Episodul IV-Rachete sol-aer portabile germane, primul MANPADS (Man-portable air-defence systems)
Sincer, trebuie sa recunosc, sunt dea dreptul impresionat de sistemele dezvoltate de catre germani, cu deosebire in ultima parte a razboiului, intre 1943-1945. Desi nu toate au putut fi produse, marea majoritate ramanand doar la stadiul de prototip sau schita, este de admirat tenacitatea lor si faptul ca n-au renuntat nici atunci cand sfarsitul era aproape. Insa, cu siguranta, altfel ar fi stat lucrurile daca razboiul se prelungea pana in 1946-1947, si-aici, indiferent ce cred si spun unii istorici mai mult sau mai putin “oficiali”, Romaniei ar trebui sa i se multumeasca pentru asta. In sfarsit, invingatorii au scris si scriu intotdeauna istoria!
Luftfaust
Un asemenea sistem deosebit, chiar daca el n-a fost 100% reusit, a fost Luftfaust. “Pumnul din aer” a reprezentat insa primul MANPADS (Man-portable air-defence systems) din lume; sistem pe care americanii si sovieticii l-au adoptat si dezvoltat dupa razboi. Ideea unui sistem portabil de aparare AA cu lansare de pe umar, care sa ofere mijloace adecvate de riposta si aparare trupelor de la sol, inclusiv infanteristilor, in fata avioanelor de atac la sol, le-a venit celor de la Waffenamt, pe la sfarsitul anului 1943. Deja, inca de pe atunci, Germania pierduse suprematia aeriana in fata Aliatilor si sovieticilor, trupele proprii inregistrand pierderi imense, de neinlocuit, din cauza asaltului aerian permanent la care erau supuse.
Deplasarea coloanelor motorizate, a blindatelor, artileriei si infanteriei pe timp de zi, era o loterie (era chiar un miracol atunci cand scapau fara a fi atacate, pisate si hacuite, din aer). Desi creasera mijloace de aparare AA mobile eficiente, acestea erau insa insuficiente si scumpe, trupele fiind nevoite sa apeleze la solutii ad-hoc, precum mitraliori cu MG-34 situati pe cladirile inalte, copaci, dealuri, etc, care sa riposteze in cazul unui atac al avioanelor inamice, ba chiar au existat situatii cand s-a tras asupra acestora cu aruncatoarele de grenade AT, Faustpatron. Inaltul Comandament German cunostea situatia, aceasta degradandu-se pe zi ce trece, iar presiunile asupra Luftwaffe de a face ceva n-au dus nicaieri; Aviatia de Vanatoare Germana nemaiavand combustibil si piloti experimentati, desi avioane performante au avut pana la final, care sa se opuna eficient puhoiului de zburatoare inamice (cu toate acestea, au “muscat” pana la final).
Faustpatron
Ca urmare, Waffenamt a emis la sfarsitul anului 1943 un caiet de sarcini pentru realizarea unei arme portabile de catre infanteristi destinata combaterii tintelor aeriene ce evoluau la mica inaltime, ceva asemanator armei AT portabile, cu lansare de pe umar, Faustpatron. Desi au fost mai multe proiecte venite din partea mai multor firme, cel mai interesant s-a dovedit a fi cel al firmei HASAG din Leipzig (Hugo Schneider AG); firma care avea deja in productie celebrul aruncator de grenade AT, Panzerfaust/Pumnul blindat –format dintr-un tub de lansare ce continea explozivul propulsiv si o grenada AT cu incarcatura de tip cumulativ, stabilizata pe traiectorie printr-un ampenaj. Arma era fara recul, de unica folosinta si foarte usor de utilizat, chiar si de catre soldati neinstruiti, avand urmatoarele performante: greutate 6,25 kg; lungime 1 m; calibrul 149/150 mm (avea insa si variante de calibrele 30/60/100/250 mm (un singur prototip realizat, capturat de catre americani in 1945. Urma sa intre in productia de serie incepand cu luna septembrie 1945. Sovieticii au capturat si ei asemenea aruncatoare scotand dupa razboi celebrul RPG), diferenta fiind data de distanta de tragere); viteza initiala a proiectilului 45 m/s; distanta maxima de tragere diferentia in functie de calibrul armei, dar era cuprinsa intre 30/60/100/150/250 m.
Fabrica Hasag
PANZERFAUST-30-IN-DOTARE-ROMANEASCA-1944.
Interesant este faptul ca si Armata Romana le-a folosit, ele intrand in dotare cu putin inainte de 23 august 1944, in varianta Panzerfaust 30 Klein (Klein/Mic, dar trupele il numeau Faustpatrone/Pumnul cartus, datorita marimii reduse a proiectilului AT, avand urmatoarele caracteristici: greutate: fara proiectil AT, 2,7 kg/cu proiectil AT, 3,2 kg; cantitatea de exploziv propulsiv 70 grame; calibrul grenadei 100 mm; diametrul tubului de lansare 330 mm; viteza initiala a grenadei 28 m/s; raza maxima de actiune 30 m; putea perfora blindaj de maxim 140/150 mm de la 30 m distanta. Dupa 23 august 1944, Armata Romana a utilizat si alte variante de Panzerfaust, de captura). Panzerfaust se afla si astazi, in variante mult mai moderne (precum Panzerfaust 3, ce poate lansa mai multe tipuri de proiectile) in dotarea multor armate din lume, inclusiv a celei germane, bineanteles. Normal, germanii cunosc foarte bine dictonul –ce e bun tine si dezvolta, ce nu, reproiecteaza –numai noi l-am uitat, se pare, DEFINITIV.
Primul prototip al Luftfaust (Luftfaust A) era relativ rudimentar, fiind un lansator multiplu de rachete nedirijate, cu mai multe tevi, putand distruge avioane ce zburau la mica inaltime, maxim 200 m, insa dispersia proiectilelor era cam mare ceea ce reducea substantial eficacitatea armei, aceasta facandu-se intr-un cerc cu diametru de 60 m.
Luftfaust A, era destinat doborarii tintelor aeriene ce zburau la joasa inaltime, dispunand de 4 tevi calibrul 20 mm, dar se avea in vedere utilizarea ei si impotriva tintelor de la sol, slab blindate sau neblindate, fara recul, lansatorul avand 1,6 m lungime. Proiectilele erau de fapt grenade de calibrul 20 mm, atasate la un motor racheta, fiecare grenada cantarind 90 de grame si avand cate 19 grame de explozivi. Testele desfasurate in vara si toamna lui 1944 au fost relativ multumitoare, grenadele cu motor racheta atingand viteza initiala de 380 m/s, insa, asa cum am mentionat mai sus, precizia tragerii era scazuta datorita dispersiei mari a proiectilelor. Tragerea intregii salve de 4 grenade cu motor racheta dura probabil 8 secunde (o grenada la interval de 2 secunde). Aceasta prima versiune, dupa toate probabilitatile, n-a fost produsa decat in cateva exemplare, toate fiind destinate testarii. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu varianta Luftfaust B.
Luftfaust B (Fliegerfaust), a fost o varianta mult imbunatatita a Luftfaust A, aparuta la sfarsitul lui 1944 sau inceputul lui 1945. Aceasta avea insa 9 tuburi lansatoare, darea focului facandu-se electric, succedandu-se astfel – un proiectil-racheta la fiecare 2 secunde. Interesant este faptul ca in martie 1945 exista un contract pentru 10000 de astfel de arme si cam 4000000 de grenade propulsate de motor racheta (nu se stie cu certitudine cate au fost totusi produse, dar, dupa surse sovietice, ei ar fi gasit cam 2000 de astfel de proiectile, intr-o fabrica din Dresda –trupele facand parte din Frontul 2 Bielorus. Informatia este insa incerta, neconfirmata de sursele germane!), dar pana in aprilie 1945, doar 80-100 de unitati au putut fi produse, dupa care a venit sfarsitul…
Lansatorul dispunea de 9 tevi, avand aceeasi destinatie ca si varianta A, putand fi folosit si impotriva vehiculelor slab blindate sau neblindate, cu urmatoarele caracteristici: greutate 6,5 kg fara munitie/9 kg cu munitie (aceasta cantarea 2,5 kg); lungime 1,5 m; calibrul 20 mm; viteza initiala a rachetelor 350-360-380 m/s; raza maxima de actiune de pana la 1800 m (erau insa eficiente undeva la 500 m, dupa care dispersia facea improbabila lovirea tintei aeriene). Rachetele erau ingenios realizate, acestea fiind asemanatoare cu cele de la prima varianta, insa mult mai elaborate. Precizia tragerii era foarte buna, acestea fiind stabilizate in zbor prin intermediul a patru orificii dispuse in jurul tevii de evacuare a gazelor arse, acestea avand rolul de a imprima rachetei o miscare de rotatie de-a lungul axei sale (prin centrifugare), conferindu-i stabilitate si precizie. Si rata de foc s-a modificat fata de prima varianta, cele 9 rachete fiind trase cu o intarziere intre ele de cel putin 2 secunde pentru a se evita interferenta traiectoriilor si deteriorarea acestora din cauza gazelor provenite de la motoarele racheta. Grenadele erau aceleasi ca la prima varianta, avand greutatea de 90 de grame, continand cate 19 grame de explozivi.
Luftfaust B testat de sovietici
Fata de prima varianta, Luftfaust B se pare ca ar fi intrat in lupta, incepand cu ianuarie 1945. Atunci s-ar fi format prima subunitate de testare dotata cu astfel de lansatoare (unitatea de testare era numita Waffenprufamt), aflata sub comanda Oberleutnantului Jorg, in Saarbrucken. Aceasta ar fi dispus de circa 100 de lansatoare si 1000 de rachete, dar cel mai probabil, ele au fost cu mult mai putine. In cursul testelor, aceasta subunitate a raportat in septembrie-octombrie 1944, c-au trebuit sa traga cam 70 de rachete pentru a lovi tinta, dar daca intr-adevar au efectuat trageri-test, cel mai probabil a fost vorba despre Luftfaust A, deoarece varianta B inca nu era gata.
Luftfaust, munitia folosita
Cu certitudine insa, sovieticii au capturat asemenea arme la Berlin (cel mai probabil au fost 3 exemplare, toate capturate in jurul hotelului Adlon, dar cu siguranta ele au fost mai multe. Si americanii au dat de Luftfaust B, nu se stie cu certitudine daca din surse sovietice sau din capturi), inclusiv dovada existentei unui subunitati Wehrmacht, ce includea cativa tehnicieni ai firmei Hasag (luati prizonieri bineanteles si-apoi pusi…la treaba, spre gloria sovietelor). Nu se stie cu certitudine daca vreun avion aliat sau sovietic a fost distrus cu ajutorul Luftfaust A/B, dar arma a reprezentat primul sistem MANPADS din lume.
Luftfaust printre ruinele Berlinului
Cum germanii nu se dezmint niciodata, aveau in vedere dezvoltare unei noi variante ale acestei arme, de aceasta data de calibrul 30 mm –se pare ca doar un singur prototip a fost realizat, dupa toate probabilitatile capturat de catre sovietici. Acest prototip avea doar 6 tevi lansatoare de calibrul 30 mm, folosind proiectilele tunului automat montat pe avioane, Maschinenkanone MK-108, atasate la un mic motor racheta (se afla in dotarea ME-262, FW-190, ME-109, si a altor avioane germane din productie tarzie, spre sfarsitul razboiului. Era fabricat incepand cu anul 1943 de catre firma Rheinmetall-Borsig, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 30 mm; greutate 58 kg; lungime 1,05 m; lungimea tevii 588 mm; rata de foc 650 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 540 m/s).
MK-108, 30mm
Proiectil MK-108, calibrul 30mm
Datorita greutatii proiectilelor, acestea avand 330 grame dintre care 75 de grame erau explozivi, arma era mai grea, viteza initiala a rachetei mai mica, iar distanta de tragere scazuse simtitor –ceea ce o facea nu tocmai adecvata tragerilor AA (aceste mini-rachete zburau maxim 25 de secunde, raza de imprastiere fiind de aproximativ 100 m. Oricum, in teorie, se acoperea un cub cu latura de 400 m, rachetele detonandu-se la impact). Exista supozitii ca germanii intentionau, dupa 1946, sa realizeze un lansator portabil de rachete AA, cu lansare de pe umar, dotat cu o singura racheta, aceasta urmand sa fie derivata din proiectilul racheta R-4M Abschuss, de calibrul 30 mm, aflata deja in dotarea avioanelor ME-262, FW-190, de pe la sfarsitul lui 1944, desi nu pare a fi intrat in lupta pana in februarie 1945.
PROIECTIL-RACHETA-R-4M
Era construita modular (focosul, motorul racheta cu combustibil solid si aripioarele de ghidare ce se desfaceau dupa lansare) de catre compania HEMAF (Heber Maschinenfabrik) din Osterode si fabrica de munitii DWM din Lubeck, avand urmatoarele caracteristici: greutate: totala 3,85 kg/ propulsor 815 grame/ focus 520 grame; viteza maxima 525 m/s (125 m/s la 1000 m inaltime); timp de ardere al combustibilului solid 80 secunde; motorul racheta genera 250 kgf; dimensiunile fuzeii cu detonare la impact –lungime 812 mm, diametrul 55 mm; diametrul aripioarelor de ghidare in zbor 242 mm; cost per bucata de aproximativ 380 RM la nivelul anului 1945; raza maxima de actiune 1500 m.
Racheta a avut si o varianta AT numita R-4M Orkan/Uraganul (Rakete 4 Kilogramm Minenkopf/Racheta de 4 kg cu cap mina, cu urmatoarele caracteristici: greutate 3,85 kg; lungime 812 mm; latime 55 mm; viteza initiala 525 m/s; raza maxima de actiune 1500 m, in realitate insa ea era cuprinsa intre 600-1000 m; exploziv 520 grame de Hexogen), de calibrul 130 mm, ce putea, in teorie, sa strapunga blindaj de 180 mm, la un unghi de incidenta de 90º, de la 1000 m distanta, viteza initiala fiind de 370 m/s. Racheta era in dotarea ME-262 si FW-190.
Atat Luftfaust A cat si Luftfaust B, erau deservite de cel putin 2 oameni, dar ele erau strict secrete, foarte putini ofiteri de rang inalt avand cunostinta despre ele.
A mai existat un proiect initiat cel mai probabil la sfarsitul lui 1944 de catre firmele Rheinmetall-Borsig AG din Dusseldorf si Deutsche Waffen –und Munitionwerke din Karlsruhe, numit Fliegerschreck, bazat pe proiectul lansatorului de rachete AT, Panzerschreck (aparut in 1943 si realizat in numar mare, avand mai multe variante, numite RpZB-43/54/54-1. Avea urmatoarele caracteristici: RpZB-54: greutate 11 kg; lungime 1,64 m; calibrul 88 mm; viteza initiala a rachetei 110 m/s; raza maxima de actiune 150 m; greutatea rachetei 3,25 kg. RPzb -43: greutate 9,5 kg; lungime 1,64 m; calibrul 88 mm; viteza initiala a rachetei 110 m/s; raza maxima de actiune 150 m; greutatea rachetei 3,25 kg. RPzb -54/1: greutate 9,5 kg; lungime 1,35 m; calibrul 88 mm; viteza initiala a rachetei 110 m/s; raza maxima de actiune 180 m; greutatea rachetei 3,25 kg). Fliegerschreck, era in linii mari asemanator cu Panzerschreck, dar lansatorul masura 1,74 m. Dupa ce racheta era ejectata, zborul dura 25 de secunde ajungand la 90 m inaltime unde detona, imprastiind substante inflamabile si srapnel intr-un cerc cu diametrul de 15 m –in care, teoretic, avionul inamic urma sa patrunda suferind distrugeri substantiale. N-au fost insa realizate niciodata desi au fost gasite la fabrica din Dusseldorf cam 500 de rachete destinate testarii.
STARSTREAK un urmas indepartat al LUFTFAUST
Desi au venit prea tarziu ori n-au venit deloc, aceste prime MANPADS din lume au reprezentat inceputul a tot ceea ce armatele moderne au astazi in dotare. Sovieticii, americanii, francezii si altii, si-au creat propriile sisteme dupa cele germane, ceea ce demonstreaza inca odata, daca mai era cazul, ca tehnologia si creierele germane au fost “number one” in WW II.
STRELA sovietica
Episodul V – Prima parte: Bombardiere grele sovietice
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia –Enciclopedia Libera, Internet.
deuxiemeguerremondia.forumactif.com
universal_lexikon.deacademic.com/…/Flieg..