In acest moment cvasi-totalitatea Industrie de Aparare sta efectiv pe buza prapastiei falimentului. Lipsite de comenzi ferme, sau macar de un plan clar pentru viitor, fiecare fabrica lupta sa supravietuiasca.
Ca orice companie de stat principalele probleme ale fabricilor din acest sector sunt decapitalizarea cronica, datorile si bineinteles lipsa de comenzi din partea MApN, ba mai mult decat atat, sunt lovite si decapitalizate chiar de catre Statul-patron care intr-o viziune sado-masochista, isi chinuie si distruge singur locurile de munca si industria de aparare.
Exista bineinteles o gramada de planuri si discutii, fiecare ministru isi incepe mandatul printr-o “evaluare” a starii industriei (ce Dumnezeu or mai evalua, ei stiu!), promite restructurari si comenzi, dar pana la sfarsit totul merge ca si mai inainte, sau de ce nu, din rau in mai rau. Culmea obrazniciei este executarea silita a unor terenuri apartinand UM Bucuresti, cunoscuta si ca “Fabrica de tancuri”. Astfel ANAF-ul s-a pus pe aplicat legea exact acolo unde de fapt nu avea ce aplica!
Terminand probabil cu evaziunea fiscala din domeniul petrolier, al alcoolului sau al comertului cu cereale si legume-fructe, “reginele” evaziunii romanesti (fiecare din cele trei “ramuri” enumerate mai sus fiind responsabila cu evaziune de miliarde de euro pe an), “vitejii” din fiscul romanesc si-au intors privirea sangeroasa spre” infractorii” si “marii evazionisti” din Industria de Aparare, ca doar ei sug sangele poporului!
Dar haideti sa vedem de unde au fabricile de armament datorii. Pai…tocmai din cauza statului-patron. Mai clar, ca orice tara civilizata, Romania are o lege care obliga ca anumite capacitati de productie, considerate strategice, sa fie conservate, gata sa re-intre in functiune, chiar daca din “n” motive acele capacitatii nu sunt necesare astazi. Pana aici, cum spunem, totul este normal, numai ca spre deosebire de o tara civilizata, in Romania cheltuielile cu mentinerea acestor capacitati de productie conservate sunt platite de catre fabrici, nu de catre guvern, asa cum ar fi logic si asa cum spune de fapt legea.
Doar ca guvernul “uita” sa vireze acesti bani si uita des si pe o perioada foarte lunga, asta daca isi mai aminteste vreodata de aceste datorii, numai ca ANAF-ul vegheaza si in vigilenta lor, cum de altfel “nu mai exista evaziune” in tara, au navalit asupra acestor “infractori” din Industria de Aparare, care nu vor domnule sa plateasca taxele la stat! Bineinteles ca nu intreaba nimeni de ce statul nu-si plateste el primul datoriile, si sa fie astfel un exemplu pentru noi toti?!
Trecand acum peste acest caz, sa incercam sa gasim principalele probleme ale industriei militare romanesti si sa gasim, daca se poate, solutii pentru evitarea disparitiei acesteia. Evident ca se poate!
Principala problema este evident lipsa de comenzi, cu toata trena de necazuri care decurge de aici. Dar Statul zbiara cat il tin bojocii ca nu are bani pentru dotarea Armatei, asa ca de unde comenzi?! Trecem si peste solutia evidenta pentru tot prostul, al achizitilor militare prin programe nationale de offset, ca deja mi s-a uscat gura de cat am vorbit, dar mai sunt si alte solutii si credeti-ma, toate tin de legislatie, adica de birocratia romaneasca si de un pic de vointa din partea politicienilor romani.
Faptul ca nu sunt bani la buget este regretabil, dar nu dezastruos, smecheria, daca o putem numi asa, este sa lasam fabricile sa se descurce singure (sa externalizam, daca vreti, decizia si managementul productiei si al vanzarilor), pentru ca cel mai probabil, ar putea-o face destul de bine. Acest tip de industrie nu mai este atat de larg raspandit in Romania, nu mai gasesti la toate colturile de strada specialisti in confectii metalice elaborate, strungari sau frezori, nu mai gasesti peste tot ingineri mecanici adevarati, iar daca tinem cont de aceste avantaje competitive, industria militara ar putea supravietui pe baza comenzilor primite din circuitul economic civil.
Iar astfel de comenzi sunt destule, dar din pacate pentru ca o companie civila sa aiba relatii de afaceri cu o fabrica din circuitul industriei militare e foarte complicat. Nu te poti duce si plasa pur si simplu o comanda! Trebuie, dupa ce ajungi la o intelegere cu respectiva fabrica, aceasta sa ia o gramada de aprobari: de la ROMARM, de la MApN, de la Ministerul Economiei, etc, etc, astfel ca pot trece cateva luni pana cand, daca primeste toate aprobarile, fabrica sa treaca efectiv la constructia unui amarat de cazan, de exemplu.
Ori in zilele noastre nimeni nu sta cu lunile pentru o bucata de fier prelucrat. Traim intr-o economie de piata unde timpul si garantia lucrului comandat sunt extrem de importante. Din pacate fabricile din industria militara pierd anual multe astfel de contracte, contracte care desi nu i-ar imbogati, ar putea totusi sa-i mentina pe linia de plutire.
Solutia in acest caz este schimbarea legislatiei, astfel incat, orice agent economic din industrie sa se poata misca liber si fara restrictii pe piata, pe modelul oricarei companii normale.
O alta solutie, de aceasta data pe productia militara, ar putea fi modelul american. Astfel in acest moment negocierile pentru producerea si livrarea de material militar se duc de catre guvern si ministere, ori acest lucru trebuie sa dispara, iar negociatorul sa fie ROMARM-ul. Ei sa stabileasca pretul, graficul de livrare, conditile financiare, etc, urmand ca politicul, printr-o comisie de specialitate, eventual Comisile de Aparare, sa dea OK-ul tranzactiei, catre respectiva tara a sistemului de armament negociat. Trebuie ca politrucii din ministere sa nu poata intra in relatia fabrica-beneficiar, pentru simplul motiv ca nu au de ce.
Exemplul contractului pentru mai mult de 400 de transportoare blindate pentru Irak este foarte elocvent in acest sens. Fabrica si ROMARM-ul se intelesesera deja asupra tuturor aspectelor economice si tehnice, Moreniul incepuse constructia primului transportor, iar irakienii deschisesera deja un acreditiv de 120 milioane de dolari, cand totul s-a destramat numai si numai datorita politrucilor corupti din ministere.
Finantarea
Cele doua programe nationale: “Arma de asalt calibrul 5,56” si “Transportor blindat pentru trupe TBT 8×8” sunt dezvoltate si implementate fara a exista nici un fel de contract pentru achizitionarea celor doua produse. De finantare nici nu mai vorbim, ca nu sunt bani. Dar ar putea fi. Astfel statul nu trebuie sa dea banii inainte, ci dimpotriva ar trebui doar sa garanteze, prin Ministerul de Finante, o linie de credit pentru Cugir si Moreni, linie de credit pe care cele doua fabrici ar putea-o garanta la randul lor cu un contract ferm, minimal, de achizitie din partea MApN-ului.
Este cu totul absurd sa pornesti doua programe strategice de inzestrare fara sa garantezi, prin contracte, ca Armata va si cumpara respectivele produse, atat timp cat dezvoltarea armei de asalt si a TBT 8×8 se face in baza cerintelor Armatei si au la baza un caiet de sarcini foarte riguros. Atata timp cat cerintele sunt respectate, Armata TREBUIE sa cumpere aceste produse, trebuie sa existe un grafic al achizitiei, cu sume foart clar bugetate.
Asadar cele doua sisteme de armament se pot finanta fara ca bugetul de stat sa fie nevoit sa puna la dispozitie mari sume de bani pe loc, ci dimpotriva, in faza initiala, de cercetare si omologare, sau de pre-serie, statul nu ar cheltui nimic. Iar odata produsul finit gata de productie, in mod sigur daca ROMARM-ul ar avea mana liber sa-si caute clienti, ar putea sa fie si exportat.
Din cele scrise mai sus se poate observa ca Industria de Aparare poate supravietui si prospera, fara a avea nevoie de pomana nimanui, numai si numai daca statul roman se hotareste s-o lase libera, s-o trateze absolut cinstit, sa nu-i puna bete in roate, asa cum face in acest moment. Practic desi Minsterul Economiei ne tot spune cum ocroteste el industria militara, in realitate cel mai bine ar administra-o daca ar lasa-o in pace, libera sa se dezvolte pe proprile ei picioare, cat mai departe de sistemul politic otravitor romanesc, pentru care orice industrie romaneasca are doar valoare de fier vechi.
GeorgeGMT