I
Ar fi prea usor sa descriem actuala redesfasurare sau reorientare a o buna parte a capabilitatilor militare americane spre Asia de Est si Pacificul de Vest, in termeni strict militari, prin care SUA si anumiti aliati din regiune incearca sa contracareze puterea atat militara cat si economica a unei Chine aflate, cel putin la prima vedere, in plina ascendenta. Ce se intampla acum la ora actuala in Pacificul de Vest este o reminescenta, din anumite puncte de vedere, a „marelui joc – the great game” in care Marea Britanie si Rusia erau implicate in ultimile doua decenii ale secolului XIX si primul deceniu al secolului XX. Aceste doua puteri de prim rang mondial erau in acelasi timp atat rivali si concurenti cat si parteneri intr-un joc geopolitic al carui loc de intalnire era masa euroasiatica, care se intindea din Manciuria pana in Caucaz si al carei mize era controlul politic, economic si militar al unor anumite zone limitorfe de interes national, care erau menite sa fie o prima linie de aparare a „bijuteriilor coroanei”; in cazul Rusiei Asia Centrala si Caucazul, iar in cazul Marii Britanii, Rajul Britanic (India) si caile de comunicatii catre metropola si pietele de desfacere din China.
Actualele jocuri geopolitice dintre Statele Unite si China sunt deabia la un inceput de drum, dar terenul de joc este la fel de vast si in mare parte se va desfasura, cel putin momentan, foarte aproape de usa de intrare a Chinei, un lucru dictat atat de geografie cat si de faptul ca Statele Unite sunt prezente la usa Chinei de mai bine de un secol. Aceasta reorientare americana catre Pacificul de Vest nu trebuie vazuta numai in termeni de rivalitate intre o putere consacrata (SUA) si una emergenta (China), care incearca sa rastoarne „status quo” si sa perecliteze actuala balanta politica, ci si a unui parteneriat care este menit sa asigure o ascendenta pasnica a Chinei si in care interesele ei cat si ale altor puteri din zona, inclusiv SUA sunt luate in consideratie.
De fapt aceasta reorientare a inceput cu 10 ani in urma. Aproape concomitent cu invazia Irakului in martie 2003, Administratia Bush anunta desfasurarea de detasamente expeditionare aeriene pe insula Guam (teritoriu american), la Andersen Air Force Base si reactivarea fortei asiatice de submarine de la Polaris Point/Apra Harbor. La vremea respectiva am fost nu putin surprins de acest demers al Administratiei Bush, cand in primii mei ani de cariera militara am fost martor ocular la inchiderea sau abandonarea a mai multor bastioane de putere militara americana din Pacificul de Vest: Andesen Air Force Base si Polaris Point in Guam; baza navala Subic Bay si Clark Air Base in Filipine; potul militar Naha in Okinawa, Japonia. Evident aceste demersuri au avut loc in contextul orientarii politicii americane catre Orientul Mijlociu si eforturile sale de a contine si controla evenimentele din Asia de Sud-Vest. Aceasta fixatie cu Orientul Mijlociu incepe sa se retraga incet, locul ei fiind preluat de faptul ca Statele Unite este in continuare puterea preeminenta in Pacificul de Vest. Cum a ajuns Statele Unite in aceasta postura? Probabil ca ar trebui sa examinam ascendenta Statelor Unite ca putere in Asia de Est si Pacificul de Vest, inainte de a discuta despre actualele evenimente in curs de desfasurare.
II
America a avut inca din era coloniala o anumita fascinatie fata de Asia de Est si in special fata de China si Japonia. Contactul colonistilor americani cu aceste doua culturi a avut loc in contextul schimburilor comerciale. Coloniile nord americane au devenit prospere in secolul XVIII pe baza asa numitului schimb comercial triunghiular care insemna sclavi din Africa de Vest, pentru plantatiile de trestie de zahar din Caraibe; melasa din trestie de zahar din Caraibe pentru colonii, care era eventual distilata in rom si care in marea lui parte lua drumul Africii de Vest. Aceste schimburi comerciale au adus surplusuri de cont curent importante, care, la randul lor, au dus la introducerea unor anumitor bunuri de provenienta est asiatica pe piata americana, cum ar fi portelanul, matasea si anumite tipuri de mobilier, prin oficiile Companiei Indiei Orientale (Britanice) care a inlesnit in mare parte in era coloniala acest schimb comercial intre Asia de Est si continentul nord american. In general bunurile chinezesti si japoneze erau apreciate atat pentru calitatea lor cat si pentru faptul ca isi pastrau foarte bine valoarea intrinseca.
Aceasta fascinatie pentru bunurile de provenienta est-asiatica a continuat si dupa dobandirea independentei de catre Statele Unite, dar schimburile comerciale erau anevoioase si nu de multe ori incarcate cu riscuri. Un minim contact a fost intotdeauna mentinut intre coasta de est a Statelor Unite si Asia de Est, dar el a luat avant catre mijlocul secolului XIX cand politica interna a Statelor Unite era dominata de conceptia de „manifest destiny” care preconiza faurirea unei natiuni care sa se intinda da la Oceanul Atlantic pana la Oceanul Pacific. Aceasta unire a celor doua coaste a fost faurita prin constructia de cai ferate care a continuat necontenit chiar si in timpul Razboiului Civil. De fapt caile ferate din vestul Americii au fost construite in mare parte cu ajutorul mainii de lucru ieftina care a fost recrutata in cealalta parte a Oceanului Pacific, in zona deltei Fluviului Perlei (actualul Shanghai) si care a dat nastere faimosului „coolie” chinez, care a avut de indurat prejudecati rasiale si conditii de munca fantastic de grele, dar care in ochii unui „coolie” erau remunerate fantastic de bine, in comparatie cu rasplata mizera la care s-ar fi putut astepta intr-o China zbuciumata de conflicte interne si a carei suveranitati era incalcata continuu de catre puterile europene, in special de Marea Britanie care a si purtat o serie de Razboaie ale Opiului ca sa-si asigure in continuare o piata de desfacere pentru opiul produs in India.
Aceste timide contacte dintre China si America a adus la o crestere a relatilor comerciale dintre cele doua tari, dar mai ales cu Coasta de Vest a Americii, unde San Francisco devenise un adevarat entre-point de desfacere pentru marfuri de provenienta chineza si japoneza. In acelasi timp Statele Unite isi face aparatia in Pacific si din punct de vedere militar, unde in 1852-1854 expeditii conduse de Comodorul Matthew Perry „deschid Japonia” shimburilor comerciale cu restul lumii, sub amenintarea tunurilor flotei americane ancorate in rada Edo (actualul Tokio). Aceasta deschidere a dus in urmatoarele doua decenii la inlaturarea Shogunatului Tokugawa, care guverna de mai bine de doua secole o Japonie feudala si ascensiunea si modernizarea Japoniei sub egida Imparatului Meiji si asa numita „Restaurare Meiji” care a adus la crearea unei Japonii moderne, care incepuse sa se afirme ca o putere majora in Asia de Est. In timp ce China Dinastiei Manchu a raspuns la provocarile venite din partea marilor puteri europene contand pe rezistenta culturii traditionale sa nege efectele destabilizatoare, Japonia a luat o decizie constienta sa invete secretele superioritatii materiale ale marilor puteri si sa le aplice in serviciul nationalismului nipon.
Contactele Statelor Unite cu Asia de Est au fost diminuate in timpul Razboiului Civil si in cele doua decenii dupa incheierea razboiului, cand Statele Unite au fost ocupate cu reconstructia sudului (de fapt un proces care s-a incheiat la mai bine de 100 de ani de la inceperea lui), iar politica externa a Statelor Unite s-a axat mai mult cu relatiile cu Mexicul si cu Canada. Sfarsitul secolului XIX gasesc Statele Unite o putere economica in plina ascendenta care de fapt nu prea stie sa faca cu aceasta putere. Puterea economica incepe sa se transforme atat in putere politica cat si militara, cu Statele Unite afirmandu-se militar atat in Caraibe cat si in Pacific. De fapt America la acest sfarsit de veac incepe sa-si asume acea „povara a omului alb-white man’s burden”, descrisa de Rudyard Kipling in poemul cu acelasi titlu si care de fapt incurajeaza Statele Unite sa devina o putere coloniala. Aceasta putere este acaparata pe seama Spaniei, omul bolnav al emisferei occidentale, care incearca din rasputeri sa-si apere ultimile posesiuni atat in „Lumea Noua” cat si in Pacific. La safarsitul unui razboi care a fost dominat de US Navy, Statele Unite a devenit un stapan colonial atat in Caraibe (Cuba, Puerto Rico), cat si in Pacific (Filipine, Guam), dar America devine deziluzionata cu cuceririle sale foarte repede, din cauza unei insurgente neplacute si murdara in sudul Filipinelor, care a taiat foarte repede apetitul de putere coloniala si interventie militara al publicului american, care devin deziluzionat cu aceasta „povara”.
In esenta, politica americana din Pacific sufera o reorientare radicala care a fost efectuata cu foarte mare abilitate de administratia presedintelui Theodore Roosevelt. Coloniile au fost retinute, dar planuri au fost facute rapid spre a da suveranitate limitata unor teritorii (Cuba si Filipine) si dezvoltarea de autonomie bazata pe parteneriat pentru Puerto Rico, Guam si Hawaii. Geniul Presedintelui Theodore Roosevelt sta in faptul ca a reusit in mare parte sa dea Statelor Unite in Pacificul de Vest si in Asia de Est un statut similar cu cel stapanit de Marea Britanie in politica continentala europeana, unde Marea Britanie reprezenta balanta puterii dintre puterile reprezentate de Franta si Rusia de parte, si Germania si Austro Ungaria de cealalta. Marea Britanie era un „de facto” arbitru al politicii europene continentale, inclinand balanta in asa fel in cat nici un bloc de aliante continental nu il domina pe celalalt. Statele Unite sub conducerea abila a lui Theodore Roozevelt si-a sumat aceasta balanta a puterii in China, iar aceasta balanta a fost intarita de puterea ascendenta a US Navy si politica forte a lui Roosevelt, caracterizata de un modus operandi care poate fi descris in felul urmator: Talk soft, but pack a big stick and never walk away – Vorbeste linistit, dar tine o bata mare in mana si niciodata sa nu te indepartezi. Aceasta politica externa viguroasa a lui Theodore Roozvelt a dat nastere policitii care se face resimtita si astazi in Asia de Est si care este cunoscuta sub numele de „Usa Deschisa – The Open Door.”
III
Initiatorul Usii Deschise a fost Theodore Roosevelt, dar arhitectul acestei politici a fost Scretarul de Stat al Administratiei Roosevelt, John Hay. Usa Deschisa este de fapt un set de principii initiate de Statele Unite si transmise in forma de circulare marilor puteri cu interese in China in perioda 1899-1900 (Marea Britanie, Franta, Germania, Japonia, Italia si Rusia). Aceste circulare stipulau privilegii egale de schimburi comerciale intre toate natiunile care aveau schimburi comerciale cu China, iar in acelasi timp ele garantau integritatea teritoriala si administrativa a Chinei. Aceasta integritate a fost asaltata de marile puteri in ultimul deceniu al secolului XIX ca rezultat al razboiului Sino-Japonez, castigat de Japonia si care a declansat o adevarata lupta intre marile puteri de a acapara sfere de influenta pe litoralul Chinei. Pozitia Japoniei a fost ulterior intarita in urma victoriei sale asupra unei Rusii slabite in Razboiul Ruso-Japonez (1904-1905), care a dat Japoniei controlul integral asupra Manciuriei. Aceste sfere de inflenta erau exclusiviste, iar SUA se temea ca aceste sfere de influenta puteau deveni colonii, iar integritatea Chinei ar fi fost subminata, iar China are fi fost supusa marilor puteri. Statele Unite au fost motivate de a initia aceasta politica si din interese nationale economice. In esenta SUA nu vroia sa ramana fara un scaun la masa schimburilor comerciale, in special intr-o perioada cand economia americana era zbuiciumata de o serioasa depresie, iar marii industriasi americani aveau nevoie de noi piete de desfacere.
„Usa Deschisa” a stipulat trei lucruri:
- Fiecare putere trebuia sa mentina acesul liber la porturile din sfera sa de influenta si la interesele sale economice (i.e. oricine putea investi in acea sfera).
- Numai guvernul Chinez putea colecta taxele care rezultau din schimburile comerciale in porturile si in sferele de influenta respective.
- Nici o putere, care avea o sfera de influenta, nu putea cere o dispensa de la plata taxelor portuare si de cale ferata.
Aceste „conditii” au fost aceptate tacit de toate marile puteri cu exceptia Japoniei care le-a violat in repetate randuri si a dus la o replica rigida din partea Statelor Unite, care au initiat o politica de „carantina” a Japoniei si a limita incursiunile sale in Manciuria, pe care o considera de fapt o colonie japoneza si o importanta resursa de materii prime. Acest conflict a mocnit mai multe decenii si a fost tinut sub control in mare parte de US Navy care patrula atat apele litorale ale Chinei cat si marile sale fluvii. Theodore Roosevelt a reintarit de la bun inceput intentia US Navy de a apara integritatea Chinei, prin turul de forta a Marii Flote Albe (The Great White Fleet) in 1906-1907, cand doua escadroane de cuirasate (16 vase de linie) au circumnavigat globul si au aratat capabilitatea Satelor Unite de a proiecta forta militara la distante mari de propriile baze. Politica de „carantina” a Japoniei a functionat relativ bine pana in 1937 cand Japonia a initiat un conflic deschis cu China, iar SUA a initiat la randul ei o politica bazata pe embargouri economice si inghetarea activelor japoneze, ce a adus factorii de decizie militari niponi la concluzia ca un conflict deschis cu SUA era inevitabil atata timp cat embargourile impuse de SUA, si sustinute in mare parte sustinute de Marea Britanie, strangulau nu numai economia nipona dar si aspiratiile ei teritoriale in China si mai ales in Manciuria. In mare parte „Usa Deschisa” a pastrat integritatea teritoriala a Chinei care a fost asaltata pe plan extern de rapacitatea Japoniei, iar pe plan intern era macinata de conficte interne intre Partidul Nationalist (Guomindang) sub conducerea lui Ciang Kai Shek si Partidul Comunist sub conducerea lui Mao Tse Dong.
IV
Intrarea Statelor Unite in al-II-lea Razboi Mondial, precipitata de atacul de la Pearl Harbor, a schimbat total conceptiile geopolitice dintre marile puteri care existau in perioada interbelica. Majoritatea jucatorilor politici europeni au fost maturati de pe tabla de sah asiatica de victoriile initiale ale Germaniei naziste in Europa de Vest, iar Pacificul de Vest si Pacificul Central au devenit scena pe care cele doua mari puteri ramase in picioare, Japonia si Statele Unite, isi disputau suprematia peste un spatiu echivalent cu aproape jumatate din suprafata globului.
Amiralul Isoroku Yamamoto, arhitectul atacului de la Pearl Harbor, a declarat catre superiorii sai ca un eventual succes la Pearl Harbor, i-ar da Japoniei un ragaz de aproximativ sase luni sa castige integral razboiul. Daca acest lucru nu va fi indeplinit, atunci „capacitatea industriala de la Detroit si puturile de petrol din Texas” vor garanta victoria Statelor Unite. Amiralul Yamamoto a fost corect in aprecierea sa aproape pana la zi. Statele Unite au desfasurat o pleiada de mijloace tehnice avansate impotriva Japoniei, in eforturile sale de a infrange curajul si spiritul martial nipon cu o putere de foc sporita. Flota de portavioane americana, inferioara din punct de vedere numeric, a fost manevrata viguros de Amiralul Chester W. Nimitz (comandantul suprem american in Pacific) si de locotenentii sai in angajamentele navale de la Marea de Corali si Insula Midway, care au adus un echilibru naval in Pacific in iunie 1942.
Dupa Midway capacitatea industriala a Statelor Unite si-a spus cuvantul. Intre 1941 si 1944 Statele Unite a lansat 21 de portavioane de flota (cele mai mari din punctul de vedere al deplasamentului si a numarului de aparate de zbor la bord) pe cand Japonia a lansat numai 5. In afara de asta flotele americane puteau sa manevreze dupa placul lor, sprijinite de baze logistice care le permiteau sa ramana pe mare luni intregi. Pana la sfarsitul lui 1944 flota de submarine americane a scufundat jumatate din flota comerciala a Japoniei si doua treimi din petrolierele sale, iar in 1945 Statele Unite au inceput o ofensiva aeriana impotriva infrastructurii nipone care a distrus 60% din suprafata a 60 de metropole nipone.
Aceasta capacitate industriala de a purta un razboi nu ar trebui sa denigreze curajul si indemanarea oamenilor in uniforma americani care s-au opus japonezilor in Pacific. Performanta US Marine Corps in luptele pentru cucerirea unor obiective strategice, ca Iwo Jima si Okinawa au scos de sub semnul intrebarii viziuni amagitoare si rasiste, ca cele expuse de Hitler si de clasa conducatoare nipona care ii considerau pe americani un popor secatuit din cauza abundentei materiale. Razboiul din Pacific este totusi caracterizat de un ton „salbatic si rasial” care a fost propagat de ambele parti. Ziaristul Ernie Pyle (ucis la Okinawa in aprilie 1945) scria: „In Europa noi simteam ca inamicii nostri, oribili si letali cum erau, erau totusi oameni. Dar aici, am deja sentimentul ca japonezii sunt vazuti ca ceva inuman…in felul in care oamenii vad gandacii de bucatarie sau sobolanii.” Lupta impotriva joponezilor a dus la un razboi neincatusat impotriva unui inamic implacabil. Eugene B. Sledge, un puscas marin care a luptat in campaniile de la Peleliu si Okinawa, a recapitulat atitudinile celor care au luptat impotriva japonezilor scriind: „A fost asa de salbatic. Noi eram salbatici. Noi toti am devenit durificati. Eram acolo, fiinte umane, cea mai dezvoltata forma de viata pe pamant, luptandu-ne intre noi ca niste animale salbatice.” Acest fel de atitudini au dat nastere la notiunea ca razboiul din Pacific a fost un razboi fara mila, o inclestare dea dreptul salbatica intre doua forte si culturi diametral opuse. Totusi, consistenta cu care japonezii si-au demonstrat hotararea lor de a lupta pana la moarte, a convins factorii decizionali americani ca invazia Japaniei va fi una scumpa (invocant pierderi de un milion de oameni) si ca ea ar trebui riscata numai daca alte mijloace nu pot fi folosite sa asigure triumful. La mijlocul lui 1945 aceste mijloace erau disponibile sub forma armelor nucleare, care au si adus capitularea Japoniei in august 1945 si incheierea razboiului pe 2 septembrie 1945.
V
Victoriile din Pacificul Central si de Vest au fost victorii pur americane, iar ele au facut din Statele Unite in septembrie 1945 stapanul Pacificului, un statut pe care Statele Unite il are si astazi. In deceniile care au urmat Statele Unite au fost partase la mai multe crize in Asia de Est si de Sud Est, dar nici una din aceste crize nu au diminuat statutul sau de putere principala in Pacific. Atat razboiul din Korea cat si „pierderea Chinei” a dus la o politica foarte robusta din partea Adminstratiilor Truman si Eisenhower de a „contine” comunismul in Asia, care a fost intotdeauna sustinuta de puterea militara a Statelor Unite. Conflictul din Indochina dintre Franta si un Vietminh, suportat de China, dar privit cu suspiciune de Stalin, a adus nastere asa numitei teorii domino care a dominat politica americana in Asia de Est pana la sfarsitul anilor 1970.
Adminsitratia Eisenhower a propagat teoria ca daca dominoul numit Indochina ar fi lasat sa cada atunci si restul Asiei de Sud Est ar cadea sub dominatie comunista. Initial Eisenhower a fost satisfactut sa joace rolul de furnizor de armament si de ajutor logistic, furnizat atat de militari americani cat si de CIA prin „subsidiara” sa Civil Air Transport (faimosii „les amerloques” la care unii contribuitori pe acest forum fac aluzie fara sa stie prea bine originea cuvantului). Infrangerea Frantei la Dien Bien Phu in Tonkin (Nordul Vietnamului) a dus la tratativele de pace de la Geneva si divizarea Vietnamului in doua state separate. In acest proces SUA a jucat un rol activ si a devenit principalul sprijinitor al regiumului lui Ngo Diem de la Saigon. Adminstratia Eisenhower a fost foarte refractara sa se implice direct in razboiul de insurgenta care mocnea in Vietnamul de Sud, dar spre sfarsitul mandatului lui Eisenhower, Statele Unite au inceput sa isi asume un rol activ in a sustine Vietnamul de Sud, atat din punct de vedere militar cat si economic. In general politicile aplicate de Washington in Vietnamul de Sud nu au dat roade in principal din cauza coruptiei endemice si a rapacitatii clasei guvernante fata de populatia generala, care se simtea indepartata si care a ajuns sa suporte vietnamezii comunisti din lipsa unei alternative.
Vietnamul de Nord el insusi devenise dependent de ajutorul unei Chine pe care o privea cu suspiciune si de care incepuse sa se indeparteze, o data cu decesul lui Stalin, care a adus la o apropiere de Uniunea Sovietica. Din punct de vedere economic Vietnamul de Nord devenise dependent de ajutor chinez si sovietic in in ultima parte a anilor 1950 din cauza unei politici de colectivizare dezastruoase care a adus tara la foamete. In ciuda acestor probleme economice, Vietnamul de Nord a continuat o politica care intrevedea subminarea Vietnamului de Sud prin actiuni de sprijin ale gherilelor comuniste. Acesta politica a dus la o escaladare militara din partea Statelor Unite si eventual impilcarea lor directa in conflictul din Asia de Sud Est, in timpul Administratiilor Kennedy si Johnson. Rezultatele acestui razboi atat pe plan politic, militar si economic sunt foarte bine stiute si au dus la o traumatizare a societatii americane in anii 1960 si 1970. Statele Unite au iesit din acest conflict slabite din punct de vedere militar, cu US Army aproape distrusa ca institutie de conflictul din Vietnam. In ciuda faptului ca Statele Unite erau slabite in punct de vedere militar, nici China si nici Uniunea Sovietica nu au putut sa provoace suprematia navala si aeriana a Statelor Unite in Pacificul de Vest, chiar daca Uniunea Sovietica era considerata la timpul respectiv a fi in ascendenta militara. Statele Unite au contiunat sa controleze caile de acces maritime catre Oceanul Pacific cu concordanta aliatilor sai, un lucru care este un fapt si astazi.
Primul pivot al Statelor Unite in Pacific a avut loc o data cu venirea Adminstratiei Nixon la Casa Alba. Henry Kissinger din potura sa de consilier principal in Consiliul de Securitate Nationala si mai tarziu ca Secretar de Stat a infaptuit „deschiderea catre China” ca sa contracareze puterea ascendenta a Uniunii Sovietice la vremea respectiva. Deschiderea de relatii politice formale dintre Statele Unite si China a avut un efect tonic asupra Chinei care la vremea respectiva era macinata de conflicte interne politice starnite de Revolutia Culturala si incercarile nechibzuite ale lui Mao de a industrializa China. Politica initiala a lui Nixon si Kissinger a fost de fapt on noua versiune a „usii deschise” care a incurajat China sa dezvolte schimburi comerciale atat cu Statele Unite cat si cu restul lumii dezvoltate. In urmatoarele trei decenii aceasta politica a asigurat ascendenta pasnica a Chinei, independent de problemele care au iesit la suprafata intre timp, de la suprimarea politica din 1989 si diferite evenimente prin care China a incercat sa-si impuna controlul suveran asupra anumitor teritorii disputate in Marea Chinei de Sud si in Marea Chinei de Est.
China de astazi este in continuare in ascendenta atat din punct de vedere economic cat si militar. Din punct de vedere politic, atat intern cat si extern China a ajuns la un punct de inflexiune unde trebuie sa decida ce fel de putere va fi in viitor: una „egoista” care inca se lupta sa-si asigure dominatia unui spatiu economic, politic si militar apropiat granitelor ei, sau o putere globala care va avea angajamente globale similare cu cele ale Statelor Unite si care va fi un colaborator apropriat al Statelor Unite intr-un sistem global care deocamdata este pe cale de a fi definit in mare parte de atitudinea Chinei. De fapt aceasta reorientare a Statelor Unite catre Pacificul de Vest este un fel de polita de asigurare prin care se incearca constrangerea China sa devina o parte activa a acestui sistem global, un rol pe care China continua sa-l eschiveze.
Alex,
ex-capitan USMC
Maine urmeaza Partea a II-a