Astazi artileria turca a continuat sa loveasca tinte de pe teritoriul sirian, iar din Siria au mai venit asa, din cand in cand, cate un obuz de mortier. Dupa ce in urma cu cateva luni un avion militar al Turciei a fost doborat de AA-ul sirian, tirul recet de artilerie care a dus la moartea a cinci civili turci, este a doua palma siriana pe obrazul turcesc.
Nici Israelul nu a stat linistit si se pare, nimic nu este oficial, ca a acordat, alaturi de Grecia, garantii de securitate Ciprului, in lungul sau conflict cu Turcia. Iar pe surse cel putin, declaratiile israeliene au fost foarte dure, iar daca mergem putin inapoi in timp si ne aducem aminte de incidentul cu Flotila Pacii, in care alti cetateni turci au fost ucisi, putem avea un mini-tablou al relatiilor Turciei cu Israelul, jucator cheie in estul Mediteranei.
Pare paradoxal ca o putere regionala de rangul Turciei, cu aspiratii de lider regional indreptatite, se misca pana la urma destul de circumspect atunci cand este provocata direct. Desi in privinta Ciprului Turcia a fost la inceput vehementa si chiar amenintatoare, pana la urma totul s-a redus doar la retorica, atunci cand coalitia, daca se poate spune asa, creata in jurul Ciprului de Rusia, Israel si Grecia a pus piciorul in prag, iar rusii au trimis si un submarin nuclear prin preajma, basca doua miliarde de dolari imprumutate Ciprului.
De asemenea si in cazul Flotilei Pacii desi guvernul turc a fost destul de agresiv, cel putin in declaratii, cu Israelul, mai mult nu a putut face. Iar sa acum revenim la situatia de la granita cu Siria.
Desi in mod clar cele doua tari nu pot fi comparate militar vorbind, superioritatea turca fiind coplesitoare si desi Turcia a fost provocata de doua ori in mod direct, reactia Ankarei a fost pentru mine un pic dezamagitoare: cateva dec larati mai dure, acum cateva obuze trase peste granita, cateva nave turcesti scoase in larg. Si asta in conditile in care au pierdut cinci cetateni si au fost bombardati direct de artileria siriana, ori acest lucru este, dupa toate regulile internationale, un act de razboi, foarte clar definit de Carta ONU.
In acest moment Turcia ar putea lua actiuni militare impotriva Siriei pe cont propriu, fara a mai cere aprobarea cuiva. Ce face insa Ankara?! Se plange Aliatiilor din NATO, care in mod normal, o sfatuiesc sa se abtina de la actiuni care ar putea escalada conflictul. Ca doar Rusia a fost foarte ferma in privinta Siriei. Si aici fac o scurta paranteza dedicata idiotiilor din Romania, care cred ca daca suntem in NATO, la ce ne mai trebuie armata?! Ca daca se ia careva de noi, vine NATO repejor si ii urecheaza. Ei bine, dragi idioti, NATO va incerca intotdeauna sa ne sfatuiasca sa lasam de la noi, sa vedem ce putem face pe cale pasnica, iar daca Ucraina ar bombarda Suceava, va pot garanta ca NATO ar privi un astfel de gest ca pe o greseala oneasta. Nimeni nu ar accepta sa-si puna pielea in saramura pentru noi.
NATO va functiona ca alianta militara doar daca in pericol ar fi o mare putere europeana, sau Alianta in sine, nu unii de rang secund ca noi. Bineinteles ca daca trupele ucrainiene ar intra pe teritoriul nostru, probabil ca NATO ar misca un deget, insa daca noi nu ne putem apara la un nivel decent…bafta noastra.
Revenind la situatia Turciei, modul in care se comporta este foarte duplicitar: loveste in partenerii sai europeni si se aliaza cu Moscova in privinta resurselor de hidrocarburi, joaca la doua capete in problema iraniana, iar aici are numai de castigat, deoarece pentru Teheran, Turcia este principala cale terestra de comert extern, iar Turcia nu s-a pozitionat prea ferm fata de Teheran. Asteapta sa vada ce iese.
De asemenea a inceput sa joace cartea islamismului in zona sa, incercand probabil sa devina un fel de lider local al lumii musulmane. Ambitii mari, jocuri dure, numai ca toate au o limita, iar odata atinsa aceasta limita curajul Ankarei se pare mai paleste un pic. Iar limita se pare este foarte joasa.
Foarte tare in declaratii, Turcia se dovedeste destul de slaba in actiune, sau atunci cand ar putea trece la actiune. Adevarat ca Siria este si ea un caz foarte complicat.
Dupa ce la inceputul conflictului intern, rebelii pareau ca vor reusi, la fel ca in cazul Libiei, sa preia puterea destul de repede dupa unele succese initiale, cum ar fi de exemplu orasul Alepo, care in paranteza fie spus tocmai a fost recuceit de fortele guvernamentale, dar se pare ca Assad este o nuca mult mai tare decat parea initial, insa daca am compara situatia celor doua tari, Libia si Siria, principala diferenta ar fi realegerea lui Vladimir Putin pentru un al treilea mandat la Kremlin.
Ori primul lucru facut de Putin dupa inscaunare a fost sa anunte, foarte clar si foarte public, o schimbare dramatica de atitudine a Rusiei pe scena politica internationala. Si astfel Moscova a trecut de la declaratii dure, la acte de vointa si mai dure. In problema Siriei, pe langa opozitia foarte clara din Consiliul de Securitate al ONU, Rusia a mers mai departe trimitindu-si efectiv trupele in Siria.
Astfel nave de lupta si de transport, trupe speciale, material militar, sisteme antiaeriene , etc, au inceput sa curga dinspre Moscova spre aliatul sau sirian. Iar acest sprijin direct s-a vazut in cazul aparatului F4F doborat, se aude pe surse, de catre experti rusi aflati in spatele sistemului AA Pantsir S 1. Mai mult decat atat, o invazie occidentala, pe model libian, ar fi foarte greu de realizat cu trupe si nave de lupta rusesti in zona Tartus.
Nu stiu cate tari ar indrazni sa atace tinte cu militarii rusi prin preajma. O fi Rusia inca slaba dar este totusi Rusia, iar NATO fara SUA ar fi probabil facut KO, de Armata Rusa, ipotetic vorbind, destul de repede.
Pe de alta parte Siria este o componenta foarte importanta si pentru Israel, pe filiera Hezbollah, organizatie sprijinita serios de Damasc de foarte mult timp. Bineinteles ca Ierusalimul si-ar dori sa vada un Hezbollah slabit si lipsit de sprijinul Siriei, numai ca asa cum s-a dovedit si in alte cazuri, una este dorinta si altele sunt alegerile libere in tarile musulmane. Exemplul Egiputlui, proaspat “eliberat” este covarsitor de aproape in memoria cancelariile europene.
Ce au facut egipetenii cu proaspata lor libertate?! In primul rand au bagat Egiptul direct in faliment, turismul prabusindu-se efectiv. Somaj, convulsii sociale si colac peste pupaza, un nou presedinte mai islamist decat si-ar dori Europa, presedinte care cu tot sarmul de care este capabil a intrebat Ierusalimul daca cumva s-ar supara in cazul unor mici modificari in tratatul de pace dintre cele doua tari…Reactia Israelului o cunoasteti deja…Foarte vehementa.
Tunisia si ea proaspat…democratizata, tot spre islamism se indreapta. Daca sub dictatura femeiile erau destul de libere, acum se discuta la nivel inalt o restrangere dramatica a drepturilor acestora, iar acest aspect este doar varful iceberg-ului. Bineinteles ca motivul revoltei din Tunisia, somajul si saracia, nu numai ca nu a fost rezolvat, ci dimpotriva s-a agravat.
Libia! O tara cu un nivel de trai pe vreamea…impuscatului, mult peste destule tari membre ale UE, se zbate acum intr-o saracie socanta si o lipsa de unitate frapanta. Guvernul de la Tripoli neavand de cat oficial controlul intregului teritoriu national, in realitate tara fiind divizata in doua, condusa si stapanita de clanuri. Oamenii ies acum in strada pentru a cere guvernului sa opreasca crima organizata, sa-i protejeze de bandele inarmate care terorizeaza si stapanesc practic zone intinse din orasele libiene, orase care in trecut erau foarte sigure.
Asadar este asa-zisa Primavara Araba un fenomen social spontan si natural, benefic populatiilor tariilor respective?! Eu personal nu prea vad avantajele acestei democratizari de fatada, care nu este altceva decat o schimbare de stapanire, sangeroasa si cu totul neprofitabila pentru omul de rand. Pentru cine este ea profitabila?! Greu de spus, insa in linii mari cred ca pentru nimeni. Iar asta dovedeste ca si guvernele Occidentale sunt la fel de imbecile pe cat sunt si cele din Estul Europei, pentru simplul motiv ca acum se lamenteaza de ascensiunea fundametalismului catre putere, dupa ce tot ei au dat jos vechiile administratii.
Iar acest lucru ar trebui sa ne fie nou invatatura de minte: sfaturile si asigurarile de securitate ale Aliatiilor nostri valoreaza exact cat valoreaza hartia pe care s-au semnat acele tratate (vorba lui Stalin). Fara a avea capacitatea economica si militara interna, fara a ne putea sustine singuri propriile interese, nu vom ajunge absolut nicaieri. Inca mai pot sa rad atunci cand mi se aduce ca argument apartenenta la NATO ca garantie a securitatii noastre. Uitati-va la Turcia!
Garantia NATO este la fel de solida si puternica precum suntem noi insine.
Insa situatia Turicei este poate si un exemplu de supraestimare a fortelor proprii, de extidere a influentei dorite de Ankara, dincolo de puterea reala a tarii. Nu trebuie uitata ca din punct de vedere al fortei economice PIB-ul per capita al Turciei este cam cat al nostru, adevarat bazat pe o cu totul alta structura economica, si mai trebuie amintit ca fantastica crestere economica din ultimii ani, este bazata si ea, la fel in cazul nostru, pe imobiliare si bani din afara tarii, iar o limitare a cresterii economice, nemiavorbind de o scadere, ar putea creea mari probleme abitiilor Turciei. Ambitii care deocamdata sunt foarte promitatoare, dar sunt numai pe hartie. Toata lumea lauda Turcia si se uita la ea cu invidie, doar ca se pare exista o diferenta remarcabila intre dorintele si visele unui nou Imperiu Otoman ale Ankarei si putinta sa efectiva.
Iar problema siriana este poate un test foarte important pentru viitoarea pozitie a statului turc pe esichierul politic din Orientul Mijlociu. O fi Turcia o mica-mare putere regionala, dar in timpul cresterii si-a facut si cativa inamici puternici, iar Rusia nu stiu cat de confortabil se simte cu un nou pretendent la coroana de Sef peste Marea Neagra, mare care pare sa devina viitorul punct fierbinte, economic si politic, in urmatorii ani.
GeorgeGMT