Enciclopedia Armelor: Emily

10 ani ago

This entry is part 77 of 110 in the series Enciclopedia Armelor

Episodul LXXVI – Hidroavionul japonez Emily, Partea I

Despre armata japoneza am mai vorbit in Enciclopedie, si-aceasta avand in WW II, la capitolul tehnica si tehnologie militara, si bune si rele precum orice Armata implicata in marele conflict. In articolul de fata ne vom opri asupra unei aeronave impresionante cu performante bune, bine inarmata si cu o buna protectie pentru echipaj (ceva rar in randul realizarilor aeronautice ale Soarelui Rasare, mentalitatea luptatorilor si spiritul Bushido creionand…totul), foarte eficienta in lupta antisubmarin si spaima submarinistilor US Navy. Este vorba despre un hidroavion considerat de catre experti a fi remarcabil, avansat, imens si, bineanteles, reusit, cea mai buna astfel de aeronava ce a zburat in WW II.

Construita de catre compania Kawanishi Kokuki Kogyo K.K (infiintata in anul 1928, primele ateliere fiind inaugurate la Kobe. Initial s-a ocupat cu mentenanta, asigurand piesele de schimb, consumabilele si echipamentele necesare aeronavelor Marinei Japoneze, insa a fost si reprezentanta unor firme straine in Japonia –acestea asigurau motoarele aeronavelor dezvoltate local, cu deosebire franceze si germane. De la sfarsitul lui 1930, fabrica Kawanishi este transferata la Narao, iar din 1933 realizeaza un nou hidroavion de recunoastere cu 3 locuri destinat Marinei Imperiale numit Kawanishi E7K/Alf, in serviciu intre anii 1935-1943) pentru Dai-Nippon Teikoku Kaigun Koukuu-tai/Serviciul Aerian Naval al Marinei Imperiale (Aviatia Navala), hidroavionul Kawanishi H8K, nume de cod “Emily” (in evidentele US Navy. Aviatorii marinei americane il poreclisera Flying Porcupine/Porcul Spinos Zburator, si vom vedea de ce in cursul acestui articol. “Porcul” zbura, dar si musca!) era mai mare si mai bine inarmat decat contemporanele sale, S-25 Sunderland (Marea Britanie) si Sikorsky XPBS-1 (USA).

Si-asta in urma dorintei manifestata de catre IJA/Imperial Japan Navy/Marina Imperiala Japoneza de a avea un hidroavion capabil de recunoastere si atac, rapid si puternic inarmat, cu raza lunga de actiune, caracteristicile acestuia fiind cuprinse in specificatia 13-Shi din luna ianuarie 1938 (caietul de sarcini prevedea urmatoarele: viteza maxima 444 km/h; viteza de croaziera 333 km/h; raza maxima de actiune 8336 km/5180 mile). Desi japonezii abia introdusesera in dotare hidroavionul Kawanishi H6K/K2 (“Mavis” in evidentele US Navy, aeronava semanand aproape perfect cu Sikorsky S-42, 217 exemplare produse, dintre acestea 36 au fost destinate transportului), si-au dorit unul mai mare si mai rapid capabil sa sustina eventuala marire a imperiului, aceasta optiune a fost, poate, una dintre rarele momente cand au fost prevazatori, calculand ca de la data lansarii cererii pana la data intrarii efective in dotare ar trece minim 2-3 ani, ceea ce chiar s-a dovedit a fi conform cu realitatea. Oricum, H8K era cu 50% mai mare decat H6K si cu 30% mai rapid decat predecesorul sau, fiind proiectat de catre Dr.Shizuo Kikuhara.

H6K

Nu mult dupa demararea proiectului, pe data de 31 decembrie 1940, prototipul H8K a fost gata. Acesta era monoplan cu aripa prinsa sus in consola, constructie metalica, sub aripi gasindu-se cate un flotor stabilizator prins cu hobane si montanti (se aflau dispusi la aproximativ 2/3 din anvergura aripilor. Interesant este faptul ca initial se dorea ca flotoarele sa fie retractabile, insa la prototip s-a renuntat din motive de scadere a greutatii. Niciun exemplar produs nu va avea flotoare retractabile), coca fiind de mari dimensiuni, ampenaj vertical, 8 rezervoare de combustibil neprotejate in aripi si inca sase rezervoare partial autoetansate (dispuneau de un sistem de stingere cu bioxid de carbon), aeronava dispunand de 4 motoare (cate doua pe aripa, montate in console pe bordul de atac al aripii) Mitsubishi Kasei MK4 A11 (Kasei/Marte, de cate 1530 CP/1140 kW fiecare, licenta Pratt&Whitney), dispuse in console. O luna mai tarziu, in 11 ianuarie 1941, prototipul a executat primul zbor, insa acesta a dezamagit proiectantii si specialistii marinei imperiale, dovedind slabe calitati in evolutia pe apa, fiind extrem de instabil (la manse se afla un pilot foarte experimenta, capitan-locotenent Ito Hiromishi.

Emily – prototip

La viteza de 45-55 km/h, imediat ce botul aeronavei s-a ridicat in vederea decolarii, aceasta a devenit instabila, jeturi de apa fiind aruncate de catre suflul elicelor peste aripi si consolele motoarelor inundandu-le, elicele fiind si ele la randul lor deteriorate, ceea ce a facut ca prototipul sa fie returnat la fabrica pentru remedierea neajunsurilor constatate. La remedierea acestora au contribuit si oameni de stiinta de la Universitatea din Tokio). Imediat s-a trecut la revizuirea aeronavei, in speta cresterea adancimii cocii cu 50-55 cm, botul aeronavei fiind la randul sau marit cu 40 cm, modificari ce-au devenit standard incepand cu prototipurile 2 si 3. Acestea, fata de primul prototip, aveau coca alungita si adancita cu 11% si deriva marita (solutie devenita standard la toate exemplarele produse. Unele surse sustin c-ar fi vorba doar de ultimele exemplare produse, insa este putin probabil sa fie asa). Testele au aratat ca, desi aeronava nu depasea performantele hidrodinamice ale variantei anterioare, H6K/K2, acestea erau totusi remarcabile pentru un astfel de colos.

Odata problemele depasite, Marina Imperiala a cerut inceperea productiei de serie, acceptand-o in inventar sub numele de Nishiki Hikotei/Nishiki Ogata Hikotei/Nishiki Daitei/Nishiki Taitei/Type 2 Flying Boat/Type 2 Large-sized Flying Boat (mda, japonezii si denumirile lor…), generic Kawanishi H8K, o aeronava multirol dedicata urmatoarelor misiuni: recunoastere, bombardament, lupta anti-submarin si anti-nava, legatura si transport pasageri (trupe sau VIP), patrulare maritima, cautare si salvare. Pana la final 167 de exemplare de H8K, poreclit de catre americani, “Emily”, au fost realizate de catre Kawanishi Kokuki KK la fabricile din Naruo si Konan (la periferia orasului Osaka), dupa cum urmeaza:

-H8K1, primul prototip, ce apare in inventarele Marinei Imperiale drept 13-Shi Ogata Hikotei/Experimental Type 13 Large-sized Flying Boat, in decembrie 1940, un exemplar. Acesta avea botul mai scurt decat exemplarele ulterioare (la acestea, coca a fost marita cu 40 cm) si performante reduse la rularea pe apa la viteze mari, si era motorizat cu 4 Mitsubishi Kasei Mk4A11, 1530 CP/1140 kW fiecare, licenta Pratt&Whitney, 14 cilindri, racit cu aer, radial. Fiecare motor furniza: 1410 CP la 2000 m altitudine/1340 CP la 4000 m altitudine. Motoarele antrenau cate o elice cu patru pale metalice (doar prototipul si aeronavele de pre-productie). Acest prim prototip a fost reconstruit la standard H8K1-L in noiembrie 1943, primind motoare Mitsubishi Kasei Mk.4Q, fiind folosit pentru transport, aceasta aeronava aparand in inventarele marinei japoneze drept Nishiki Yusotei/Type 2 Transport Flying Boat, si putea lua la bord maxim 41 de pasageri. H8K1-L avea sa contribuie ca platforma de testare, la dezvoltarea aeronavei de transport H8K2-L Seiku (noiembrie 1943. Ulterior aeronava a fost folosita in misiuni de transport, fiind remotorizata cu 4 Mitsubishi Kasei Mk.4Q 22/Mitsubishi Kasei 22). Aeronava era armata cu o mitraliera de calibrul 13 mm si un tun de calibrul 20 mm;

-doua exemplare de pre-productie, H8K1, in anul 1941, acestea fiind dotate cu cate patru motoare Mitsubishi Kasei Mk.4B12 (radial, 14 cilindri, racit cu aer, 1530 CP la decolare/1480 CP la 2000 m altitudine/1380 CP la 4000 m altitudine. Motoarele antrenau cate o elice cu patru pale metalice (inclusiv la variantele tarzii). Aeronavele au fost rebotezate din data de 5 februarie 1942, fiind cunoscute in inventarele marinei japoneze drept Type 2 Flying Boat Model 11;

–H8K1, 12/14/16 exemplare din primul lot de productie, intre anii 1941-1942, cunoscute in inventarele marinei japoneze drept Nishiki Hikotei 11-gata/Type 2 Flying Boat Model 11, acestea avand cate 4 motoare Mitsubishi Kasei Mk.4B12. Aeronava avea urmatoarele caracteristici: echipaj 10 oameni; lungime 28,13 m; anvergura 38 m; inaltime 9,15 m; suprafata portanta 160 mp; greutate: gol 15,50 tone/normala la decolare 24,50 tone/maxima la decolare 31 tone; viteza: maxima 434 km/h la 5000 m altitudine/296 km/h la 4000 m altitudine; incarcatura pe aripa 153,10 kg/mp; armament: doua tunuri Type 99 Model 1 de calibrul 20 mm (unul in turela dorsala, celalalt in coada aeronavei)/4 mitraliere Type 92, calibrul 7,70 mm, cate una in trapele de pe lateralele fuzelajului, si inca doua, binate, in botul aeronavei/16 bombe sau grenade antisubmarin de 60 kg fiecare, sub aripi (maxim 960 kg greutate)/2 torpile de 800 kg sub aripi. Modelul a intrat in productie in august 1941, primul exemplar fiind livrat Marinei de catre fabrica de la Kohnan in data de 5 februarie 1942, data oficiala a intrarii acestui tip de hidroavion in dotarea japonezilor;

–H8K2, 112 exemplare din lotul 2 de productie, intre anii 1943-1945 (cel mai probabil incepand cu data de 26 iunie 1943), cunoscute in inventarele marinei japoneze drept Nishiki Hikotei 12-gata/Type 2 Flying Boat Model 12. Aeronava avea urmatoarele caracteristici: echipaj 10 oameni; lungime 28,15 m; anvergura 38 m; inaltime 9,15 m; suprafata portanta 160 mp; greutate: gol 18,38 tone/normala la decolare 24,50 tone/maxima la decolare 32,50 tone; rezerva interna de combustibil 15724 litri/4154 galoane; viteza: maxima 465 km/h la 5000 m altitudine/296 km/h la 4000 m altitudine; rata de urcare 8,10 m/s (480 m/minut); plafon maxim 8760-8770 m; autonomie maxima 7150-7200 km (fara incarcatura maxima, insa la incarcatura maxima ajungea la 4800-5000 km), o misiune de patrulare putand dura maxim 24 de ore, dar au fost cazuri cand s-a ajuns la 27 de ore; incarcatura pe aripa 153,10 kg/mp.

Mitsubishi Kasei 22

Aceste aeronave aveau cate 4 motoare Mitsubishi Kasei Mk.4Q 22/Mitsubishi Kasei 22, radial cu injectie de apa si metanol pentru cresterea puterii si reducerea consumului, 14 cilindri, racit cu aer, 1825/1850 CP la decolare (1361 kW)/1680 CP la 2100 m altitudine/1540 CP la 5500 m altitudine; rezerva interna de combustibil 17040 de litri/4500 de galoane (foarte probabil sa fie vorba despre rezerva interna a modelului H8K1. Aeronava avea 8 rezervoare dispuse in aripi, neprotejate fara autoetansare, la care se adaugau inca 6 rezervoare cu autoetansare si protejate impotriva incendiilor, in interiorul fuzelajului, folosindu-se CO2, gaz inert. Aceste rezervoare aveau dispozitive de transfer al combustibilului in caz de lovire a unuia dintre ele, acesta scurgandu-se in santina de unde era pompat inapoi in rezervoarele intacte. Ulterior, la modelul H8K2 rezerva interna de combustibil a fost scazuta la 15724 litri/4154 galoane, asta datorita noilor motoare Kasei 22 cu injectie de apa si metanol, permitandu-se cresterea incarcaturii maxime).

Motoarele antrenau cate o elice cu patru pale metalice, si-au dotat variantele H8K2, H8K2-L si H8K3. Ultimele variante de productie dispuneau de un radar de cautare aer-suprafata sau antisubmarin, de tip Mark VI Model 1 (ASW), insa nu mai aveau trapele laterale ale mitralierelor (nu se stie cu certitudine cate submarine americane au trimis la fund, insa au fost cel putin 3 distruse de catre H8K in nordul Filipinelor in ultimele 18 luni de razboi). Aceste exemplare aveau coada modificata, cel putin ultimele 18 exemplare produse, si rezervor de combustibil marit. Capacitatea de aparare si atac a fost marita, aeronavele dispunand de: 5 tunuri de calibrul 20 mm, dispuse cate unul in carenajele bombate de pe stanga si dreapta fuzelajului, alte trei aflandu-se in turela dorsala, in botul vitrat al aeronavei si in turela din coada/3-5 mitraliere de calibrul 7,7 mm, cate una pe fiecare parte laterala a fuzelajului (fiecare dispunea de cate o trapa) si 1-2 dispusa(e) ventral/doua torpile de 800 kg sub aripi/bombe sau grenade antisubmarin, maxim 1000 kg, sub aripi. Aeronava era blindata, ceea ce era o raritate printre aeronavele dezvoltate de catre japonezi, iar puterea de foc remarcabila i-a atras din partea pilotilor americani porecla de Flying Porcupine/Porcul Spinos Zburator, acestia invatand s-o respecte, considerand-o greu de doborat;

H8K2 la intretinere si rearmare

–H8K3, 2 prototipuri in anul 1944, acestea avand flotoare retractabile si flapsuri Fowler (flapsuri cu fanta, mult mai eficiente decat flapsurile normale, acestea bazandu-se pe efectul Coanda. Fileurile de aer de pe intrados trec prin fanta, accelereaza si sufla stratul limita de pe extradosul flapsului marindu-i eficienta. Se folosesc pentru marirea vitezei la decolare si scaderea acesteia la aterizare), cunoscute in inventarele marinei japoneze drept Kasho Nishiki Hikotei 22-gata/Type 2 Flying Boat Model 22. Aceste aeronave erau versiuni experimentale, dezvoltate pe platforma H8K2, flotoarele retractabile fiind dispuse in varful aripilor, iar in locul celor doua trape laterale (stanga-dreapta fuzelajului) pentru mitralierele de calibrul 7,7 mm, s-au montat doua usi de acces. Aeronavele dispuneau de cate o turela dorsala retractabila, modificare efectuata in vederea cresterii vitezei, cele doua prototipuri fiind inscriptionate, cel mai probabil, cu numerele 596 si 597. Foarte probabil sa fi avut sic ate doua tunuri de calibrul 20 mm dispuse in partile laterale ale fuzelajului;

–H8K4, doua prototipuri, acestea fiind de fapt cele doua H8K3 modificate in anul 1945, si apar in inventarele marinei japoneze drept Kasho Nishiki Hikotei 23-gata/Type 2 Flying Boat Model 23. Aceste exemplare dispuneau de cate patru motoare Mitsubishi Kasei Mk.4T-B 25b, 14 cilindri, radial, racit cu aer, 1825 CP la decolare, motoarele antrenand cate o elice cu patru pale metalice. Desi n-a intrat in productie de serie, aceasta varianta urma sa fie dedicata si transportului, caz in care aeronava era denumita H8K4-L (Kasho Seiku 33-gata/Seiku Model 33, proiect anulat in martie 1945), insa n-a fost niciodata produsa. Cele doua H8K4 n-au supravietuit razboiului fiind distruse in martie 1945;

–H8K2-L “Seiku” (Cer Senin), 36 de exemplare intre anii 1943-1945, acestea fiind destinate transportului. Apare in evidentele marinei japoneze drept Type 2 Flying Boat Model 32/Seiku 32-gata/Model 32 si avea urmatoarele caracteristici: echipaj 9 oameni (comandant; pilot; copilot; navigator ce indeplinea si rolul de mitralior, operand mitraliera/tunul din botul aeronavei; doi operatori radio; doi mecanici de bord; un mitralior ce opera mitraliera din coada); lungime 28,13 m; anvergura 38 m; inaltime 9,15 m; suprafata portanta 160 mp; greutate: gol 16,90 tone/normala la decolare 26,68 tone/maxima la decolare 30 tone; viteza: maxima 420 km/h la 5000 m altitudine/296 km/h la 4000 m altitudine; incarcatura pe aripa 166,80 kg/mp; armament: un tun de calibrul 20 mm dispus in botul aeronavei (posibil ca unele exemplare sa fi avut o mitraliera de calibrul 13 mm in botul aeronavei, tunul calibrul 20 mm gasindu-se in coada acesteia)/o mitraliera calibrul 13 mm dispusa dorsal; putea lua la bord maxim 64 de militari/29 de pasageri dispusi pe doua nivele/punti in conditii relativ confortabile, fuzelajul lateral fiind dotat cu hublouri. Pentru dispunerea scaunelor la interior, aeronava avea mai putine rezervoare interne in interiorul fuzelajului, rezerva interna fiind de 11170 de litri/2951 de galoane. Se pare ca americanii il porecleau Tillie (informatie incerta);

–G9K a fost varianta destinata bombardamentului, operabil de pe uscat, foarte probabil de catre Fortele Aeriene, niciodata fabricat.

Interesant este faptul ca Marina Japoneza a scolarizat echipajele pe hidroavionul Aichi H9A (Navy Type 2 Training Flying Boat, 31 de exemplare construite, special proiectat in acest scop). Doar 4 exemplare de H8K au supravietuit razboiului, americanii capturand unul intact, fiind vorba despre H8K2 cu numarul 426, pe care l-au dus in SUA si l-au evaluat in perioada 1946-1947 la US Navy Test Center de la Patuxent River/Maryland, reintorcandu-se in Japonia abia in anul 1979 pentru a fi restaurat si expus. Din anul 2003, acest unic exemplar de Kawanishi H8K existent in lume, se afla expus la Kanoya Naval Air Station din Kagoshima.

Aceste aeronave au servit in cadrul Dai-Nippon Teikoku Kaigun Koukuu-tai/Serviciul Aerian Naval al Marinei Imperiale (Aviatia Navala), incepand din anul 1942 in cadrul mai multor Kokutai (Sentai in cadrul Fortelor Aeriene ale Armatei Imperiale), acestea fiind similare Gruppe din cadrul Luftwaffe. Aceste Kokutai, desi apartineau Marinei, erau bazate si pe uscat nu numai pe portavioane (cu deosebire dupa ce Marina Imperiala a ramas fara astfel de nave). Fiecare Kokutai avea mai multe Hikotai/Escadrile, insa este greu sa urmarim numarul si cariera operationala a acestora (posibil ca aceste date sa nu fie exacte, arhivele japoneze nefiind pe deplin cercetate sau clare din punct de vedere istoric. Si-asta fiindca in tumultul razboiului n-au fost tinute evidente clare), si-asta fiindca au fost tot timpul reorganizate si relocate, insa este util sa vedem organizarea Fortei Aeriene Imperiale la inceputul razboiului.

Se stie ca inainte de izbucnirea razboiului din Pacific, Marina Imperiala dispunea de aproximativ 90 de Kokutai dispuse pe mai multe baze aeriene, luandu-si numele dupa acestea (spre exemplu, Kanoya Air Group cu baza la Kanoya, sud-vest de Kagoshima, baza exista si astazi apartinand JMSDF/Japan Maritime Self Defense Force) insa, odata cu relocarea lor pe frontul din Pacific, acestea au fost botezate cu numere (spre exemplu, Kanoya Air Group devine Air Group 253). Fiecare Grup Aerian/Air Group avea cam 3-4 Hikotai/Escadrile si un numar de: 200-400 de avioane de vanatoare/400-500 de hidroavioane (probabil, insa acestea erau de mai multe tipuri)/600-700 de aeronave cu diverse destinatii. O escadrila era formata de regula, la inceputul razboiului, din 12-16 aeronave (din 1944 rar depaseau 4 aeronave datorita pierderilor masive. Situatia era identica si la Fortele Aeriene ale Armatei/JAAF/Japan Army Air Force, acestea fiind organizate initial astfel: Kokugun/Armata Aeriana; Hikoshidan/Divizie Aeriana; Hikodan/Brigada Aeriana; Sentai/Grup Aerian; Chutai/Escadrila sau Companie; Shotai/Formatie de zbor din maxim 3-4 aeronave) comandate de regula de catre un locotenent sau sublocotenent, ulterior si de catre subofiteri.

Organizarea IJNAF/Imperial Japan Navy Air Force/Serviciul Aerian Naval al Marinei Imperiale era urmatoarea la inceputul razboiului: Kokutai/Grup Aerian; Hikotai/Escadrila, putea fi bazata pe portavion sau pe uscat. De regula cuprindea cam 2-3 Daitai; Daitai/Escadrila formata din 18-27 de aeronave (Sentai la Fortele Aeriene ale Armatei), cuprindea cam 3-6 Chutai; Buntai/Grup format din 2-4 aeronave, doua Buntai formau o Hikotai; Chutai/Formatie de zbor –cuprindea minim 3 Kutai (un Kutai era format din 4 aeronave, organizare asemanatoare Schwarm-ului german. Putea avea si maxim 9 aeronave spre sfarsitul razboiului); Shotai/Formatie de zbor ce cuprindea 1-3 Kutai (spre sfarsitul razboiului erau unitati ce aveau 3-4 aeronave); Kutai –formatie formata din 4 aeronave. Organizarea initiala a suferit modificari pe timpul razboiului datorita pierderilor, insa ulterior au aparut si asa-zisele Unitati de Atac Speciale/Shinbutai, de fapt unitati sinucigase numite Kamikaze (descrise intr-un articol anterior), escadrile cunoscute in organizarea Marinei drept Tokubetsu Kogekitai, scurtat, Tokkotai.

Administrativ IJNAF era organizata astfel: Koku Kantai/Flota Aeriana, bazata pe portavioane sau pe uscat; Koku Sentai/Flotila Aeriana, bazata pe portavioane sau pe uscat; Koku Bokan/Grup Aerian cu baza pe portavion; Kokutai/Grup Aerian cu baza pe uscat; Hikotai/Esalon de zbor al Koku Bokan sau Kokutai; Hiro Buntai/Administrativ era echivalentul unei Chutai.

La IJNAF mai apare si urmatoarea terminologie: Kokukantai/Flotila Aeriana; Remgo Kantai/Rengo Kantai/GF/Flota Combinata/Unitati Aeriene Combinate; Plus Kichi Koku Butai/Base Air Force/Baza Aeriana; Koku Kushu Butai/Air Attack Force/Forta Aeriana de Atac; Kokutai/Air Group/Grup Aerian/FG.

Gradele utilizate in Marina Imperiala erau urmatoarele:

-Shirei Chokan/Amiral sau Vice Amiral, de regula se afla la comanda unei Kantai;

-Shireikan/Vice Amiral sau Amiral in retragere (posibil, Amiral-Secund!!!), de regula se afla la comanda unei Sentai/Koku Sentai/SF;

-Kancho/Amiral in retragere (posibil) sau Capitan, de regula se afla la comanda unui portavion, cuirasat sau crucisator;

-Sensui Kancho/Comandor sau Locotenent Comandor, de regula se afla la comanda unui submarin;

-Kuchiku Kancho/Comandor sau Locotenent Comandor, de regula se afla la comanda unui distrugator;

-Shirei/Capitan sau Comandant, de regula se afla la comanda unei Kokutai;

-Hiko Taicho/Locotenent-Comandant sau Locotenent-Stagiar/in devenire (probabil), de regula se afla la comanda unei Hikotai;

-Buntaicho/Locotenent-Stagiar/In devenire (probabil), de regula se afla la comanda unei Buntai;

-Buntaishi/Locotenent-Stagiar/in devenire (probabil) sau Ofiter Asistent, de regula se afla la comanda unei/unor Buntai;

-Taisho/Amiral (general in cadrul Armatei);

-Chujo/Vice-Amiral (general-locotenent in trupele terestre);

-Shosho/Amiral in retragere (general-maior in trupele terestre);

-Taisa/Capitan (colonel in trupele terestre);

– Chusa/Comandant (locotenent-colonel in trupele terestre);

– Shosa/Locotenent-Comandant (maior in trupele terestre);

– Taii/Locotenent (capitan in trupele terestre);

– Chui/Locotenent de marina (locotenent in trupele terestre);

– Shoi/Locotenent de Marina gradul 2 (locotenent/stegar in trupele terestre);

-Juni/Prim-Ofiter/Ofiter-Specialist;

-Socho/Sergent-Major;

-Gunso/Sergent;

-Gocho/Caporal;

-Heicho/Caporal-Instructor;

-Jotohei/Soldat Instruit/Militar Instruit;

-Ittohei/Soldat Clasa I/Soldat de Elita (!!!);

-Nitohei/Soldat/Recrut.

Revenim la escadrilele ce-au utilizat variante ale hidroavionului H8K, operationale pe mai multe baze de pe frontul Pacificului si situate in zone precum Golful Bengal, Insulele Aleutine, Insulele Solomon, Insulele Marshall, Taiwan, Filipine, etc, din evidentele IJNAF acestea ar fi urmatoarele:

-Toko Kokutai, apare formata in Taiwan incepand cu 1 octombrie 1940, operand initial hidroavioane H6K5 Mavis si H6K2 Mavis, acestea avand inscriptionarea pe deriva O, urmat de numarul de inregistrare al aeronavei (spre exemplu, O-16). Au facut parte din Forta Expeditionara de la Midway in cadrul Koku Sentai 22, operand doua aeronave H8K1 “Emily” in cadrul Toko Kokutai 2 cu baza la Kiska. Din data de 1 noiembrie 1942 au fost rebotezati 851 Kokutai, pe 11 noiembrie 1942 erau incartiruiti in cadrul Bazei de Hidroavioane Shortland/Shi-you-to-ran-do Hakuchi, situata la est/vest de Canalul Tuha, Insulele Solomon (intre Shortland, Porporang si Faisi), unde foarte probabil au operat si 57 de exemplare de H8K2. Toko Kokutai apartinea Flotei Aeriene 11/21 intre decembrie 1941-februarie 1942, avandu-si bazele la Toko, Formosa si Palau, aparand in inventare cu 6 exemplare de H6K4 (in Toko si Formosa) si 18 exemplare de H6K4/2 exemplare de H6K2-L/13 exemplare de A5M4 in Palau. Incepand cu 4 octombrie 1942 apar detasati in Atolul Faisi din Insulele Solomon, operand 10 exemplare de H6K, insa per total aveau cam 37 de aeronave diverse. Din februarie 1943 au fost transferati in Oceanul Indian;

-Yokosuka Kokutai isi avea baza pe aerodromul din Yokosuka in decembrie 1941 si avea urmatoarele aeronave in dotare: 36 de exemplare de Mitsubishi B5M Type 97 N2 (bombardier in picaj); 24 de exemplare de A5M4 (Model 24, avion de vanatoare bazat pe portavioane sau la sol); 12 exemplare de D3A1/Val (bombardier in picaj ambarcat sau cu baza la sol); 36 de exemplare de H6K4/Mavis (hidroavion); 12 exemplare de E8N2 (hidroavion de recunoastere); 6 exemplare de Kawanishi E7K2/Alf (hidroavion de recunoastere cu 3 locuri); 12 exemplare de A6M/Zero (avion de vanatoare). Din luna martie 1942 se pare ca mai aveau in dotare cam 85 de aeronave, iar intre 22 iunie 1944-6 iulie 1944 apar bazati pe aeroportul de pe Insula Iwo Jima (Oceanul Pacific, arhipelagul nipon, la doar 1200 km de Tokio), operand 27 de exemplare de A6M dintr-un numar de 59 de aeronave diverse. In cursul anului 1945, pana la Capitulare, revin pe aerodromul Yokosuka unde opereaza aeronave de vanatoare Mitsubishi A6M7 Model 62/Zero in apararea Japoniei, aeronavele avand pe deriva codul YO;

-in decembrie 1941, Sasebo Kokutai, opera pe aeroportul din Sasebo 16 exemplare de A5M4, 6 exemplare de E13A1 si 15 exemplare de H6K4, dintr-un numar total de 114 aeronave;

-14 Kokutai apare bazat in iunie 1942 pe Atolul Jalui si Atolul Wotje din Insulele Marshall, facand parte din Flota Aeriana 24, operand 104 aeronave, dintre care 18 hidroavioane. Din august 1942 pana in noiembrie 1942, apar bazati in Portul Simpson, Golful Blanche din Peninsula Gazelle (Papua Noua Guinee) operand 37 de aeronave printre care si 2 exemplare de H8K1 (Nishiki Hikotei 11-gata/Type 2 Flying Boat Model 11). Din 21 august 1942 mai apar in inventarul acestei unitati si cateva exemplare de H6K4, oiperationale mai avand doar 37 de aeronave, foarte probabil in Rabaul. Din octombrie-noiembrie 1942, unitatea a fost redenumita 801 Hikotai, si-a ramas singura unitate de hidroavioane din cadrul Marinei Japoneze operationala pana la finalul razboiului. Au ajuns si in Borneo, Sumatra si Filipine, avand in inventar la data de 1 noiembrie 1942 cam 57 de exemplare de H8K2, ulterior ramanand doar cu 39/41 de exemplare operationale (posibil si hidroavioane H6K/Mavis);

-Yokohama Kokutai a operat in mod clar si hidroavioane H8K1/H8K2, operand de la baze situate in Golful Bengal, Insulele Solomon si Insulele Aleutine. Din noiembrie 1942 a fost rebotezata 801 Kokutai, si foarte probabil a fost ultima unitate operationala de hidroavioane “Emily” la sfarsitul razboiului;

-802 Kokutai a operat si ea cateva zeci de H8K2, probabil 57 de exemplare initial, insa intre noiembrie 1942-ianuarie 1943 apar bazati la Baza de Hidroavioane Shortland, Insulele Solomon, operand si 51 de exemplare de A6M2 si 41 de exemplare de F1M2, acestea apartinand anterior 14 Kokutai, aeronavele avand inscriptionarea N1 pe deriva. In Insulele Marshall au operat si H8K2, cel mai probabil dupa anul 1944, avand inscriptionarea Y4 pe deriva;

-901 Kokutai a operat si ea cateva zeci de H8K2, probabil 57 de exemplare initial, insa in aprilie 1944 apar bazati, cel mai probabil, in Iwo Jima, operand 85 de aeronave diverse;

-902 Kokutai a operat si ea cateva zeci de H8K2 si F1M2, probabil 57 de exemplare initial, insa in iulie 1943 apar bazati, cel mai probabil, in Insulele Solomon (la Shortland);

-951 Kokutai a operat si ea cateva zeci de H8K2 (57 de exemplare) si G4M (45 de exemplare). Un hidroavion H8K2 apartinand 951 Kokutai a fost in mod cert doborat pe 2 iulie 1944 de catre piloti americani.

Prima misiune operationala a hidroavioanelor H8K a avut loc in noaptea de 4/5 martie 1942 cand doua aeronave apartinand Yokohama Kokutai au decolat de la baza aflata in Atolul Wotje/Insulele Marshall (3700 km est de Pearl Harbour) pentru a bombarda tinte aflate pe Insula Oahu. Aceste aeronave au fost realimentate de catre un submarin la French Frigate Shoals/Insulele Hawaii (1448-1450 km nord-est de Hawaii, al 50-lea stat din componenta SUA). Misiunea s-a soldat cu un esec datorita faptului ca tinta/tintele a/au fost acoperita/acoperite de nori si ceata, aeronavele nereusind s-o/le gaseasca, bombardand la intamplare, prejudiciu fiind nesemnificativ. Acest raid este considerat a fi cel mai lung efectuat de catre aeronavele H8K.

Postul de pilotaj pe H8K Emily

Cinci zile mai tarziu, un H8K Emily trimis in recunoastere spre Midway a fost doborat de catre aeronave americane Brewster F2A Buffalo (nu este insa cert, cel mai probabil vanatorii americani au surprins submarinul de realimentare la suprafata la French Frigate Shoals, distrugandu-l, astfel ca hidroavioanele au fost nevoite sa faca cale intoarsa, avertizate de atac chiar de catre “victima”. Uunele surse sustin ca submarinul a fost surprins si scufundat de catre o canoniera a US Navy).