Ford class
Portavionul este tipul de nava clasica; istoria sa de dominare a marilor, impreuna cu cheltuielile mari si provocarile tehnice asociate cu construirea si exploatarea unei flote de portavioane, au investit acest tip de nave cu o semnificatie geopolitca potenta. Posesia unui portavion, irespectiv de capabilitatile sale absolute sau relative, semnaleaza ca proprietarul acestei nave face parte din aristrocratia serviciilor navele de pe mapamond. De fapt, portavioanele multor tari au un randament de exploatare minim sau sunt dea dreptul inoperabile, iar altele chiar daca navigheaza si au posibilitatea de a desfasura operatiuni aeriene, sunt exemple unicat in flotele respectivelor tari si nu constituie nimic mai mult decat o putere navala simbolica. China a lansat de curand un portavion si aparent are intentia de a dezvolta si o aviatie navala semnificativa. Numai ca distanta dintre o capabilitate simbolica si una reala este destul de mare, astfel este important sa intelegem natura acestei distante pentru a aprecia si evalua perspectiva PLAN ( People’s Liberation Army Navy – Marina Armatei de Eliberare Populara) de a dezvolta o capabilitate aero-navala cu semnificatie geopolitica.
Un criteriu util, prin care am putea masura treptele pe care China va trebui sa le treaca ca sa desfasoare o capabilitate reala de aviatie navala, poate fi extras din strategia maritima actuala a Statelor Unite, „A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower,” (O Strategie Cooperativa pentru Puterea Navala a Secolului XXI) sau mai pe scurt CS21. Conform acestui document, puterea de lupta credibila este compusa din capacitatea de a limita conflictele regionale, protejarea intereselor vitale ale Statelor Unite, reasigurarea aliatilor, impiedicarea conflictului intre marile puteri si bineinteles castigarea conflictelor. Aceasta lista de sarcini strategice ne ajuta sa evitam a confunda capabilitatile operationale cu utilitatea strategica. Folosind aceste criterii, de asemenea evitam combinarea consideratiilor regionale cu cele globale. China poate are sau nu are ambitii de a proiecta influenta militara la scara globala, dar nu aceasta este problema intr-o asemenea conjunctura.
Pentru a completa lista de sarcini strategice si a pune de o parte probleme de perceptie, o forta navala trebuie sa aiba capacitatea de a indeplini doua functii operationale de baza: controlul marii si proiectia de putere. Puterea de lupta reala inseamna ca un portavion trebuie sa fie capabil sa se deplaseze unde trebuie pentru a degaja marea de combatanti inamici si, daca este necesar, sa proiecteze putere militara asupra tarmului si in adancimea lui. Mai mult, atacurile la tarm trebuie sa produca rezultate strategice sau cel putin sa asigure suport din punct de vedere operational fortele terestre. Este destul de usor sa articulam aceste functii intr-un scop larg, dar ele genereaza multe probleme dificile, dintre care logistica este printre cele mai grele si provocatoare.
O Sarcina Dificila
Ca orice proiectanti buni, o sa incepem cu tinta si o sa lucram retrograd, pentru examinarea dimensiunii sarcinii pe care trebuie sa o infrunte stabilimentul de aviatie navala al PLAN, care este pe cale de aparitie. Prima intrebare este daca tinta este susceptibila unui atac singular, de genul atacului executat de Israel asupra reactorului nuclear de la Osirak in Iraq, sau tinta trebuie supusa unei campanii de durata care poate avea si elemente progresive. Atacurile singulare in general necesita un „puls de putere solid.” De exemplu un portavion american poate plasa in aer mai bine de 40 de aparate de zbor in mai putin de 5 minute, dar nici acest numar impresionant de aparate de zbor s-ar putea sa nu fie destul. Chiar si cu armament de precizie, un anumit excedent de capabilitati trebuie sa existe pentru a lua in calcul rezerve care sa acopere eventualele pierderi in fata apararii anti aeriene inamice, probleme tehnice, etc. Este foarte greu de imaginat cum un singur portavion chinezesc din clasa Liaoning poate genera destul „puls de putere”cu numai 30 de avioane la bord. Mai mult, cu sistemul de lansare/decolare „ski jump” balanta dintre raza de zbor si sarcina utila in lupta devine prea restrictiva, in special prin lipsa posibilitatii de realimentare in zbor.
O campanie aeriana indelungata genereaza un nou set de probleme. Lasand la o parte cantitatea de armament si combustibil restrictionata pe care un avion J-15 o poate avea per misiune, la un moment dat portavionul va ramane fara munitii. O capabilitate logistica va trebui dezvoltata pentru asigurarea portavionului cu toate cele necesare operarii navei si grupului sau aerian, in conditii optime. Multi dintre noi cand auzim de la logistica, ne gandim imediat la carburant, munitie si hrana, dar pentru un portavion cele mai provocatoare aspecte, din punct de vedere logistic, sunt mentenanta si repararea avariilor. Cu o componenta aeriana de 30 de aparate de zbor multirol, problemele de mentenanta ar putea genera mai multe probleme decat apararea antiaeriana inamica, limitand numarul de misiuni aeriene pe care portavionul le-ar putea executa.
Aceasta simulare, a unui avion multirol J-15 decoland de pe puntea Liaoning, nu lamureste probleme cum ar fi rata de disponibilitate a acestor aparate de zbor si nu clarifica daca sistemul de decolare/lansare “ski jump” al navei introduce un set aparte de probleme legate de sarcina si raza operationala a acestui aparat de zbor.
Asumand ca PLAN dezvolta o capabilitate adevarata de realimentare pe mare (care nu se limiteaza la operatiuni de UNREP [underway replenishment – realimentare cu carburanti] pe o mare de grad 3 [valuri de pana la 1,25 metri] si o viteza intre 5 si 8 noduri si are posibilitatea sa dezvolte o capabilitate atat de UNREP cat si CONREP [connected replenishment – sistem similar cu UNREP, dar folosit pentru transferul de bunuri paletizate cu greutati intre 2300 Kg si 4700 Kg depinzind de gradul de agitatie al marii] cu un statut de mare de pana la nivelul 5 [valuri de pana la 4 metri] si viteze intre 12 si 16 noduri, indiferent de conditii atmosferice sau timpul zilei), acest fel de manevre intrerup operatiunile de zbor. Depinzand de natura campaniei, cel putin doua portavioane sunt necesare sa mentina o acoperire continua a operatiunilor de zbor. Desi Liaoning este probabil o nava mult mai capabila decat portavioanele britanice care au fost desfasurate in conflictul din Arhipelagul Falklands din 1982 (HMS Hermes si HMS Invincible), dificultatile impuse de limitele sistemului de lansare „ski jump” ar face furnizarea de suport aerian destul de problematica, in special intr-un mediu de actiune in care inamicul are posibilitatea de a executa misiuni de interzicere a accesului in spatiul aerian ocupat de portavion.
In Cautarea Unei Tinte
Orice operatiune aeriana, puls sau continua, presupune obtinerea de date despre potentiale tinte. Nivelul la care China este capabila sa genereze acest fel de informatii prin sateliti sau alte active aeriene nu este cunoscuta, dar experienta Statelor Unite a demonstrat limitele satelitilor ISR (intelligence surveillance reconnaissance – informatii survolare cercetare) de a produce informatii utile impotriva tintelor mobile sau bine camuflate. Dronele au imbunatatit directionarea catre tinte, dar la ora actuala ele sunt legate de o infrastructura terestra. Plasamentul de drone pe puntea portavioanelor creeza lipsa de spatiu si este putin posibil ca aceasta optiune sa fie viabila pe o platforma care este mai mica decat un portavion de clasa Nimitz la ora actuala. Pentru un portavion care este deja constrans de numarul de misiuni pe care il poate genera, risipa de armament si misiuni cauzate de deficienta de a dirija avioanele catre tinte viabile poate sa neutralizeze foarte rapid puterea de lupta a acestui portavion. In termeni reali si nu simbolici, un portavion nu este nimic mai mult decat un nod al unui sistem integrat de livrare de armament catre o anumita tinta, care este definit de capacitatea de livrare, corelata la o unitate de timp si capacitatea de a sustine o rata adecvata de zboruri care sa asigure ca misiunea poate fi indeplinita. Daca un portavion nu poate indeplini aceasta misiune, atunci puterea lui de lupta nu este credibila. Poate un portavion ca Liaoning sa indeplineasca o astfel de misiune? Pentru aviatia navala chineza puterea de lupta credibila nu poate fi dobandita pana cand PLAN nu va fi capabila sa desfasoare cel putin doua portavioane de clasa Liaoning pentru o singura misiune, si nici asta s-ar putea sa nu fie suficient, totul depinzand de apararea anti aeriana si anti nava pe care o va intalni.
Apararea a inceput sa devina o problema acuta pentru multe forte navale care intentioneaza sa proiecteze putere in preajma unui tarm strain. Daca pana acum portavioanele americane au putut sa navigheze aproape de litoral sau chiar in „ape limitate/constranse” si sa genereze misiuni aeriene fara prea multe probleme, astazi apararea anti aeriana imbunatatita, submarinele diesel, rachetele de croaziera desfasurate in apararea coastiera, tipuri noi de mine si alte sisteme, forteaza US Navy sa-si reconsidere abordarea. Portavioanele de clasa Nimitz sau Ford au destula autonomie si forta care sa le permita sa opereze de la distante mult mai mari, dar un portavion de clasa Liaoning nu are aceasta flexibilitate. El va fi fortat sa opereze precis in apele pe care US Navy le evita din ce in ce mai mult. Razboiul anti submarin nu este una din capabilitatile forte ale PLAN, deci credibilitatea puterii de lupta poate fi usor compromisa chiar de vecini relativ slabi, din punct de vedere la fortei navale, precum Vietnam care pot crea mari probleme unui potential grup de lupta al unui portavion chinez cu o mana de submarine de clasa Kilo care este pe cale de a le operationaliza.
Aplicarea Listei de Sarcini Strategice
Acum ca am inteles cat de cat cum stau lucrurile in fata provocarile pe care le va intimpina aviatia navala chineza, trebuie sa reexaminam lista de sarcini strategice schitata in CS21. Prima sarcina, „limitarea conflictelor regionale” este interesanta pentru faptul ca China are o serie de revendicari teritoriale in zona litoralului Asiei de Est si de Sud-Est si poate fi banuita ca atare, atat de generarea cat si aplanarea unor conflicte regionale limitate. Pe de alta parte, daca China se mai bazeaza inca pe doctrina de „razboi localizat sub conditii tehnice avansate,” atunci portavioanele Chinei ar putea avea un rol intr-un conflict limitat si localizat.
La ora actuala Beijingul depinde foarte mult de un complex de rachete, mine si submarine pentru a tine „la distanta bratului (arm’s lenght)” Statele Unite si alte forte externe, intr-un eventual conflict pentru Taiwan sau alte insule de importanta strategica pentru China. Este foarte greu de imaginat cum un grup de lupta, cu un portavion chinez in centru, ar putea contribui la aceasta sarcina, luand in considerare vulnerabilitatea lui la un atac de provenienta submarina. Cel mai probabil, sarcina unui portavion chinez va fi aceea de a ameninta sau participa la un conflict regional sub umbrela anti -acces chineza, pentru a impune si intari revendicarile teritoriale ale Chinei. Functionand in aceasta maniera, portavioanele de fapt vor indeplini a doua sarcina strategica, aceea de a proteja interesele nationale ale Chinei. Acest rol are o semnificatie strategica in contextul in care observam politica Chinei in Asia de Est si de Sud-Est.
Luand in calcul constrangerile serioase de capabilitati, atat ofensive cat si defensive, o astfel de desfasurare a portavioanelor chineze are fi incununata de succes numai daca oponentul nu poate sau nu vrea sa le angajeze cu submarine diesel sau alte mijloace si sisteme de negare a spatiului de lupta moderne. Deci pentru primele doua sarcini strategice judecata este una negativa; inabilitatea de a executa aceste sarcini cu o anumita eficienta compromite puterea credibila de lupta a aviatiei navale chineze, pana in momentul in care China va avea posibilitatea sa dezvolte o noua clasa de portavioane cu catapulte, iar PLAN isi va spori in mod consistent capabilitatile anti-submarin.
Urmatoarele doua sarcini strategice, reasigurarea si impiedicarea conflictului, sunt cat de cat integrate. Pentru Statele Unite, instalarea unei retele de parteneri, prieteni si aliati a fost intotdeauna o componenta majora al abilitatii sale de a impiedica un conflict. Pentru China, asta reprezinta o problema. Desi este integrata in sistemul global economic, are putini sau chiar nici un aliat pe care s-ar putea baza in caz de urgenta. In ultimul deceniu China a initiat o „ofensiva a sharmului” (cresterea pasnica) impotriva vecinilor sai, dar o crestere a revendicarilor sale a inceput sa-i mane pe acesti vecini in intelegeri de cooperare intre ei insisi si in acelasi timp si cu Statele Unite. Operationalizarea unei flote de portavioane chineze, asumand acum ca tarile din Asia de Est si de Sud-Est ajung la aceleasi concluzii, ar putea avea efectul opus reasigurarii.
Pe de alta parte, o flota de portavioane chineze ar putea avea o valoare in a impiedica conflictul, daca idea este de a ameninta Vietnamul si alte ari interesate in a ocupa insule disputate in Marea Chinei de Sud. Luand in calcul slabiciunea relativa a fortelor navale din regiune de a proiecta putere de lupta (marile exceptii fiind Corea de Sud si Japonia), chiar si capabilitatile limitate operationale ale unui portavion de clasa Liaoning are putea fi suficiente. Aici judecata noastra trebuie sa fie partial pozitiva; capabilitatile aviatiei navale chineze sunt probabil suficiente as intimida vecinii mai slabi si poate preveni astfel calculele gresite si tentative de a crea un „fait accompli”, prin a stabili o prezenta militara pe insulele aflate in disputa. Daca acest lucru este valabil si pentru Coreea, Japonia si potential India, este o alta discutie, pentru ca aceste state au capabilitati navale mature si in multe cazuri de ultima generatie, iar in cazul Japoniei ele sunt sporite de capabiliati semnificative de a proiecta putere navala la mari distante de casa in Oceanul Pacific. De asemenea o flota de portavioane chineza ar fi mai mult un ostatec decat o adevarata piedica pentru Statele Unite, daca Statele Unite ajunge la concluzia ca interesele sale sunt suficient amenintate ca sa necesite o interventie militara in regiune.
Posibila Osanda?
In final avem de a face cu chestiunea castigarii conflictelor Chinei. Intr-un conflict cu Statele Unite, aviatia navala chineza va fi probabil „osandita.” In conflicte limitate cu „puteri regionale” portavioanele chineze vor avea o anumita utilitate, in special prin acoperirea operatiilor amfibii sau protejarea aeriana a altor active navale chineze, asumand inca o data ca o amenintare importanta bazata pe submarine diesel nu se va materializa. Aceasta amenintare va deveni foarte serioasa intr-un conflict cu Japonia. China va trebui sa spere ca un potential atac asupra portavionului (sau portavioanelor) sau va fi vazuta ca o escaladare, care nu va putea fi sustinuata si pe care China va incerca sa o contracareze sau sa o surclasesze cu actiuni atat militare cat si diplomatice. Totusi aceasta este doar o protectie politica, foarte subtire pentru un portavion. Aprecierea noastra trebuie sa fie ca Liaoning si viitoarele nave din aceasta clasa au un potential limitat in orice conflict pe care China il va avea in Asia de Est si Asia de Sud-est. Din acest punct de vedere puterea de lupta credibila este compromisa.
Folosind criteriul de putere de lupta credibila, vedem ca aviatia navala chineza bazata pe clasa Liaoning, chiar si atunci cand va avea o capabilitate operationala deplina si cu multiple nave disponibile, ea va fi departe de a furniza Chinei o forta adevaratea de aviatie navala, cu exceptia unor circumstante limitate. Deoarece considerentele discutate aici nu sunt un mister pentru PLAN, trebuie sa luam ca valoare nominala declaratia chineza precum ca ca Liaoning este doar o platforma de dezvoltare, menita sa furnizeze PLAN o experienta introductorie in misterele aviatiei navale. Adevarata putere de lupta bazata pe aviatie navala pentru PLAN va trebui sa astepte conceperea si constructia unei noi clase de nave care vor avea disponibile catapulte si de asemenea o capabilitate sporita de lupta anti submarin. Acestea de asemenea vor trebui sa fie insotite de dezvoltarea de capabilitati AWACS (airborne early warning and control) si de asemenea de imbunatatiri substantiale in capabilitati de logistica si mentenanta.
Chiar si cu toti acesti factori rezolvati, aviatia navala chineza o sa se confrunte cu aceleasi probleme emergente ca si US Navy. Proliferarea de sisteme avansate de interdictie in spatiul de lupta, care intr-un mod progresiv vor restrange spatiul de misiune al aviatiei navale si al portavioanelor. Pe de alta parte, daca China alege sa-si rezolve disputele teritoriale pe cale pasnica si se va dovedi un membru onorabil al familiei Natiunilor Unite, flota sa de portavioane va fi o adaugare bine venita la parteneriatul global maritim.
Alex, ex-capitan USMC
Surse:
www.navy.mil/maritime/Maritimestrategy.pdf
Commander Daniel Dolan, US Navy, „Rethinking the Strait of Hormuz,” Proceedings, May 2012
Peng Guangqian si Yao Youzhi, editori, „The Science of Military Strategy,” cap. 20-24, Military Science Publishing House, 2005
Captain Robert Rudel, US Navy (Retired), „The Future of Aircraft Carriers,” Naval War College Review, Autumn 2011