Episodul III, partea a doua
Portavionul francez din WW2
Artileria navei Bearn era redutabila, avand in componenta sa guri de foc de mai multe calibre, precum:
–tun calibrul 155 mm/50 calibre, Model 1920, intrat in serviciul Marinei Franceze incepand cu anul 1926, a fost tunul cu cel mai mare calibru din dotarea portavionului Bearn si avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului 8,73 tone; lungimea tunului 8,05 m; lungimea tevii tunului 7,75 m, dar ea rezista doar la maxim 700 de trageri, dupa care trebuia inlocuita; rata de foc 3-5 proiectile/minut; greutate proiectil: AP-56,5 KG/HE-59/56,5 kg; viteza initiala a proiectilului: AP, 870 m/s/ HE, 850-864 m/s; lungime proiectil: AP, 80 cm/HE, 77,5 cm; elevatie cuprinsa intre +5º/+40º, tunul putand trage la urmatoarele distante: +5º -8600 m/+10º -13000 m/+30º -22000 m/+40º -25000 m. Cu proiectil HE in greutate de 56,5 kg, tunul putea trage la o elevatie de +40º, pana la 26100 m distanta; recul cuprins intre 50-55 cm. Tunurile erau montate pe Bearn cate unul in fiecare turela, ce erau actionate electric, nava avand 8 asemenea guri de foc in dotare.
–tun calibrul 75 mm/50 calibre, Model 1922/1924/1927, intrat in serviciul Marinei Franceze incepand cu anul 1926, era utilizat atat in trageri de suprafata cat si in trageri AA si avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului 1,05 tone; rata de foc 8/15/20 proiectile/minut; greutate proiectil: HE-5,93/6,17 kg; greutate obuz, 12 kg; lungime proiectil, 96,67 cm; viteza initiala a proiectilului, 850 m/s; elevatie cuprinsa intre -10º/+90º. Cu proiectil HE in greutate de 5,93 kg, tunul putea trage la o elevatie de: +40º, pana la 14100 m distanta/+45º, pana la 13350 m distanta/+80º, in trageri AA, pana la 9270 m distanta/+90º, in trageri AA, pana la 8000 m distanta. Tunurile erau montate pe Bearn cate unul in fiecare turela, ce erau actionate electric, nava avand 6 asemenea guri de foc in dotare.
Tun calibrul 37mm
–tun calibrul 37 mm/50 calibre (unele surse mentioneaza 70 calibre, dar pe Bearn era improbabil), Model 1925/1933, intrat in serviciul Marinei Franceze incepand probabil cu anul 1933/1936, era utilizat atat in trageri de suprafata cat si in trageri AA si avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului 300 kg; lungimea tunului 2 m; rata de foc: practic 15/21 proiectile/minut, dar tunul era capabil sa traga 30 proiectile/minut; greutate proiectil: HE, model 1925/1933-725/830 grame/incendiar, model 1924, 725 grame; greutate obuz, 2,8 kg; lungime proiectil, 15,6 cm; lungime obuz 40,8 cm; viteza initiala a proiectilului, 810/825 m/s; elevatie cuprinsa intre -15º/+80º. Cu proiectil HE in greutate de 725 grame, tunul putea trage la o elevatie de +45º, pana la 7175 m distanta (8000 m cu proiectile de 830 grame), raza maxima de actiune in trageri AA la o elevatie de 80º fiind de 5000 m. Bearn avea 8 turele a cate un tun AA, calibrul 37 mm, ce erau actionate electric, nava avand 8 asemenea guri de foc in dotare.
Hotchkiss, Model 1938, calibrul 25mm
–tun calibrul 25 mm/60 calibre (probabil), Hotchkiss, Model 1938, intrat in serviciul Marinei Franceze incepand probabil cu anul 1940, era utilizat in trageri AA si avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului 115 kg; lungimea tunului 2,29 m; lungimea tevii tunului 1,5 m, dar ea trebuia schimbata dupa maxim 12 proiectile trase; rata de foc: practic 110/120 proiectile/minut, dar tunul era capabil sa traga 220/260 proiectile/minut; greutate proiectil: HE -240 grame/AP -260 grame; greutate obuz, 680 grame; lungime proiectil: AP- 10,2 cm/HE -11,2 cm; viteza initiala a proiectilului: AP – 875 m/s/HE -900 m/s; elevatie cuprinsa intre -10º/+85º. Cu proiectil HE in greutate de 240 grame, tunul putea trage la o elevatie de +45º, pana la 6800 m distanta, raza maxima de actiune in trageri AA la o elevatie de 85º fiind de 3000 m. Nu se stie cu certitudina daca Bearn avea asemenea arme in dotare, dar este foarte probabil ca ele sa fi fost montate dupa 1944-1945. Oricum, daca a avut totusi in dotare Hotchkiss calibrul 25 mm, acestea erau in varianta cu doua tevi.
Bofors, 40mm cu doua tevi
Bofors, 40mm cu patru tevi
–tun calibrul 40 mm/60 calibre, Bofors, Model 1941/1942, a intrat in dotarea portavionului Bearn odata cu modernizarea sa de catre americani in anul 1944, fiind utilizat in trageri AA. Bearn a avut in dotare 24 de tunuri AA de calibrul 40 mm (cate 2/4 tunuri dispuse pe un afet, dar posibil sa fi avut doar una dintre variante, daca nu pe amandoua). Tunurile erau fabricate in SUA sub licenta incepand cu anul 1941/1942 si aveau urmatoarele caracteristici: afet cu 2 tunuri, Mark 2 Quad –greutate totala 10,79 tone; elevatie tunuri cuprinsa intre -15º/+90º; turela se putea roti 360º/26º pe secunda; reculul armelor fiind de 20/22 cm; greutatea tunurilor 1044 kg (522 kg, per tun); lungimea tevii tunurilor 3,78 m; lungimea tevii tunurilor 2,25 m; rata de foc: in trageri orizontale 140-160 proiectile/minut, dar in general, servanti bine antrenati ajungeau undeva la 120 proiectile/minut; greutate proiectil: HE –Mark 1, 900 grame/Mark 2, 900 grame/AP –M81A1/M81A2, 889 grame; greutate obuz 2,15 kg; lungime proiectil HE-44,75 cm; viteza initiala a proiectilului HE, Mark 1/2 -881 m/s. In functie de elevatia tunurilor si de proiectile, distanta de tragere era urmatoarea: cu proiectil HE, Mark 2, 10º-6258 m, 15º-7523 m, 20º-8499 m, 25º-9238 m, 30º-9776 m, 35º-10111 m, 40º-10249 m, 45º-10180 m, in trageri AA distanta maxima era de 6797 m. Proiectilul parcurgea distantele de: 3480 m in 8,5 secunde si de 4110 m in 10,5 secunde/cu proiectil AP, M81A1, 10º-5913 m, 15º-6931 m, 20º-7671 m, 25º-8192 m, 30º-8557 m, 35º-8749 m, 40º-8795 m, 45º-8679 m. Proiectilul AP putea penetra blindaj de: 69 mm de la 0 m/30 mm de la 1829 m/15 mm de la 3658 m/11 mm de la 5486 m/ afet cu 4 tunuri, Mark 4 Quad –greutate totala 11,13 tone; elevatie tunuri cuprinsa intre -15º/+90º; turela se putea roti 360º/50º pe secunda; caracteristicile armelor fiind aceleasi ca si la Mark 2 Quad. Se pare ca armele au ramas in dotarea portavionului pana la casare.
–tun calibrul 20 mm/70 calibre, Oerlikon, Model 1940/1942, a intrat in dotarea portavionului Bearn odata cu modernizarea sa de catre americani in anul 1944, fiind utilizat in trageri AA. Bearn a avut in dotare 26 de tunuri AA de calibrul 20 mm (cate 1/2, Mark 1/2, tunuri dispuse pe un afet, dar posibil sa fi avut doar una dintre variante, daca nu pe amandoua). Tunurile erau fabricate in SUA sub licenta, dupa toate probabilitatile, incepand cu anul 1940 si aveau urmatoarele caracteristici: greutate totala 64-68 kg; greutatea tevii 21,8 kg; lungimea tunului 2,21 m; lungimea tevii tunului 1,24 m; elevatie tunuri de maxim 90º; rata de foc: 265/450/650 proiectile/minut, in functie de tipul proiectilului; lungime proiectil 18,2 cm; greutate proiectil: 120/240 grame, in functie de proiectil (trasor, incendiar sau cu mare putere de explozie); incarcator de 30/60 de proiectile in functie de tipul acestora; viteza initiala a proiectilului 820/835 m/s, in functie de tipul acestora; distanta maxima de tragere era urmatoarea: in trageri orizontale 4390 m/in trageri AA la unghi maxim de 90◦, 3050 m (pentru efect maxim asupra tintei aeriene se recomandau 2000 m); servanti 5-7 oameni. Se pare ca armele au ramas in dotarea portavionului pana la casare.
–tun calibrul 127 mm/38 calibre, Mark 12, in numar de 4 guri de foc, ce puteau fi utilizate atat pentru trageri de suprafata cat si in rol AA (fiecare tun era dispus in turela), a intrat in dotarea portavionului Bearn odata cu modernizarea sa de catre americani in anul 1944 si avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului 1,81 tone; greutatea cu turela blindata ajungea la 13270/14200 kg; lungimea tevii 4/4,83 m; rata de foc 15 proiectile/minut; greutate proiectil 24/25 kg; viteza initiala a proiectilului, 760/790 m/s; elevatie cuprinsa intre -15º/+85º. Cu proiectil in greutate de 25 kg, tunul putea trage la o elevatie de: 10º-8692 m, 15º-10665 m, 20º-12249 m, 25º-13357 m, 30º-14556 m, 35º-15298 m, 40º-15764 m, 45º-15903 m, in trageri AA -pana la 11887 m, la elevatia maxima de +85º. Cu proiectil de 24 kg, tunul putea penetra blindaj de: 127 mm de la 3660 m/102 mm de la 4940 m/76 mm de la 6770 m/51 mm de la 10060 m/25 mm de la 12620 m.
Tunurile erau montate pe Bearn cate unul in fiecare turela, ce erau actionate electric, nava avand 4 asemenea turele in dotare.
–mitralierele calibrul 13,2 mm/76 calibre, Hotchkiss, Model 1929/1930, au intrat in dotarea portavionului Bearn in anul 1935; an in care a suferit prima sa modernizare si reechipare, fiind utilizate in trageri AA. Bearn a avut in dotare 16 astfel de mitraliere AA, de calibrul 13,2 mm (cel mai probabil dispuse cate 4 pe un afet, dar posibil sa fi avut doar cate una pe un afet, daca nu ambele variante). Tunurile erau fabricate de catre firma Hotchkiss si erau considerate foarte reusite, avand urmatoarele caracteristici: greutate afet cu 4 mitraliere, probabil 1,14 tone; greutate tunului 30 kg (posibil); elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/90º; rata de foc: practic 200-250/maxim 450 proiectile/minut; lungime proiectil, probabil 10 cm; greutate proiectil 51 grame, dar varia in functie de proiectil (trasor, incendiar sau cu mare putere de explozie); greutate cartus 122 grame; incarcator de 30 proiectile; viteza initiala a proiectilului 790/800 m/s, in functie de tipul acestora; distanta maxima de tragere era urmatoarea: la un unghi de 40◦ -7200 m/in trageri AA, la unghi maxim de 90◦ -4200 m; servanti 5-6 oameni. Armele au ramas in dotarea portavionului pana la modernizarea sa de catre americani in 1944, fiind inlocuite cu tunuri Oerlikon de calibrul 20 mm, cel mai probabil datorita faptului ca SUA si britanicii n-aveau munitie pentru ele.
Mitraliera Darne
Mitraliera Hotchkiss, 13,2mm
De la darea sa in folosinta, portavionul Bearn a avut in dotare mai multe tipuri de avioane si hidroavioane (vanatoare, bombardiere torpiloare, de recunoastere si salvare, transport), in marea lor majoritate inadecvate utilizarii de pe portavion, cu viteza scazuta si performante mediocre. Desi au incercat sa-si doteze pe masura Aviatia Navala, asa cum am mentionat in cursul articolului, cumparand avioane de fabricatie americana, pana la momentul internarii in Martinica au ramas cu barabaftele afumate, biplane vechi, ce nu se simteau deloc bine in aerul marin, pe care le vom descrie in continuare. Si-asa, mai mult de 10-12 aparate nu prea erau vazute pe puntea de zbor, misiunile de zbor si voiajele pe mare fiind rare in anii *30, cel mai probabil din lipsa de fonduri, dar si datorita problemelor tehnice care au macinat dintotdeauna nava (tevi, garnituri de etansare, scurgeri de combustibil, etc). Nivelul de instruire al echipajelor aeronavelor ambarcate era redus, pilotii zburand mai mult pe uscat decat pe mare. Mai mult decat atat, nava nu era dotata cu echipamente care sa permita zborul pe timpul noptii, echipamente radio performante, proiectoare in numar suficient si, foarte important, sisteme radar, astfel ca nu se punea problema unor astfel de zboruri –nici macar la inceputul anilor *40.
Primul avion ce probabil a fost ambarcat pe Bearn a fost Wibault-74, intrat in dotare franceza in anul 1929 (in varianta Wibault-7 pentru aviatia de vanatoare). Era construit de catre “ Societe de Avions Michel Wibault” si se dorea a fi avion de vanatoare cu un singur loc. A fost si in dotare poloneza si chiliana, dar nu era prea stralucit.
Era un monoplan cu aripa montata sus, Marina Franceza operand 18 asemenea avioane ce aveau fuselajul intarit si un carlig destinat agatarii funiilor de oprire de pe portavion, la aterizare. Avea urmatoarele caracteristici: motor Gnome-Rhone Jupiter 9 Ady, radial, 480 CP; anvergura 10,99 m; lungime 7,61 m; viteza maxima 220 km/h; autonomie 600 km; plafon practic 8200 m; armament 4 mitraliere; nu avea echipament de comunicatii. Nu se stie cu certitudine daca acest avion chiar a zburat de pe Bearn, el fiind vazut doar la bazele Marinei de pe uscat.
Levasseur PL-101, avea urmatoarele caracteristici: lungime 9,75 m; anvergura 14,20 m; inaltime 3,75 m; suprafata portanta 56,8 m patrati; greutate: gol 2020 kg/cu incarcatura maxima 3150 kg; motor Hispano-Suiza 12B, 600 CP; viteza maxima 220 km/h; viteza de croaziera 130 km/h; autonomie 600 km; plafon de serviciu 4500 m; armament: o mitraliera fixa cu tragere spre inainte actionata de catre pilot si inca una mobila actionata de catre mitraliorul spate, calibrul 7,7 mm/maxim 60 kg de bombe.
Levasseur PL-14, hidroavionbombardier-torpilor, a aparut in anul 1929 fiind construit in 30 de exemplare, avand urmatoarele caracteristici: lungime 12,85 m; anvergura 18 m; inaltime 4,90 m; suprafata portanta 74,5 m patrati; greutate: gol 3000 kg/cu incarcatura maxima 4250 kg; motor Hispano-Suiza 12Nb, 650 CP; viteza maxima 165 km/h; viteza de croaziera 132 km/h; autonomie 960 km; plafon de serviciu 3250 m; echipaj 3 oameni; armament: o mitraliera mobila actionata de catre mitraliorul spate, calibrul 7,7 mm/o torpila de calibrul 400/450 mm. In vederea utilizarii de pe portavionul Bearn, PL-14 a fost echipat cu roti, si a ramas in serviciu pana 1935/1937. Era similar cu Levasseur PL-7, avion de recunoastere (10 unitati se pare c-au fost pe Bearn, cu performante asemanatoare cu PL-10), aparut pe Bearn in 1931 si Levasseur PL-5, avion de vanatoare usor, pe Bearn din 1932. In varianta cu flotoare, PL-14 a dotat Flotila de Hidroaviatie de la Berre, si ea apartinand Aeronavale.
Levasseur PL-15, hidroavionbombardier-torpilor, urmas al PL-14,a aparut in anul 1932 fiind construit in doar 17 exemplare, avand urmatoarele caracteristici: lungime 12,85 m; anvergura 18 m; inaltime 5,10 m; suprafata portanta 74,5 m patrati; greutate: gol 2835 kg/cu incarcatura maxima 4500 kg; motor Hispano-Suiza 12Nb, 650 CP; viteza maxima 208 km/h; viteza de croaziera 181 km/h; autonomie 750 km; plafon de serviciu 4500 m; echipaj 3 oameni; armament: o mitraliera mobila actionata de catre mitraliorul spate, calibrul 7,7 mm/o torpila de calibrul 400/450 mm/450 kg de bombe. In vederea utilizarii de pe portavionul Bearn, PL-15 ar fi fost echipat cu roti (informatie incerta), si a ramas in serviciu pana la sfarsitul anului 1939, dupa care a trecut in conservare. A fost totusi reactivat pentru scurt timp, inainte de invazia germana, alocandu-i-se misiunii antisubmarin. Era similar cu Levasseur PL-14,si a activate probabil pe Bearn din 1933. In varianta cu flotoare, PL-15 a dotat Flotila de Hidroaviatie de la Berre, si ea apartinand Aeronavale.
Dewoitine D-376, avion de vanatoare usor cu un singur loc, a aparut in anul 1936, fiind construit in 87 de exemplare de catre firma “Liore et Olivier” (dezvoltarea a durat cam mult, primul zbor avand loc pe data de 1 octombrie 1931), avea urmatoarele caracteristici: lungime 7,44 m; anvergura 11,80 m; inaltime 3,40 m; suprafata portanta 17,8 m patrati; greutate: gol 1295 kg/cu incarcatura maxima 1860 kg; motor Gnome-Rhone 14 Kfs, 14 cilindri, 930 CP; viteza maxima 380 km/h; viteza de croaziera 120 km/h; autonomie 900 km; plafon maxim 10000 m; armament: 4 mitraliere, calibrul 7,5 mm, Darne, montate intern in fuselaj. A fost ambarcat pe Bearn incepand cu anul 1939, pentru scurt timp insa, fara a avea vreo misiune de lupta. Avea aripile pliabile, insa strangerea lor in vederea depozitarii avionului pe portavion dura cam mult, 10-20 minute.
Mitraliera Darne, in varianta terestra, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 7,5 mm; greutate 7,8 kg; lungime 1,12 m; viteza initiala a proiectilului 830 m/s; greutate proiectil 9,2 grame; distanta maxima de tragere era urmatoarea: in trageri orizontale 500 m/in trageri AA, la unghi maxim de 90◦ -200 m; servanti 1-2 oameni; rata de foc 1100-1200 proiectile/minut. Germanii au capturat o gramada de asemenea mitraliere pe care nu s-au sfiit sa le utilizeze. Mitraliera a fost fabricata de catre firma “Darne, Regis&Pierre”, intre 1922-1939.
Loire-Nieuport L.N. 401/411, urma sa fie avion de bombardament in picaj, asemanator celebrului Stuka german. Urma sa fie ambarcat si pe Bearn, Marina avand in vara anului 1939 36 de aeronave in serviciu. Avionul a zburat pentru prima data in 1938 si se asemana foarte bine cu omologul german –aripi in forma de pescarus, inversate –dar avea tren de aterizare principal partial escamotabil intr-un carenaj din aripi (germanii, dupa capitularea Frantei, au banuit ca spionii francezi furasera planurile Stuka de la firma Junkers, fara insa a putea dovedi ceva). Planurile initiale ale L.N. 401, prevedeau doi piloti ce urmau a sta unul langa celalalt (unul s-ar fi ocupat cu pilotajul avionului, celalalt cu bombardamentul), dar solutia era inadecvata.
L.N. 411, aparut in 1939, avea urmatoarele caracteristici: lungime 9,76 m; anvergura 14 m; inaltime 3,50 m; greutate: gol 2135 kg/cu incarcatura maxima 3738 kg; motor Hispano-Suiza 12 Xcrs; viteza maxima 380 km/h; autonomie 1200 km; plafon maxim 9500 m; armament: un tun calibrul 20 mm/2 mitraliere, calibrul 7,5 mm, Darne, montate intern in fuselaj/500 kg de bombe. Nu se stie cu certitudine daca avionul a apucat sa apunteze-decoleze vreodata de pe Bearn, cel mai probabil ca nu, deoarece Marina il considera slab, fiind prea lent si avand manevrabilitate scazuta, ceea ce-l facea o prada usoara pentru tunarii inamici. Nu s-a ridicat niciodata la valoarea lui Ju-87 Stuka, desi a fost modernizat, renuntandu-se la el prin 1946-1947. Oricum, pe timpul invaziei germane aceste avioane n-au miscat nimic, ele ramanand la bazele de pe uscat.
Vought V-156F, a fost cumparat de catre francezi pentru Aeronavale, primele 20 de exemplare in februarie 1939. Avionul era de fapt SB-2U Vindicator, de fabricatie americana, dar francezii le-au modificat dupa receptie, dotandu-le cu frane aerodinamice, instrumentele de bord in inscriptionare metrica si mitraliere Darne. Urma, dupa instruirea pilotilor, sa fie ambarcate pe portavionul Bearn, unde urmau sa inlocuiasca fierataniile zburatoare autohtone. La momentul invaziei germane, francezii aveau 4 escadrile de V-156F (34 de avioane). Prima escadrila de pe Bearn dotata cu V-156F a fost escadrila AB-1, care insa n-a zburat cu ele niciodata pe si de pe portavion si doar de la sol, fiind dislocata in noiembrie 1939 la Alprecht, langa Boulogne, pe coasta Canalului Manecii, in vederea trecerii pe noile avioane.
Singura miscare a acestei escadrille in timpul invaziei germane a fost pe data de 20 mai 1940, cand au bombardat cateva poduri pe raul Oise, in incercarea disperata de a opri Blitzkrieg-ul german; n-au facut mare lucru deoarece pilotii nu erau familiarizati inca cu avionul si cu specificul bombardamentului in picaj, basca c-au fost surprinsi de 2 Messerschmitt Bf-190 E, care au hacuit 5 dintre cocosii galici zburatori. Cele care au supravietuit au participat la evacuarea de la Dunkerque, dupa toate probabilitatile 6 avioane din care au pierdut unul (ulterior pe toate, intr-un bombardament Luftwaffe, cel mai probabil). Ultima miscare a fost impotriva italienilor, de data asta avioanele apartinand escadrilei AB-3 (infiintata probabil in decembrie 1939), cand au scufundat cu ajutorul bombelor un submarin al Marinei Italiene.
N-aveau sa se bucure prea mult fiindca a doua zi si-au pierdut toate avioanele, surprinse la sol, in urma unui bombardament al avioanelor italiene Fiat CR-42 (biplane). Pana in data de 30 iunie 1940, se pare ca Aeronavale a ramas fara niciun V-156F operational, dupa toate probabilitatile. Oricum, pilotii Aeronavale sunt totusi de admirat pentru curajul de a iesi la lupta cu avioane inca necunoscute pe deplin de catre ei, si, pana la urma, nu putine escadrile se pot lauda c-au facut ceva impotriva germanilor (soldatii francezi erau exasperati de lipsa de eficacitate si actiune, a aviatiei proprii).
Bearn, turelele tunurilor de 150mm
Nu putem incheia fara a vorbi despre principala escadrila de pe portavionul Bearn, ce a purtat dea lungul timpului mai multe denumiri. Aceasta s-a numit initial “Escadrille de chasse 7C1”, fiind infiintata in data de 1 martie 1919. Ulterior, a avut si alte indicative, precum: C10-1 august 1922/7C3 -1 martie 1925/7C1 -1 martie 1926/AC1 -1 octombrie 1938/1AC -1 august 1940/1C -1 octombrie 1943. Pe portavionul Bearn, escadrila este detasata incepand din luna iunie 1928, cand au si inceput antrenamentele specifice operarii avioanelor. Escadrila a operat si de pe baze terestre, precum: Frejus-Saint Raphael, 1919-1925/Hyeres, 1925-1936/Querqueville, 1936-1937/Lanveoc Poulmic, 1937-1939/ Querqueville, 1939/Calais, 1940/Sidi Ahmed, 1940/Lartigue-Tafaroni, 1940-1942/Port Lyautey, 1942-1943/Thiersville, 1943-1944/ Lartigue-Tafaroni, 1944. Escadrila a zburat aproape toate tipurile de avioane ce-au poposit, mai mult sau mai putin timp, ori deloc, pe Bearn, precum: Levasseur PL-5/7/10/14/15/101; Dewoitine D-376; Wibault-74; Potez-25; Morane-Saulnier 230; LGL-32, avion de vanatoare, ce nu era cu mult superior W-74; L.N.-401/411; Vought V-156F. Oricum, in anul 1937, comandantul escadrilei de pe Bearn zbura un Levasseur PL-7/10, cu numarul “25”.
Elevator de pe Bearn
Episodul IV-Rachete aer-sol portabile germane, primul MANPADS (Man-portable air-defence systems)
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
www.navweaps.com/Weapons/WNFR_Mai…
www.navweaps.com/…/WTFR_PreWWII.ht…
www.voughtaircraft.com/…/v-156-f.html –
navalhistory.flixco.info/H/261641/…/a0.ht…