atestata de mai bine de sapte decenii.

VII

In ce consta de fapt acest pivot al Statelor Unite din punct de vedere material si al capabilitatilor?  In marea lui majoritate acest pivot va fi suportat de o desfasurare a activelor US Navy in proportie de 60% catre Pacificul de Vest. Avioane de patrula maritima/anti-submarin P-3 si cele de SIGINT EP-3 vor fi mutate din aria de responsabilitiate a CENTCOM (US Central Command) in aria de responsabilitate a PACOM (US Pacific Command) iar ele vor fi sporite de desfasurarea noii generatii de avioane de patrula maritima/anti-submarin P-8 si de elicoptere anti-submarin MH-60.  Ca sa asigure dominanta submarina a a Statelor Unite un al patrulea submarin de atac (SSN) este permanent stationat in Guam la Polaris Point, incepend cu Octombrie anul curent, iar noua clasa de submarine SSN (configurate special cu module de lansare a rachetelor de croaziera), Virgina, vor avea prioritate in stationare la Pearl Harbor in Hawai.

Patru distugatoare vor fi permanent stationate la Rota in Spania, pentru a  asigura apararea anti-balistica in Europa. Pana acum aceasta misiune era asigurata de 10 distrugatoare prin rotatie.  Distrugatoare si nave amfibii care indeplineau misiuni de cooperare in securitate si asistenta umana  in Africa si  America Latina vor fi inlocuite de nave de tip Joint High Speed Vessel (JHSV) si Litorral Combat Ship (LCS), eliberand aceste nave sa se desfasoare catre Asia si Pacific.  Nave de tipul JHSV, LCS, plaforme mobile de debarcare cat si nave de logistica vor avea o prezenta inaintata continua, prin schimbarea de echipaje la intervale stricte (acest lucru deja se intimpla cu unitati ale US Navy stationate in Singapore).

US Navy de asemenea va activa un sistem de monitorizare maritima (Broad Area Maritime Surveillance – BAMS) bazat pe Global Hawk UAV pentru a mari capabilitatile ISR (intelligence, surveillance reconaissance – ISR – informatii, monitorizare si cercetare), iar capabilitatile de a domina spectrul electro magnetic vor fi sporite prin activarea mai multor unitati de avioane de razboi electonic E/A-18G  Growler.

US Air Force deja are alocate 60% din active in regiune, dar anumite capabilitati vor fi sporite.  Active ISR, MQ-9 Reaper, Global Hawk si avioane U-2 vor fi mutate din Asia de Sud Vest in regiunea Pacificului de Vest.  De asemenea bombardiere B-1 vor incepe sa asigure o prezenta prin rotatie la Andersen Air Force Base in Guam unde vor spori capabilitatile care sunt in prezent asigurate prin rotatie de bombardiere B-52 si la intervale mai rare de bombardiere B-2.  De asemanea 60% din flota F-22 va fi stationata in Japonia si in Hawaii, iar unitati F-22 din Statele Unite vor avea o prezenta inaintata prin rotatii in teatrul de operatii.  Capabilitati spatiale si de razboi cibernetic de asemenea vor sporite cu infrastructura aferenta fiind pe cale de a fi inaugurata in Hawaii.

US Army o sa-si sporeasca efectivele in regiune de la 60.000 la aproximativ 91.000, cu o mare parte a efectivelor dedicate catre forte speciale, aparare balistica si razboi electronic/cibernetic.  US Marine Corps au deja o prezenta inaintata in Okinawa si Australia, iar in curand USMC se va intoarce in Guam, dupa o absenta de mai bine de doua decenii. US Army are aproximativ 19.000 de efective in Coreea de Sud, iar US Marine Corps are Aproximativ 18.000 de efective in regiune, in marea lor majoritate in Okinawa.  Cel putin trei si posibil patru batalioane de infanterie ale US Marine Corps vor fi prezente prin rotatie in regiune, unde vor fi responsabile de sporirea prezentei Statelor Unite, prin desfasurari de scurta durata in Australia, Singapore si potential Filipine. Statele Unite de asemenea va investi in modernizarea infrastructurii de logistica si sporirea efectivelor de SIGINT si ELINT care in momentul de fata sunt coordonate de National Security Agency (NSA), prin centre de operatii criptologice in Hawaii, Misawa in Japonia si Torri in Okinawa si sprijinite de instalatii similare operate de Australia si Noua Zeelanda.

VIII

Cum va raspunde China la aceasta provocare venita din partea Statelor Unite?  Semnalele initiale venite din partea Chinei sunt destul de ambigue.  Cel putin prin canale indirecte conducerea Chinei a inceput sa faca referinta la „Visul Chienzesc,” o conceptie a Colonelui (Ret.) Liu Mingfu PLA (Peoples Liberation Army – Armate de Eliberare Populara), fost profesor la Universitatea Nationala de Aparare.  Conceptia Colonelului Liu  este de a surclasa Statele Unite ca putere militare preeminenta si a contesta la scara globala influenta Statelor Unite.  Atat Colonelul Liu cat si toti membrii Comisiei Militare Centrale (inclusiv presendintele Xi Jinping) sper sa atinga acest tel in2049, aniversarea a 100 de ani de la instaurarea Republicii Populare Chineze.  Singurul lucru care a fost pus in practica in anii recenti este faptul ca China a inceput sa-si dezvolte forte armate care „pot lupta si castiga razboaie” si care initial vor avea ca tel revendicarea unor pretentii teritoriale ale Chinei.  In acest aspect rezultatele sunt de asemenea destul de ambiue.  Nu putem sa negam faptul ca fortele armate ale Chinei au inceput sa dea dovada de un grad de profesionalism mult mai inalt decat acum un deceniu in urma.  Liderii chinezi sunt convinsi ca Statele Unite au intrat intr-o perioda de declin si ar dori sa intre in competie cu Statele Unite pe o scara globala.  In acelasi timp, minutele care mai sunt facute public din sesiunile Comisiei Militare Centrale arata ca conducerea chineza in continuare vede fortele armate ca unul dintre pilonii de stabilitate interna.  Cuvintele Presedintelui Xi evoca faptul (cel putin in opinia lui) ca Uniunea Sovietica s-a destramat nu din cauza problemelor economice majore ci din cauza unor forte armate slabe.  Multi obsevatori, atat vestici cat si rusi s-ar putea sa nu fie de acord cu aceasta evaluare.  Deci cel putin deocamdata China aparent nu stie ce cale vrea pentru fortele sale armate: factor stabilizator intern, mijlocul de a rezolva dispute teritoriale, sau unealta cu care sa provoace la nivel global Statele Unite.

Mai practic, China a inceput sa instituie asa numitul „sirag de perle” care asigura o anumita prezenta chineza in porturi care ar putea fi puse la dispozitia fortelor armate chineze in caz de conflict.  Problema cu acest sirag este ca in caz de conflic armat in marea lor majoritate pot fi distruse foarte repede, cu exceptia instalatiilor din Pakistan si Myanmar, care ar putea fi suportate de pe cai terestre si aeriene mult mai usor decat cele din Bangladesh, Sri Lanka sau Tanzania.  In esenta „siragul de perle” este menit sa asigure comunicatiile metropolei chineze cu sursele de energie din Golful Persic si Africa de Vest prin Oceanul Indian. Fiabilitatea lor in caz de conflict armat este dubioasa, fiind la capatul unor linii de comunicatii care sunt diafane si usor de taiat si interceptat, atata timp cat Statele Unite si aliatii sai contoleaza punctele de acces direct catre aceste instalatii.

Daca intradevar China are de gand sa intre intr-o competitie globala cu Statele Unite din punct de vedere militar, va avea nevoie de acces la fonduri mult mai mari decat are la ora actuala si ar trebui sa investeasca masiv atat in infrastructura militara cat si intr-o baza industriala destul de larga, care sa suporte aceasta infrastructura.  In intervalul 2000-2009 China a avut cresteri anuale a bugetului de aparare de aproximative 12,5% per an.  In intervalul 2010-2013 aceste cresteri ale bugetului de aparare al Chinei s-au limitat la 3,1% per an.  Care au fost rezultatele acestui buget sporit?  Fotografia (cel putin cea publica) indica anumite succese, dar si multe rezultate mediocre.  Acccentul a fost pus pe asa zisele capabilitati asimetrice care au un anumit folos si care intradevar pot aduce anumite dureri de cap Statelor Unite.  Altele chiar ca nu isi au folosul.  China a dezvoltat si continua sa dezvolte o capabilitate anti-nava bazata pe rachete balistice.  Conceptia rachetei in sine nu a fost si nu este o problema pentru China, care are anumite elemente similare cu rachelete balistice intermediare americane Pershing II.   Problema Chinei este lipsa de infrastructura ISR si de comanda si control care este necesara pentru a folosi acest fel de arma.  Lipsa acestei infrastructuri neaga de la bun inceput utilitatea unei asfel de arme.  Banii cheltuiti pana acum de China pe diferite sisteme de armament cat si eficienta cu care au fost cheltuiti de asemeana ridica niste semne de intrebare.  China are la dispozitie in momentul de fata 73 de unitati majore de suprafata si 63 de submarine. Din forta de suprafata ceva mai mult de 40% pot fi considerate unitati moderne care au fost contruite in intervalul ultimului deceniu.  Aceasi statistica este valabila si pentru forta de submarine a Chinei, care din pacate este foarte departe de a fi considerata un pericol pentru US Navy.  De fapt ea in momentul de fata reprezinta un pericol infirm pentru Forta de Auto Aparare Maritima Nipona (JMSDF), care are submarine conventionale foarte capabile si capabilitati de lupta anti submarin care sunt recunoscute de US Navy ca fiind printre cele mai capabille si eficiente.   Din punctul de vedere al fortelor aeriene, China poseda aproximativ 1.100 de avioane multirol din care mai bine de 500 sunt versiunea chineza a MIG-21.  Felul in care China is modernizeaza platformele arata ca s-au investit in anumite capabilitati care pe hartie sporesc capacitatea de foc si letalitatea fortelor armate chineze, dar arata ca China va avea o ucenicie destul de lunga in eforturile sale de a dezvolta atat sisteme de ISR si comanda si control corespunzatoare cat si tacticile si strategiile de a folosi aceste capabilitati cand ele vor fi disponibile.

Problemele Chinei in eforturile sale de a concura militar cu Statele Unite la scara globala sunt de trei categorii:

1. Sistemele de armament dezvoltate de China pana la ora actuala nu sunt nici pe departe in aceasi categorie de performanta cu ce au la indemana Statele Unite si aliatii sai.
2. Fortele armate chineze sunt intr-un proces continuu de formare profesionala, dar sunt inca departe de a fi cel putin la acelasi nivel ca potentialii lor adversarii niponi.  Fortele de Auto Aparare Nipone (JSDF) sunt renumite pentru profesionalismul cadrelor sale.  Atat unitati aeriene cat si cele navale sunt stiute pentru prezenta lor cu mult in afara ariei de interese nipone.  Fortele navale nipone in general au o prezenta foarte larga in Oceanul Pacific, care desi sunt dependente de infrastructura americana, reprezinta totusi a doua ca prezanta in Asia. In contrast, flotilele chineze ies in larg foarte rar, de obicei pentru exercitii formale care nu dau unitatilor chineze posibilitatea unui ritm operational similar cu cel al US Navy sau JMSDF, care lasa echipajele suficient timp sa-si invete profesia si sa creeza anumite „obiceiuri sanatoase”, de a opera intr-un cadru operational bazat pe perioade indelungate si predictibile.
3. Geografia da un avantaj enorm Statelor Unite si aliatilor sai. Controlul punctelor de strangulare care intercepteaza caile de comunicatii ale Chinei, cu sursele sale de energie din Golful Persic si din Africa de Vest, pot fi vazute ca un tip de portavion care nu poate fi scufundat si care daca sunt corespunzator inarmate ar duce relativ usor la negarea spatiului de lupta, in special cel maritim.  Geografia de asemanea are anumite efecte asupra sprijinului logistic pe care China va trebui sa-l ofere fortelor desfasurate in caz de conflict armat.  Caile de comnunicatii nesigure ar periclita de la bun inceput abilitatea Chinei de a sustine unitati militare care vor fi nevoite sa opereze si sa desfasoare operatiuni de lupta departe de spatiul litoral chinez si de umbrela de protectie care poate fi oferita de sistemele anti aeriene si anti navale chineze.

China probabil ca are trebui sa concureze mai intai cu Japonia din punct de vedere militar, pentru bun inceput.  A provoca Statele Unite va fi foarte costisitor din punct de vedere material, iar a echivala Statele Unite din punct de vedere atat al capabilitatilor tehnologice cat si a profesionalismului resursei umane este o sarcina descurajatoare.  China de asemenea se confrunta cu probleme majore interne.  In ultimii 20 de ani 150 de milionane de cetateni chinezi au iesit din saracie si traiesc la standarde echivalente cu Statele Unite sau Europa de Vest. Cei aproximativ 1 miliard de cetateni chinezi care traiesc in medie din $1-$3 pe zi au mari sperante sa ajunga si ei in rangurile lumii prospere.  China are nevoie de reforme economice, administrative si politice importante, care mai mult ca sigur vor depasi in importanta potentialele sale aspiratii de a deveni o putere globala, care ar putea sa detroneze Statele Unite de pe piedestalul sau.  Ca sa atinga acest tel China, de asemenea, are nevoie de aliati de nadejde.  In momentul de fata ea nu ii are, iar politica externa a Chinei  pare a nu fi centrata pe aliante care ar putea ajuta pe termen lung la implementarea unei politici restrangere a Statelor Unite (De fapt Statele Unite de la sfarsitul celui de al-II-lea Razboi Mondial este singura putere in istorie pe care alte entitati nu au incercat sa o reprime – un avantaj enorm pentru Statele Unite).  China in momentul de fata are un singur prieten de „vreme buna” in Rusia cu care are anumite conflicte teritoriale si care momentan au fost ingropate si o serie de clienti capriciosi si impredictibili (Coreea de Nord, Myanmar, Pakistan, posibil Iran) care nu pot contribui cu mult din punct de vedere militar, economic sau implicit la un eventual conflict cu Statele Unite si reteaua ei de aliante si parteneriate.

De fapt strategia Statelor Unite este menita sa forteze mana Chinei sa devina o „putere globala responsabila” care sa lase in urma obiceiurile nesanatoase de care da dovada la ora actuala ca o „putere egoista” si sa devina o putere activa in sistemul international.  In acelasi timp Statele Unite ar face bine sa se agite mai putin la perceptiile Chinei cat si a restului lumii despre un posibil declin al puterii sale economice, politice si militare si sa ia ca lectie lamentarile Imparatului Augustus depre declinul Romei dupa infrangerea lui Publius Quinctilius Varus in anul 9 e.n. in Padurea Teutoburger de catre Arminius.  Roma a mai supravietuit pentru inca patru secole si jumatate dupa dezastrul de la Teutoburger, fiind un stat mult mai ineficient si ne avand dinamismul economic, politic si militar al Statelor Unite.

 

Alex, ex-capitan USMC

 

Surse:

Colonel Liu Mingfu PLA „The China Dream”

Mark Gallichio „The Scramble for Asia”

Frederik Logevall „Embers of War”

Robert Leckie „Strong Armed Men: The United States Marines Against Japan”

Eugene B. Sledge „With the Old Breed at Peleliu and Okinawa”

John Keegan „A History of Warfare”

Christopher Duffy „The Fortress in the Age of Vauban and Frederick the Great 1660 – 1789”

China Quaterly

Foreign Policy

The Wall Street Journal