Enciclopedia Armelor – Rechinul de Titan!

Episodul XXXIV – Rechinul sovietic din titan!

 

 

Rusia, una dintre marile puteri militare ale lumii, ce dispune astazi de o flota submarina de temut. Drumul pana aici a insemnat peste 100 de ani de traditie in constructia de submarine, cu o istorie deosebit de interesanta, incitanta chiar, in ceea ce priveste inovatiile si realizarile inginerilor si specialistilor rusi –fie ei civili sau militari. Inseparabil legat de istoria constructiilor navale submarine sovietice/rusesti, este Biroul Central de Design Pentru Inginerie Navala „Rubin” –unic proiectant, chiar constructor, in Rusia de astazi, cu o vechime de peste 100 de ani in domeniu, incepand din anul 1901, a peste 1150 de submarine (dintre care cel putin 140 cu propulsie nucleara) aflate in dotarea multor armate ale Lumii. Cu siguranta impresionant, iar realizarile sovietice/rusesti in domeniu sunt de inalta clasa, “scoala” sovietica avand inovatii si realizari remarcabile ce uimesc si astazi.

Ne propunem, in acest articol, sa patrundem intr-un submarin cu propulsie nucleara de-a dreptul unic in lume prin tehnologia de fabricatie, deoarece aceasta este deosebit de interesanta, iar inovatiile aduse in domeniu prin crearea sa de catre specialistii sovietici, au reprezentat, conform expertilor NATO, varful dezvoltarii submarinelor nucleare de atac (SNA) dintotdeauna. Acest submarin, Proyekt 705 LIRA (in codul NATO este cunoscut sub numele de ALFA), are si astazi caracter UNIC. Inainte insa de a afla tot ceea ce se poate despre aceasta minune tehnologica, cu bune si cu rele, este necesar sa ne intoarcem mult in timp, fiindca preocuparile rusilor in domeniu au inceput inca de la inceputul secolului XIX, cand ideea de „arma submarina” nu exista la nivelul marilor puteri ale vremii. Vom vedea „inceputurile” constructiei de submarine in Rusia, devenita ulterior, URSS/Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cu bune si cu rele, dar cu impact major in drumul spre submarinele nucleare de atac (SNA) si submarinele nucleare lansatoare de rachete balistice (SNLRB), oprindu-ne insa dupa WW II, si asta fiindca submarinele sovietice se vor regasi in articole separate, fiindca MERITA ATENTIA NOASTRA.

 

Ca urmare, pentru a nu „incarca” articolul, le recomand celor ce vor sa afle mai mult, sa lectureze „SCURT ISTORIC, 1834-1945”, de la sfarsitul acestui articol.  Cu speranta ca incursiunea in istoria armei submarine rusesti se va dovedi interesanta, ne oprim aici si asta pentru a vedea Birourile de Proiectare-Cercetare, creatoare ale submarinelor nucleare sovietice/rusesti, inclusiv a „eroului” articolului nostru, ALFA.

Submarinele nucleare sovietice au fost (sunt si astazi) create de catre trei mari Birouri de Design, precum:

-Biroul 13/SKB-143, a conceput primul submarin cu propulsie nucleara sovietic, Proyekt 627A, cunoscut in cadrul NATO, sub numele de NOVEMBER/NOIEMBRIE, precum si Proyekt 645 ZhMT, Proyekt 671 VICTOR I/II/III, Proyekt 705 ALFA, Proyekt 971 AKULA, Proyekt 661 PAPA. Cativa ani mai tarziu, SKB-143 a fuzionat cu SKB-193 si SKB-16, formand Biroul de Design, Malakit, din Sankt Petersburg;

-SKB-18, din Sankt Petersburg, astazi cunoscut sub numele de Rubin Central Marine Designs Bureau, a conceput urmatoarele clase de submarine: Proyekt 650 HOTEL, Proyekt 659 ECHO I, Proyekt 675 ECHO II, Proyekt 667 YANKEE, Proyekt 667 B DELTA I, Proyekt 667 BD DELTA II, Proyekt 667 BDR DELTA III, Proyekt 667 BDRM DELTA IV, Proyekt 941 TYPHOON, Proyekt 685 MIKE, Proyekt 885 SEVERODVINSK;

-STB-112, din Nijniy Novgorod, astazi cunoscut sub numele de Lazurit Designs Bureau, a conceput urmatoarele clase de submarine: Proyekt 670 CHARLIE I/II, Proyekt 945 SIERRA.

ALFA la Polul Nord

ALFA/PROYEKT 705 LIRA, a fost un submarin nuclear de atac de o conceptie deosebit de avansata pentru anii *70 (chiar daca acesta a generat de-a lungul carierei operationale o multitudine de probleme tehnice), a carui aparitie a provocat stupoare si ingrijorare in randul statelor NATO si, deosebit de interesant, neincrederea serviciilor de informatii americane in existenta sa. Primul „contact” al analistilor US Navy cu ALFA a venit in vara lui 1967, atunci cand turisti occidentali, voit sau nu, au fost plimbati pe jos de-a lungul raului Neva –cel mai probabil a fost o „plimbare” intentionata a acestora in acea zona, unde se afla una dintre facilitatile Bazei Navale din Sudomekh, locul de nastere al majoritatii submarinelor nucleare sovietice (foarte probabil, daca nu sigur, ca printre turisti sa se fi aflat si agenti de informatii americani, lucru probabil cunoscut de catre KGB. Cert este faptul ca astfel de grupuri de turisti straini nu se plimbau „liber” prin Moscova sau URSS, ei fiind intotdeauna insotiti de catre „ghizi” ai KGB-ului. Probabil ca sovieticii au vrut sa le transmita americanilor mesajul „stati bland ca uite ce-avem. Voi n-aveti asa ceva!”).

Acolo, turistii au fotografiat un submarin ciudat, ce se afla la ancora langa un vechi submarin din clasa FOXTROT dezafectat. Fotografiile au ajuns rapid la Serviciul de Informatii al US Navy, al carui experti au concluzionat ca-i vorba despre un submarin din clasa FOXTROT modernizat…De-a dreptul hilar, deoarece ALFA nu seamana deloc cu FOXTROT, cu toate ca un anume Herb Lord, analist al Marinei, atragea atentia asupra faptului ca acest submarin arata mai degraba a SNA, avand coca „foarte reflectorizanta” in lumina solara, ceea ce, considera el, arata un aliaj revolutionar. Pana la urma, dupa indelungi rapoarte trimise sefilor sai, CIA si DIA au ajuns in anul 1971 la concluzia ca sovieticii ar fi putut realiza un submarin revolutionar (un „super-submarin”, dupa cum mentionau in rapoarte), extrem de avansat, cu coca „speciala”, cel mai probabil realizata dintr-un aliaj extrem de rezistent la presiunea apei, foarte probabil capabil sa se scufunde la adancimi abisale –de neatins in acei ani pentru submarinele SUA si ale marilor puteri nucleare aliate.

Concluzia logica era ca acest submarin nu putea fi realizat decat din titan, dar expertii concluzionau intr-un raport strict secret, adresat factorilor de conducere ai Pentagonului si implicit, Presedintelui SUA, intitulat „Utilizarea de titan de catre industria navala sovietica”, ca, citez:”Procesul de fabricare a unei nave submarine din titan necesita operatiuni de prelucrare si sudare ce se pot executa numai intr-un mediu strict controlat, utilizandu-se un gaz inert protector, cum ar fi argonul. Acest lucru nu se poate face intr-un mediu putin controlat si relativ viciat, asa cum este un santier naval –un mediu in care este imposibil de lucrat cu titanul, mai ales la sectiunile de mari dimensiuni ce compun coca rezistenta la presiune a submarinului”. O concluzie absolut gresita, pe „gustul” sovieticilor, care, asa cum vom vedea mai departe, nu s-au lovit de bariera, de netrecut pentru americani, a „mediului controlat” („mediul” era totusi „controlat”, dar de catre Serviciile Secrete sovietice. Toate santierele de constructie a submarinelor nucleare si nu numai, erau strict supravegheate, fiind considerate obiective strategice de maxima importanta, basca ca erau trecute la Strict Secret. Multe facilitati nici nu erau trecute pe harta, fiind un fel de localitati fantoma, in care accesul era strict controlat). Scepticismul americanilor avea sa dispara in curand, dupa ce submarine SUA si NATO, inclusiv nave de razboi, aveau sa detecteze ceea ce ei considerau „noi si ciudate submarine sovietice”.

ALFA in mars la suprafata

Dupa ce-au aflat cu ce aveau de-a face, submarinul de dimensiuni mici, cu un reactor de o conceptie deosebit de avansata, ce avea coca fabricata din aliaj de titan, si care putea evolua la adancimi de necrezut, intre 600-1000 m, cu o viteza de aproximativ 90 km/h, le-a adus batai de cap si cosmare indelungate expertilor militari SUA si NATO, care nu puteau sa inteleaga cum de-au reusit „comunistii” sa creeze o astfel de arma (n-au creat-o „comunistii”, ci mintile luminate ale fostei URSS. Legile fizicii, ale mecanicii si hidrodinamicii sunt aceleasi, perfect valabile pentru toti. Sovieticii au avut nenumarate realizari tehnice, absolut fantastice, si-ar fi pacat sa nu recunoastem asta). Aveau de ce sa-i invidieze pe sovietici, fiindca submarinul era intr-adevar, o remarcabila reusita tehnica, chiar daca a fost marcat de defectiuni tehnice majore, corectate pe parcursul anilor de constructie si serviciu.

Ideea crearii unei nave submarine a aparut inca de la inceputul anilor *60, cand specialistii din cadrul TsAGI/Tsentralniy Aerogidrodinamicheskiy Institut/Institutul Central de Aerohidrodinamica din Moscova, fondat in data de 1 decembrie 1918 de catre pionierul aviatiei ruse, Nikolai Yegorovich Zhukovsky, au descoperit campul magnetic redus al titanului si extraordinara rezistenta a acestuia la presiune si caldura. Astfel, sub conducerea academicianului K. Fedyaevskiy, s-au efectuat cercetari ample cu privire la forma hidrodinamica adecvata unei coci de submarin realizata din titan, precum si la caracteristicile semnaturii magnetice a acesteia. Primul pas spre realizarea unui submarin revolutionar se facuse, iar interesul Partidului si Armatei erau la cele mai inalte cote, ca si fondurile alocate dealtfel!

K-27KIT

Interesant este faptul ca ALFA a avut un inaintas, numit K-27 KIT/Proyekt 645, acesta fiind un model experimental destinat testarii reactorului racit cu lichid –solutie adoptata ulterior la submarinele din clasa ALFA (vezi anexa 2). Acest submarin a reprezentat unitatea-test pentru reactoarele racite cu metal-lichid, variante ulterioare ale acestora regasindu-se pe cele din Clasa ALFA.

Prototipul primului submarin din clasa ALFA a fost gata in anul 1970, acesta fiind construit pe Santierul Naval Sudomech din Leningrad, insa s-a constatat ca acesta avea probleme structurale la coca si probleme majore la sistemul de propulsie. In speta, de-a lungul indelungatelor teste ce s-au desfasurat pana in anul 1974, Marina Sovietica a constatat fisuri la coca din titan si scurgeri de lichid de racire la reactor. Mai mult decat atat, submarinul era zgomotos in adancuri (problema a fost relativ rezolvata la urmatoarele unitati, dupa anul 1975, insa nu in totalitate), ceea ce-l facea relativ usor de detectat, insa era rapid si capabil sa depaseasca rachetele ghidate (ASROC –Anti-Submarine Rocket)  si torpile anti-submarin aflate pe-atunci in dotarea SUA si a fortelor NATO, basca ca era greu de urmarit atunci cand evolua la adancimi de 600 m si chiar peste. Sarcina acestui submarin UNIC in lume era aceea de „vanator”, el urmand ca in caz de bum-bum, sa distruga submarinele SUA si NATO, cu deosebire pe cele lansatoare de rachete balistice.

Doar existenta sa a creat insomnii strategilor SUA si NATO, acestia stiind ca acolo, undeva, in adancurile abisale, rechinul din titan isi astepta potentiala prada…Interesant este faptul ca primul prototip al acestei clase de submarine, numit K-377/K-47, a avut un accident major la reactor in anul 1972, in timpul unor teste desfasurate pe mare. Se pare ca lichidul metalic de racire a „inghetat” ceea ce a facut ca temperatura reactorului sa creasca. S-a luat decizia opririi acestuia de urgenta, dupa care in anul 1974 sub atenta suptaveghere a Serviciilor Secrete Militare sovietice, GRU/Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye, a fost demontat si distrus, iar compartimentul reactorului, in care se pompase furfurol si bitum, aflat in compartimentul cu numarul 140, a fost plasat pe o barja si adapostit undeva in Marea Kara (sovieticii se temeau ca occidentalii l-ar putea fura, o idee absolut idioata, si asta deoarece paza era stricta, iar pericolul de iradiere foarte mare). La presiunile SUA si NATO, precum si ale Departamentului Mediului de la Moscova, dupa anul 1994, reactorul este stocat la Gremikha –nu se stie insa cat de sigure sunt conditiile de stocare.

Clasa ALFA a fost compusa din sapte unitati la care s-a adaugat inca una, desi aceasta n-a fost niciodata terminata, numite Proyekt 705 LIRA (construite la Santierul Naval Nr.196, „Sudomekh” din Leningrad, 4 unitati construite+una neterminata, aflat in faza incipienta de constructie, nebotezat) si Proyekt 705K LIRA (3 unitati construite pe Santierul Naval din Severodvinsk), dupa cum urmeaza:

-K-64, Proyekt 705 LIRA, pus pe cala in data de 2 iunie 1968, lansat la apa in data de 22 aprilie 1969, intrat in dotarea Flotei Nordului (Divizia 6 Submarine) pe data de 31 decembrie 1971. A iesit din uz in data de 9 februarie 1978;

-K-316, Proyekt 705 LIRA, pus pe cala in data de 26 februarie 1969, lansat la apa in data de 25 iulie 1974, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 30 septembrie 1978. A iesit din uz in data de 19 aprilie 1990, avand numarul de bordaj 671;

-K-373, Proyekt 705 LIRA, pus pe cala in data de 26 iunie 1972, lansat la apa in data de 19 aprilie 1978, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 29 decembrie 1979. A iesit din uz in data de 19 aprilie 1990, avand numarul de bordaj 672;

-K-463, Proyekt 705 LIRA, pus pe cala in data de 26 iunie 1975, lansat la apa in data de 31 martie 1981, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 30 decembrie 1981. A iesit din uz in data de 19 aprilie 1990, avand numarul de bordaj 665;

-K-123, Proyekt 705K LIRA, pus pe cala in data de 29 decembrie 1967, lansat la apa in data de 4 aprilie 1976, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 12 decembrie 1977.

 

Din data de 3 iunie 1992, submarinul a fost rebotezat B-123, iesind din uz in data de 31 iulie 1996, avand numarul de bordaj 691. K-123 este protagonistul unui accident grav, acesta si-a pierdut reactorul in urma unui accident in anul 1982, cand sistemul de racire a avut scurgeri radioactive. Au trebuit sa treaca opt ani pentru a se putea schimba reactorul, fiind dat din nou la apa in anul 1990. Repornit in anul 1991 si rebotezat, avea sa fie dat spre dezafectare, cinci ani mai tarziu. A sfarsit la taiat, cu reactorul si lichidul de racire stocat la Gremicha, ca si suratele sale;

-K-432, Proyekt 705K LIRA, pus pe cala in data de 12 noiembrie 1968, lansat la apa in data de 3 noiembrie 1977, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 30 decembrie 1981, iesind din uz in data de 19 aprilie 1990;

-K-493, Proyekt 705K LIRA, pus pe cala in data de 21 ianuarie 1972, lansat la apa in data de 21 septembrie 1980, intrat in dotarea Flotei Nordului pe data de 30 septembrie 1981, iesind din uz in data de 19 aprilie 1990, avand numarul de bordaj 673.

ALFA are urmatoarele caracteristici: greutate: la suprafata, Proyekt 705 -2300 tone/Proyekt 705K -2280 tone/ in imersiune, Proyekt 705 -3150 tone/Proyekt 705K -3125 tone; lungime: Proyekt 705 -81,40 m/Proyekt 705K -79,60 m; latime: Proyekt 705 -9,50 m/Proyekt 705K -9,50 m; pescaj: Proyekt 705 -6,24 m/Proyekt 705K -6,24 m (posibil, dupa unele surse, ca pescajul sa fi fost de minim 8 m); viteza: la suprafata, Proyekt 705 -37 km/h/Proyekt 705K -37 km/h/ in imersiune, Proyekt 705 -74, 45 km/h/Proyekt 705K -74,63 km/h; autonomie nelimitata, dar datorita factorului uman si a necesitatilor sale, o misiune de patrulare nu dura mai mult de 50 de zile; adancime de scufundare: operationala, Proyekt 705/705K –intre 400-600 m/maxima, de siguranta, Proyekt 705/Proyekt 705K -1000 m (exista supozitii ca un astfel de submarin s-ar fi scufundat in cursul unor teste pana la adancimea de 1200-1500 m, insa este putin probabil sa se fi intamplat asa); propulsie: Proyekt 705 –un reactor nuclear racit cu lichid, OK-550, de 155 MW/Proyekt 705K –un reactor nuclear racit cu lichid, BM-40A, de 155 MW/o turbina electrica, GTZA OK-7, capabila sa furnizeze 40000 CP/2 motoare electrice auxiliare, fiecare generand 136 CP (272 CP, in total)/doua turbo-generatoare, OK-1,5, capabile sa furnizeze 1500 kW fiecare (3000 kW, in total)/ un generator Diesel, DG-460/500, capabil sa genereze 500 kW; armament: 6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, rezerva interna 18 torpile de tip SAET -60M, SET-65, VA-111 SHKVAL, rachete ghidate anti-submarin RPK-2 VYUGA, MG-84 KORUND-2 –momeli anti-torpile, 36 de mine PMR-1/2. Toate aceste arme erau gestionate prin sistemul de conducere al focului „Sargan”; echipaj 45 de oameni (27 marinari si 18 ofiteri); sisteme electronice: radare MRK-55 CHIBIS/MRP-23 BULAVA-705/IFF –MRP-10 NIKHROM M, VESLO-P –radar de cautare la suprafata, complexul de sonare MRK-1000 OKEAN (a fost primul radar integrat sovietic, format din mai multe sisteme, avand capabilitati de detectare, urmarire, clasificare, navigatie, control al tragerii, etc) –sonar MG-1001 YENISEY, pasiv/sonar MG-1002 YENISEY, activ/sonar activ de detectare si interceptare, MG-1003 YENISEY/sonar de detectare a minelor MG-24 LUCH, activ/telefon submarin MG-21 ROSA/sonar acustic TISSA/ sonar de detectare a navelor de suprafata MG-512 VINT-705/radar Doppler „MECHTA”, sistem de gestionare a informatiilor si al campului de lupta MVU-111 AKKORD, acest sistem ghidand si torpilele/sextant cardanic SOZH/sistem de comunicatii prin satelit, SATNAV –TOBOL, uzual cu satelitii de tip MOLNIYA 1; sistem de navigatie SIGMA-705; sisteme de comunicatii VLF/LF (ZAVESA-P), UHF/VHF (ANIS), periscoape TV-1, destinate atacului, cautarii si monitorizarii ghetii (sa nu uitam ca aceste submarine patrulau frecvent Oceanul Inghetat).

Consola radarului de suprafata MRK-50

Armamentul era compus din:

1)    6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, cu o rezerva interna de 14-18 unitati, ce putea utiliza urmatoarele arme:

-torpile anti-nava, active sau pasive, de tip 53-61MA. Torpilele, avand mai multe variante, sunt cunoscute si ca Type 53 in randul NATO, ele putand fi lansate (in functie de varianta), atat de catre navele de suprafata cat si de catre submarine, putand avea ghidaj acustic sau prin fir. Torpilele sunt echipate cu sonar propriu ce se activeaza nu cu mult inainte ca tinta sa fie lovita, ceea ce face ca detectarea lor sa fie dificila, iar lansarea contramasurilor ineficienta. Prima torpila din aceasta clasa, SAET-50-53, calibrul 533 mm, a aparut cel mai probabil la inceputul anilor *50 (posibil 1953), dar ea se afla in variante modernizate si astazi in dotarea Marinei Ruse si nu numai (inclusiv in dotarea submarinelor din Clasa Kilo, precum DELFINUL nostru cel handicapat).

Torpila SET-65 YENOT-2

Torpila, in functie de varianta are urmatoarele caracteristici: 53-65, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1965, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2070 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 18 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic; 53-65K, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 19 km; motor turbina, combustibil kerosen-oxigen; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse); 53-65M,  ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100/2300 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300/307 kg; viteza maxima de aproximativ 81 km/h; autonomie 22 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse). Torpilele sunt uzuale intre 4/14-400 m adancime, posibil chiar mai mult;

Torpila 53-65K

-torpile anti-nava, SAET-60, ASUW/ASW, avand si o varianta cu ogiva nucleara, a caror intrare in serviciu a avut loc incepand din anul 1961. In functie de varianta aveau urmatoarele caracteristici: SAET-60A, intrata in uz in anul 1961; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza 81 km/h; autonomie 13 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m; SAET-60M, (mai este notata si N, de la „Nuclear”, in catastifele NATO, iar fiecare ALFA ar fi dispus de cate doua astfel de torpile) intrata in uz in anul 1969; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg sau o ogiva nucleara de 20 kT; viteza de aproximativ 80 km/h; autonomie 15 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv/activ, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m, insa sunt surse care mentioneaza chiar mai mult. Oricum, versiunea dotata cu ogiva nucleara dispune de un dispozitiv de armare revolutionar, ce impiedica detonarea accidentala in apropierea submarinului lansator, aceasta facandu-se in imediata apropiere sau chiar sub flota inamica, amplificand substantial distrugerile. Se afla si astazi in dotarea Marinei Ruse, inclusiv pe submarine din Clasa Kilo (DELFINUL n-a avut-o in dotare, din motive evidente. Nu este foarte sigur, dar posibil ca cel putin 30 de unitati sa fi fost vandute, dupa 1990, Chinei –informatia este insa incerta. Cert este doar faptul ca chinezii fabrica sub licenta o varianta a acestei torpile, numita cel mai probabil YU-4, si aceasta in mai multe variante);

–SAET-65/YENOT-2, (SAET/Samonavodiashaiasia Akusticheskaia Electricheskaia Torpeda, in catastifele NATO apare drept, ET-80-67) a aparut in anul 1965, fiind destinata in principal submarinelor, dar a avut si variante dispuse pe nave de suprafata (precum corvetele din Clasa Pauk. S-a exportat in Ucraina, Bulgaria, Cuba, India, Polonia si Vietnam, nu si-n Romania). Aceasta torpila este considerata a fi foarte usor de intretinut, ea fiind livrata intr-un container cu azot. Dupa livrare, in primele 18 luni, ea nu necesita verificari si intretinere, acestea facandu-se ulterior periodic, cel mai probabil o data la doi ani. Are mai multe variante, ce se afla si astazi in dotare, inclusiv una ce-ar dispune de o ogiva de 20 kT (interesant este faptul ca aceasta probabila varianta nucleara n-a fost vazuta in cadrul Marinei sovietice sau ruse, insa este foarte probabil ca ea sa existe stocata prin depozite speciale. Asta daca intr-adevar torpila exista!). Torpila, ASUW/ASW, in functie de varianta, are urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,80 m; greutate 1738 kg; greutate incarcatura explozive HE, 205 kg; autonomie 15 km; ghidaj activ/pasiv, ea pornindu-si ghidajul activ de la doar 777/800 m distanta de tinta, ceea ce o face aproape imposibil de evitat; motor electric, avand baterii argint-zinc; operationala cel mai probabil intre 5-400 m adancime, posibil si mai mult;

–VA-111 SHKVAL/FURTUNA, este de departe una dintre cele mai performante torpile create de catre sovietici, aflata si astazi in uz, avand variante mult mai moderne si…letale.

Torpila-racheta este capabila sa dezvolte viteze mari in imersiune, de 360-380 km/h, bazandu-se pe efectul de cavitatie (practic, torpila inainteaza in interiorul unui balon de gaz creat de catre design-ul special al „nasului” acesteia, neexistand frecare intre corpul acesteia si apa, ceea ce permite dezvoltarea unor viteze mari), ceea ce face ca aceasta, cel putin primele variante, sa nu fie ghidata, indreptandu-se spre tinta cu ajutorul pilotului automat. Rusii sustin ca astazi au depasit aceasta problema, avand in dotare o versiune mult imbunatatita, ghidata, al carei sistem de ghidare se activeaza in apropierea tintei, torpila incetinind in prealabil, testata pentru prima data in primavara anului 1998, de catre Flota Pacificului (aceasta torpila are si o versiune destinata exportului, fara sistemul de ghidare terminal).

Shkval, detalii constructive

SHKVAL a inceput sa fie dezvoltata incepand cu anul 1963-1964, de catre Institutul de Cercetare NII-24 (aflat sub conducerea inginerului-sef, Mikhail Merkulov, ce din 1969 a fuzionat cu GSKB-47, formand Institutul de cercetare in domeniul Hidromecanicii Aplicate/NII PGM, din Kiev/Ucraina) fiind destinata anihilarii submarinelor nucleare ale NATO, precum si a Flotei SUA, fiind vizate in special portavioanele (existenta unei astfel de arme a fost dezvaluita publicului abia la inceputul anilor *90, ea fiind considerata pana atunci strict secreta). Datorita complexitatii si a noutatii acestei arme, dezvoltarea a durat mult, primele exemplare ajungand in dotarea Marinei Sovietice, abia in anul 1977. Are mai multe variante cunoscute, cu urmatoarele caracteristici: greutate 2700 kg; calibrul 533 mm; lungime 8,20 m; greutate incarcatura exploziva 700 kg; viteza maxima 360-380 km/h, torpila iesind din tubul lans-torpila cu fantastica viteza de 93 km/h; autonomie 7000 m, insa, variantele ulterioare, precum SHKVAL 2, autonomia este cuprinsa intre 11-15 km, la viteza maxima; motor racheta cu combustibil lichid, acesta motor aprinzandu-se si propulsand torpila la viteza maxima, la scurt timp dupa lansarea din tub (se pare ca astazi, Marina Rusa are in dotare noi torpile-racheta SHKVAL, ce ar atinge viteza impresionanta de 560 km/h. Exista supozitii care mentioneaza ca rusii dezvolta o varianta a SHKVAL ghidata prin fir, insa informatia nu este confirmata deocamdata). IMPRESIONANT! Vai de capul bietelor noastre fregate amarate, nici nu vor sti ce le-a lovit.

Primele torpile aveau totusi o mare problema, fiind zgomotoase, iar vibratiile produse la lansare dadeau de gol locatia submarinului lansator, basca ca adancimea de lansare, pentru obtinerea efectului de cavitatie, nu trebuia sa depaseasca 30 m –posibil ca rusii sa fi depasit la variantele ulterioare problemele initiale, insa expertii nu-s prea convinsi. Combustibilul lichid al rachetei este format din peroxid de hidrogen si kerosen, rezervoarele de combustibil continand 1500 kg de peroxid si 500 kg de kerosen. Rusii exporta astazi o varianta „simplificata” a SHKVAL 2, numita de catre expertii occidentali, SHKVAL E (se pare ca incarcatura exploziva este de doar 210 kg de TNT, autonomia de 10-11 km, lansarea acesteia putandu-se face de la minim 500 m de tinta, adancimea de lansare fiind cuprinsa intre 6-30 m) –se pare ca torpila a ajuns si-n dotarea iranienilor, acestia laudandu-se in aprilie 2006 c-au modernizat-o, numind-o „HOOT” (Balena), sustinand ca torpila lor este atat de rapida incat o nava a „necredinciosilor” de „americani imperialisti cotropitori, anti-islam” n-are nicio sansa sa scape. Mda, cu siguranta, ce sa mai vorbim!

Interesant este faptul ca SHKVAL a atras mereu atentia serviciilor de informatii occidentale si ale SUA, fiind „vedeta” mai multor operatiuni de spionaj, actiuni care, conform rusilor, n-au avut succes (ultima petrecandu-se in anul 2000). Daca au avut sau nu, chiar nu mai conteaza, fiindca nemtii de la Diehl fac si ei o astfel de torpila, a carei dezvoltare a inceput in anul 2005, si despre care se mentioneaza c-ar atinge 400 km/h.

2) Doua tuburi lans-torpile dispuse in prova, de calibrul 400 mm. Se pare ca doar ultimele exemplare ar fi dispus de acest calibru, fiecare submarin avand o rezerva interna de 10 torpile. Torpilele erau de urmatoarele tipuri:

–MGT-1 (Melogabaritnaia Torpeda), si a aparut in dotarea submarinelor sovietice incepand din anul 1961. Torpila avea urmatoarele caracteristici: greutate 510 kg; lungime 4,50 m; greutate incarcatura exploziva 80 kg; autonomie 6000 m; viteza maxima de aproximativ 56 km/h; ghidaj acustic, pasiv; motor electric, dispunand de baterii argint-zinc;

–MGT-2/SET-40 (Melogabaritnaia Torpeda), in mai multe variante, a aparut in dotarea submarinelor sovietice incepand din anul 1962. Torpila avea urmatoarele caracteristici, in functie de varianta: SET-40, ASW, aparuta in 1962, greutate 550 kg; lungime 4,50 m; greutate incarcatura exploziva 80 kg; autonomie 8000 m; viteza maxima de aproximativ 60 km/h; ghidaj acustic, activ/pasiv, torpila achizitionandu-si tinta de la o distanta de 600-800 m; motor electric, dispunand de baterii argint-zinc; SET-40U, ASW, aparuta in 1968, greutate 550 kg; lungime 4,50 m; greutate incarcatura exploziva 80 kg; autonomie 8000 m; viteza maxima de aproximativ 60 km/h; ghidaj acustic, activ/pasiv, torpila achizitionandu-si tinta de la o distanta de 600-800 m; motor electric, dispunand de baterii argint-zinc.

3) SS-N-15 STARFISH/RPK-2 VYUGA/STEAUA DE MARE (in cod NATO. Sovieticii o numesc „Viscolul”), este o racheta anti-nava si anti-submarin, de calibrul 533 mm, ce dispunea de mai multe variante, inclusiv una dotata cu ogiva nucleara de 10-15-20 kT. Aceasta arma strategica a aparut in dotarea Marinei Sovietice incepand cu anul 1973, fiind similara celei americane, UUM-44 SUBROCK. Dezvoltarea acestei rachete a inceput in anul 1960, pe baza Inaltului Decret Nr.111-463, al conducerii URSS, din data de 13 octombrie 1960, ce se referea la „Crearea de sisteme anti-racheta noi”, dezvoltarea noii arme incepand la Sverdlovsk, sub conducerea lui V.A. Golubev, Fedor Petrov, N.G.Kostrulin, si altii. Primele teste cu noua racheta s-au desfasurat in Crimeea, in luna octombrie 1962, iar primele teste cu lansare de pe submarin au avut loc doi ani mai tarziu, in luna mai 1964, nava fiind S-65.

Racheta, retrasa din dotare incepand din anul 1992, avea mai multe variante si, in functie de varianta, urmatoarele caracteristici: 81T/RT, in cod NATO –BLIZZARD 65, calibrul 650 mm, racheta ASW, nu s-a aflat in dotarea submarinelor de Clasa ALFA, lungime 11,30 m; greutate 2200 kg; autonomie 45-50 km. Dispunea si de o varianta cu calibrul redus, de 400 mm, ce probabil s-a aflat si in dotarea ALFA, ce avea autonomia de 8-10 km; 81R/RA, RPK-2 VYUGA, in cod NATO –BLIZZARD 53; lungime 8,20 m; calibrul 533 mm; greutate 1800 kg; viteza subsonica, 0,9 Mach; autonomie cuprinsa intre 37-45 km, in functie de greutatea focosului nuclear; ghidaj inertial; motor racheta cu combustibil solid; s-a aflat in dotarea ALFA, fiecare submarin dispunand cel mai probabil de cate doua astfel de rachete; focos nuclear de 10-15-20 kT. O varianta mult modernizata a acestei rachete, numita SS-N-15B/RPK-2 TSAKRA/90RU, se afla si astazi in dotarea Flotei Ruse, ea fiind introdusa in anul 1999, cel putin 100 de exemplare fiind realizate, acestea nefiind dotate cu incarcatura nucleara (cel putin asa sustin rusii, insa astfel de rachete sunt si-n dotarea Flotei Marii Negre. Ce „noroc” pe fregatele noastre, in caz de bum-bum, Doamne-fereste, saracele si nevinovatele…Las’ ca vine NATO, si le-arata aia bagabontilor!).

SS-N-16 STALLION/ARMASARUL, racheta anti-nava si anti-submarin, de calibrul 650 mm, urma sa doteze ultimul submarin din Clasa ALFA, nefinalizat niciodata. Este foarte probabil ca ultimele 2-3 submarine din aceasta clasa, sa fi fost dotate cu acest calibru, informatia este incerta, insa ea s-a aflat cu siguranta in dotarea submarinelor din clasele TYPHOON, OSCAR I/II, AKULA, SIERRA I/II si VICTOR III. Aceasta arma, in mai multe variante, a inceput sa intre in dotarea Marinei Sovietice in perioada 1979-1981, ea fiind destinata navelor de suprafata (varianta cunoscuta sub numele de RPK-6 VODOPOD) si submarinelor (variante cunoscute sub numele de RPK-7A VODOPAD/SS-N-16B STALLION-A si RPK-7B VSPLETSK/SS-N-16B STALLION-B). In functie de varianta, racheta are urmatoarele caracteristici: SS-N-16A, cu ogiva clasica, Type 40 (racheta este astazi fabricata de catre firma NOVATOR, sub numele de RU-100 VETER), autonomie 100 km, motor racheta cu combustibil solid, lungime 6,50 m, calibrul 650 mm, greutate 2150 kg, ghidaj inertial; SS-N-16B, cu ogiva nucleara de 20 kT (se pare ca-s stocate din anul 1992, racheta fiind astazi fabricata de catre firma NOVATOR, sub numele de RU-100 VODOPOD), autonomie 100-120 km, motor racheta cu combustibil solid, lungime 6,50 m, calibrul 650 mm, greutate 2150 kg, ghidaj inertial.

4) Fiecare submarin ALFA dispunea si de catre 36 de mine marine, multi-functionale, de tip PM-1 (acustica) si PM-2 (mina de contact dotate cu antene). Ele au intrat in dotarea Marinei Sovietice in perioada 1959-1965, dezvoltarea lor durand mai bine de 10 ani, incepand din anul 1947. Minele erau deosebit de reusite, iar PM-2 era destinata distrugerii submarinelor inamice ce patrulau pe sub calota de gheata –in caz de bum-bum, submarinelor ALFA le revenea si aceasta sarcina.

Sovieticii au dezvoltat o multitudine de mine, mari si mici, si, dupa toate probabilitatile, ele s-au regasit si la bordul submarinelor, foarte probabil si pe ALFA. Prima aparuta dupa razboi a fost AMD-4, ea intrand in dotare incepand cu anul 1951, avand detonator hidrodinamic de sorginte germana. A avut mai multe variante, precum: AMD-4-500, 500 kg greutate, 2,8 m lungime, 45 cm diametru, greutate incarcatura exploziva -300 kg, adancime operationala 50 m; AMD-4-1000, 1000 kg greutate, 3,8 m lungime, 53,3 cm diametru, greutate incarcatura exploziva -300 kg, adancime operationala 50 m.

Din 1957 a inceput sa intre in dotare mina IGDM-500, ce deriva din bomba FAB-500, ea fiind destinata utilizarii in ape mici, de pana la 35 m adancime, si avea urmatoarele caracteristici: lungime 2,8 m; diametru 45 cm; detonator non-contact, hidrodinamic; greutate incarcatura exploziva 200 kg. A urmat IGDM-1000, bazata pe bomba FAB-1000, avand 1100 kg greutate si incarcatura exploziva de 620 kg.

In 1956 a aparut mina parasutabila, numita „LIRA”, dezvoltata de catre NII-400/Institutul de Cercetare Nr.400, sub indrumarea lui L.P. Matveev. Aceasta mina era operationala la adancimea uluitoare de 1500 m, avand un detonator acustic in trei canale, dintre care unul de siguranta –acesta bloca detonatorul atunci cand era detectat un trauler sovietic. In 1957 acelasi institut a dezvoltat o mina similara bazata pe bomba FAB-1500, detonatorul initiind explozia chiar si-atunci cand nava inamica se afla la 25 m distanta de mina, avand incarcatura exploziva de 600 kg, adancime operationala de minim 50 m (se pare ca era activa si la adancimi de 70-100 m). De departe insa, cele mai periculoase mine sovietice erau cele dotate cu motoare cu reactie, asa-zise „mine-racheta”. Aceste mine erau ancorate prin cablu de fundul marii, unele chiar si la adancimi de 1000 m. Cand o nava inamica sau un submarin erau detectate de senzorii minei (de fapt, o torpila cu motor racheta), in 7 secunde, motorul racheta al acesteia ridica mina la o adancime de 400 m. Prima astfel de mina a fost RM-1, aparuta in anul 1960-1961, utila atat impotriva navelor de suprafata cat si impotriva submarinelor, greutate 900 kg, incarcatura exploziva de 200 kg, adancime operationala 30-1000 m, detonator activ si sonar propriu (i-a urmat RM-2. Interesant este faptul ca NATO ar fi incercat sa realizeze propriile mine de acest tip, insa, conform surselor rusesti, nu s-ar fi reusit nimic).

Din anul 1983 a intrat in uz mina-racheta MTPK-1, ce putea fi lansata din avioane si elicoptere (cu ajutorul unei mici parasute), de pe nave de suprafata si submarine (nu este foarte clar daca ALFA a avut in dotare astfel de mine), ea fiind operationala la adancimi cuprinse intre 200-400 m, avand detonator activ si sonar propriu de banda larga, putand detecta un submarin inamic de la cateva sute de metri distanta. Era considerata foarte periculoasa de catre NATO si US Navy, si dupa toate probabilitatile se afla si astazi in dotare. O alta mina-racheta a fost PMR-1/2, din anul 1968, ASUW/ASW, calibrul 533 mm, lungime 6 m, ce-si astepta tinta la adancimi cuprinse intre 40-600 m, indiferent de viteza la care evolua aceasta, in componenta sa intrand trei rachete, ce evoluau cu viteza de 80 m/s. O astfel de salva era nimicitoare, unele mine-racheta detonand in apropierea tintei. Versiunea de export a PMR-2, numita PMK-2, ca si originalul, poate depista, clasifica si determina parametrii de evolutie ai tintei, conform rusilor, ceea ce face ca contramasurile sa fie ineficiente. Cu siguranta s-a regasit in dotarea ALFA, cu toate ca pe timpul misiunilor de patrulare la bord nu se regaseau si mine, acestea fiind luate doar in caz de razboi. Se pare ca o astfel de mina-racheta este operationala pe fundul marii cam 10 ani, insa, cu siguranta, sunt o realizare remarcabila din partea sovieticilor/rusilor.

5) Submarinele, dupa anul 1972, erau dotate si cu rachete AA portabile, SA-N-7B GRAIL/9K32M STRELA 2, cu o rezerva interna de 18 rachete. Racheta are urmatoarele caracteristici: tragator-ochitor 1; lungime 1,47 m; diametrul 70 mm; greutate lansator 4,71 kg; timpul de reactie si achizitie a tintei 5-10 secunde; timp de reincarcare a tubului ejector 6-10 secunde; racheta 9M32M; inaltime operationala cuprinsa intre 500-4500 m, minim 18 m; lungimea rachetei 1,40 m; greutate racheta 9,97 kg; viteza maxima a rachetei 580 m/s; ghidaj pasiv IR; greutate ogiva HE, 1,15 kg; fuzee de contact. O stim si noi foarte bine, pe amarata asta o produceam si noi sub licenta, despre ea s-a scris de nenumarate ori pe blog.

Asa cum mentionam mai sus, submarinele din Clasa ALFA erau dotate cu un reactor nuclear racit cu metal-lichid (LMHC), de tip BM-40A si OK-550. Reactoarele erau capabile sa genereze 155 MW, utilizand drept lichid de racire metal topit, respectiv bismut-plumb, ce aveau punctul de fierbere foarte ridicat, de 1679º C. Acest fapt nu facea necesara mentinerea reactorului sub presiune, asa cum era obligatoriu la reactoarele racite cu apa (PWR, denumirea sovietica fiind VVER). Desi parea mai sigur decat reactorul PWR, in realitate LMHC punea probleme, lichidul de racire neavand voie sa se solidifice, astfel ca submarinul trebuia sa-si mentina in permanenta reactorul cald, temperatura acestuia neavand voie sa scada sub 125º C. Daca solutia de racire apuca sa se intareasca, avaria era deosebit de grava, reactorul nemaiputand fi pornit. Ca urmare, pe perioada cat submarinele se aflau in port, un echipament special furniza continuu abur supraincalzit la reactoarele acestora, pentru ca lichidul de racire sa nu se solidifice, insa, nici aceasta solutie nu era 100% sigura.

Se pare ca dupa anul 1980, datorita mentinerii in permanenta a reactoarelor „la cald”, au inceput s-apara uzuri premature la echipamente si componente ale acestora, punand in pericol siguranta echipajului si a navei, ceea ce, foarte probabil, a determinat scoaterea acestor nave UNICE din uz, dupa anul 1990. Oricum, mentinerea lor in stare operationala era foarte costisitoare pentru Marina Sovietica inca de la introducerea lor in dotare, iar dupa caderea URSS, cand situatia economica s-a inrautatit, implicit si cea a Flotei, submarinele n-au mai beneficiat de fondurile necesare, starea lor degradandu-se iremediabil. Si-asa, chiar si-n anii lor de glorie, printre submarinistii sovietici circula o vorba, cu privire la reactoarele racite cu lichid de la bordul submarinelor ALFA, acestia numindu-le „reactoare de unica folosinta”. Si asta dupa ce producatorul, OKB Hydropress, le dadea o durata de functionare de peste 70 de ani…Oricum, in caz de urgenta, submarinul putea fi guvernat cu ajutorul celor 112 baterii de stocare, dar daca nici asta nu dadea rezultate si marinarii aveau un dram de noroc, navele erau prevazute (pentru prima data in lume) cu o cabina de evacuare de urgenta (ESC), in care incapea intreg echipajul, acesta retragandu-se acolo si sperand la o eventuala salvare.

Satelitii MOLNIYA/FULGER, erau sateliti de comunicatii militare, atunci cand primul astfel de scula, MOLNIYA-1, a devenit operational incepand cu data de 23 aprilie 1965. Erau plasati pe orbite eliptice, cunoscute in randul NATO drept „orbitele Molniya”, astia monitorizandu-i indeaproape. Din octombrie 1967, au inceput sa transmita si programe TV, asta pentru a raspandi in lume, „democratia si traiul minunat” al sovietelor.

Despre submarinele ALFA, chiar daca ele au avut defectiuni mai mult sau mai putin grave, putem spune c-au reprezentat o mare realizare pentru specialistii sivietici, datorita vitezei, armamentului si, nu in ultimul rand, datorita adancimii mari de scufundare datorata cocii revolutionare. Aceste submarine, cu bune si cu rele, au dat mai bine de 20 de ani, fiori reci strategilor NATO.

 

Episodul XXXV – Bizonul fara turela. S-Tank!

                                                                                     

WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.fas.org/man/dod-101/sys/ship/…/705.htm‎

www.topsecretwriters.com/…/the-soviet–alfa–su…‎

www.russianwarrior.com/1969vehicle_Alfahist….‎

submarine.su/projects-of-submarines/…/set–65/‎

submarine.su/projects-of…of…/torpedo–53-65/‎

www.militaryperiscope.com/…/w0004768.shtm…‎

missilethreat.com/missile…/ss–n–15-starfish-rpk-…

spb.org.ru/bellona/ehome/russia/nfl/nfl2-1.htm‎

 

ANEXE:

1) Numit Proiect 971 Schhuka-B, „Rechinul” de astazi, a aparut in dotarea Marinei Sovietice incepand cu anul 1986. Desi Marina dorea 21 de unitati, au fost realizate doar 15, in patru variante (dupa unele surse, dar in nomenclatorul NATO nu exista nicio referire la AKULA IV. Posibil sa fie vorba de dezinformare sau etape de modernizare, dar cert este ca dispune de trei variante), dintre care operative mai sunt, probabil, 10 (9, in cadrul Marinei Ruse, si unul inchiriat Indiei-INS Chakra. Posibil ca doua dintre acestea sa fie varianta I, modernizate la standard II/III). Acesta, este un submarin de atac cu propulsie nucleara (SSN), avand coca dubla (asemanator submarinelor mamut din clasa, Typhoon), fiind inarmate cu: patru tuburi lans-torpila de calibrul 533 mm (cu o rezerva interna de 28 de torpile. Unele dintre acestea pot fi armate cu ogiva nucleara, dar poate lansa si torpile Skhval), patru tuburi lans-torpila de calibrul 650 mm (cu o rezerva interna de 12 torpile. La variantele II/III, tuburile de calibrul 650 mm pot fi dotate cu un manson special, care permite si lansarea de torpile calibrul 533 mm), dar poate lansa si rachete de croaziera anti-nava, de tipul, SS-N-16 STALLION (aceasta a aparut in dotare in anul 1981, avand autonomia cuprinsa intre 50-120 km. Poate fi dotata cu ogiva exploziva de mare putere, dar si cu ogiva nucleara de mica putere, avand motor racheta cu combustibil solid). Submarinul are in dotare rachete AA, SA-N-5/8/10 IGLA-M (un singur lansator triplu, utilizat numai atunci cand se afla la suprafata. Rezerva probabila este de 18 rachete, dar tipul rachetelor difera in functie de varianta), precum si rachete de croaziera, SS-N-21 SAMPSON (o varianta a KH-55, ce poate fi armata cu ogiva nucleara de 200 KT, subsonica, avand autonomia cuprinsa intre 2500-3000 km, 1700 kg greutate, 51 cm diametru. Variantele II si unele dintre variantele III, ale AKULA, dispun de 28 de asemenea rachete. Unele dintre submarinele AKULA, varianta III, dispun de rachetele MOSKIT si GRANIT). Submarinul este considerat a fi foarte silentios, greu de detectat, avand coca construita din otel cu semnatura magnetica scazuta, avand 110 m lungime, fiind impartit in opt compartimente total etanse. Submarinele din clasa AKULA aveau misiunea de a distruge marile grupari navale americane, conduse de catre portavioane, avand echipamente moderne de evitare a detectiei si contramasuri eficiente.

Variantele mai noi de AKULA, dispun de un reactor nuclear cu apa sub presiune (reactorul este racit cu apa. Apa incetineste neutronii facilitand reactia in lant necesara dezvoltarii puterii de propulsie) VM-5/OK-650M, capabil sa genereze 190 MW, precum si de doua motoare Diesel de mare putere, ce pot fi utilizate in caz de urgenta, avand puterea de 750 CP fiecare. Submarinul dispune de o elice cu pas fix, ce dispune de sapte pale, foarte atent realizata, ce genereaza un zgomot extrem de scazut (rusii se pricep sa realizeze elice silentioase, lucru recunoscut de catre SUA si NATO), ce permite submarinului sa evolueze la suprafata cu viteza maxima de 33 noduri (aproximativ 70 km/h), iar in imersiune cu 10 noduri (aproximativ 20-22 km/h). Pentru situatii de urgenta, dispune si de doua elice auxiliare, propulsate de doua motoare capabile sa dezvolte 370 KW, si o viteza de 3-4 noduri (aproximativ 10 km/h). Desi, adancimea maxima de scufundare este secreta, variantele II/III se pot scufunda la cel putin 600 m, avand peste 70 membri in echipaj, si provizii pentru cel putin 100 de zile. AKULA III, are greutatea maxima de 8140 tone, la suprafata, si de 12770 de tone, in imersiune. AKULA III, dispune de rachete anti-nava, GRANIT (P-700/SS-N-19,12 rachete: racheta de croaziera anti-nava; greutate 7 tone; diametrul 0,85 m; ogiva –exploziva, de mare putere, in greutate de 750 kg/termonucleara, cu putere de 500 KT; ghidaj inertial/radar-activ/satelit; viteza supersonica, 2,5 Mach; autonomie cuprinsa intre 550-650 km) si MOSKIT (P-270/SS-N-22 SUNBURN, 12 rachete: greutate 4500 kg; lungime 9,475 m; diametrul 0,8 m; ogiva –explozive, de 320 kg/termonucleara, de 120 KT; supersonica, MACH 3; ghidaj activ-radar, posibil si satelit; altitudinea de zbor este de 20 m; autonomie de 120 km), torpile MK-40 (rezerva probabila de 30 de unitati) si VA-111 SHKVAL (rezerva probabila de 10 unitati), precum si rachete AA, S-300/400 (probabil 4 tuburi lansatoare). Are un echipaj format din 100 de marinari; greutate la suprafata de 9120 tone/14000 tone, in imersiune; lungime 150 m; diametrul de 20 m; inaltime de 15 m; reactor cu apa sub presiune de 250 MW; o turbina cu abur de 60000 CP; doua motoare Diesel a cate 1000 CP, fiecare; viteza maxima la suprafata de 30 noduri/50 noduri in imersiune; autonomie 110 zile.
Nu se stie cu certitudine starea operativa a acestor submarine, dar foarte probabil ele se afla in serviciu restrans. Ele au fost modernizate, fiind echipate cu noi sisteme de comunicatii prin satelit, noi sisteme de salvare, noi contramasuri. Exista surse care mentioneaza varianta IV a AKULA, dar nu se stie inca nimic sigur despre aceasta, posibil ca ea sa nici nu existe, cel mai probabil.

2) Proyekt 645/K-27 KIT, a fost primul submarin nuclear sovietic dotat cu doua reactoare racite cu metal-lichid, de tip VT-1, agentul de racire fiind compus din plumb-bismut, acest submarin fiind de fapt unul de clasa November/Proyekt 627A, modificat. Doar un singur exemplar a fost realizat pe Santierul Naval 402 Molotov, din Severodvinsk, constructia sa incepand in data de 15 iunie 1958, lansat la apa in data de 1 aprilie 1962 si intrat in dotarea Flotei Nordului, in cadrul Diviziei de Submarine 17, cu baza la Gremikha (prima baza a submarinelor nucleare sovietice, aflata in Peninsula Kola, la 35 est de Murmansk, oras inchis strainilor pana in anul 1991, la Marea Barents. Aici se afla si facilitati de stocare a combustibilului nuclear si a reactoarelor expirate, insa nu se stie cat de sigure sunt acestea), incepand din data 30 octombrie 1963 (total operational a devenit abia in data de 7 septembrie 1965). Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate: la suprafata, 3414 tone/ in imersiune, 4370 tone; lungime 109,80 m; pescaj minim 8,3 m; latime 5,85 m; viteza maxima: la suprafata, aproximativ 28 km/h/ in imersiune, aproximativ 56 km/h; autonomie practic nelimitata, insa, datorita factorului uman, o patrulare nu dura mai mult de 50 de zile; adancime de scufundare: maxim 300 m/operationala 270 m; motor: doua reactoare nucleare racite cu metal-lichid, de tip VT-1, de cate 73 MW fiecare/146 MW putere totala/doua turbine electrice, GTZA-601, capabile sa furnizeze 17500 CP fiecare/35000 CP total/2 motoare electrice auxiliare, PG-116, fiecare generand 450 CP/900 CP total/doua generatoare, ATG-610, capabile sa furnizeze 1600 kW fiecare/3200 kW total; armament: 8 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, rezerva interna 20 de torpile 53-57 si SET-65; echipaj 89 de marinari si ofiteri. Cu toate ca parea impunator, acest submarin a generat numai probleme tehnice, cu deosebire reactoarele, o noutate tehnica pe-atunci. Se pare ca acestea n-au fost pe deplin studiate inainte de a fi montate pe submarin, de vina fiind presiunile venite din partea inaltei conduceri de partid si de stat, care s-ar fi temut ca SUA ar putea sa le-o ia inainte in realizarea unui submarin propulsat astfel. Ca urmare, au generat accidente, unele mortale, cel mai grav se pare c-a avut loc in data de 24 mai 1968, cand s-au inregistrat emisii radioactive puternice (aceasta drama, se pare, c-a inspirat producatorii de la Hollywood in realizarea filmului K-19: The Widowmaker/K-19: Submarinul Ucigas, din anul 2002, pe care l-am vizionat cu totii. Mi-a placut eroismul si determinarea echipajului), ducand la decesul a cel putin 9 membri ai echipajului, posibil chiar mai multi, in anii ce-au urmat.

Dupa acest incident, se pare ca sovieticii n-au mai reparat in totalitate reactorul avariat, acesta fiind dezafectat, trecand submarinul pe linie moarta in baza de la Gremikha (din data de 20 iunie 1968), insa l-au folosit pana prin anul 1973 la desfasurarea de teste statice, cu folosirea celui de-al doilea reactor, si acesta functionand la doar 40% din capacitate (unele surse mentioneaza si repararea reactorului avariat, insa este putin probabil sa fi fost asa). Oricum, submarinul era o bomba nucleara cu ceas, datorita reactoarelor nefunctionale 100%, ceea ce facea ca sistemul de racire cu metal-lichid sa aiba tendinta de a se solidifica, ca urmare, expertii au trecut in februarie 1979 la introducerea in compartimentul  reactoarelor a unui amestec special de solidificare, compus din alcool furfurilic (furanil carbinol) si bitum, operatiune ce a durat pana in vara anului 1981, ea desfasurandu-se pe Santierul Naval Nr. 893 „Zvezdochka” din Severodvinsk. Pentru siguranta, Marina Sovietica a decis scufundarea intentionata a submarinului undeva in Marea Kara de Est, in largul coastei de nord-est a arhipelagului Novaia Zemlia (se pare ca este vorba despre Golful Stepovoy) ceea ce-au si facut in data de 6 septembrie 1982, insa adancimea la care l-au scufundat este foarte mica, de doar 33 m (pe ce considerente nu se stie, dar expertii straini considera ca pentru siguranta, nava trebuia scufundata la adancimi de peste 3000 m, insa, si-asa, reprezinta un mare pericol pentru fauna marina). Din anul 2012 se i-a in considerare ridicarea submarinului la suprafata si dezafectarea acestuia in conditii de suguranta, insa, deocamdata nu s-a intreprins nimic, dar este avuta in vedere aceeasi companie care l-a ridicat pe „Kursk” (K-141, Clasa Oscar II, scufundat accidental in data de 12 august 2000, pe timpul executarii unor trageri de lupta, in Marea Barents, la adancimea de 108 m. 118 oameni, printre care se afla si un civil, pe nume Mamed Gadijev, de origine cecena, ceea ce a sugerat un posibil atentat sinucigas, lucrator la o fabrica de torpile, si-au pierdut viata. Foarte probabil, dupa unele surse, Kursk a testat o noua varianta a torpilei „Shkval”).

SCURT ISTORIC, 1834-1945

Primul submarin rusesc s-a nascut in anul 1834, la Turnatoria Alexandrovsky din St. Petersburg, rod al extraordinarei viziuni a inginerului naval, Karl Andreevich Schilder. Acest prim submarin rusesc avea corpul realizat din otel, fiind pus in miscare de catre patru vasle speciale –realizate dupa modelul piciorului de rata (interesant faptul ca natura a reprezentat dintotdeauna o sursa de inspiratie tehnica pentru om. Pacat ca astazi, Omul este cel care distruge creatia perfecta –Natura) –manuite de catre oameni special antrenati in acest sens, avand forma de ou, dar viteza in imersiune era mica, de doar 0,5 km/h. Submarinul era echipat cu doua trape de acces, ce deserveau doua turnuri montate la partea superioara a submarinului, precum si cu un tub de vizualizare optic –primul periscop destinat submarinelor. Deosebit de interesant este faptul ca Schilder, intentiona sa-si doteze submarinul cu motoare electrice ce ar fi urmat sa inlocuiasca omul, fapt ce dovedeste viziunea sa de exceptie. Din pacate insa, ingineria electrica era cvasi-necunoscuta pe atunci, si ca urmare, in anul 1841, s-a oprit lucrul la ceea ce ar fi fost, primul submarin electric. Ca armament dispunea de o mina montata in varful unei tije lungi, prelungire din coca submarinului, ce era infipta in corpul navei-tinta, fuzeea electrica a minei fiind detonata prin fir, dupa ce submarinul se indeparta la o distanta de siguranta; precum si cu doua tuburi triple destinate lansarii de proiectile racheta (acestea nu ar fi fost insa realizate).

Nava a fost testata in septembrie 1834 pe raul Neva, si in apropiere de insula Kronshtadt (Golful Finlandei), scufundarea facandu-se cu succes, probabil la aproximativ 2 m. O varianta modernizata a fost construita in anul 1835, cu ea reusindu-se scufundarea unei nave-tinta cu o mina, in luna iulie 1838. Submarinul a fost condus de catre locotenentii Zhmelev si Adamopulo –primii submarinisti din istoria flotei rusesti, dar, din pacate, nu i s-a anticipat de catre conducerea Marinei potentialul militar, fiind catalogat ca neavand „utilizare militara importanta”.
In anul 1866, I.F Alexandrovsky, inventator, a realizat un submarin propulsat de un motor cu aer comprimat. Acest submarin nu a atras atentia Marinei Imperiale Ruse avand viteza mica, de doar 1,5 noduri, si autonomie de cel mult 3 mile (aproximativ 6 km).

Mai mult succes a avut alt inventator rus, S.K Dzhevetskiy, care impulsionat fiind de proiectul lui Alexandrovsky, a realizat in anul 1884 (dupa unele surse, 1881), primul submarin cu motor electric din lume, ce genera doar 1 CP, pe baza de baterii electrice (concept perfect valabil si astazi), care testat fiind pe raul Neva a atins viteza record pe atunci, de 4 noduri (aproximativ 8-9 km/h).

Acelasi proiectant, a realizat submarinul numit POCHTOVY, care a fost lansat in anul 1908, fiind construit la St. Petersburg din anul 1906. El a ramas operational cativa ani, fiind dezafectat in anul 1913 si, desi era destinat Marinei Imperiale Ruse, a fost construit din fonduri publice si donatii. El a reprezentat o noutate pe plan mondial, fiind primul submarin cu motor integrat, avand doua motoare pe benzina si oxigen cu cilindrii sub presiune, de cate 130 CP fiecare (260 CP in total/190 kW); arbore cu elice; 45 de rezervoare ce contineau aer comprimat (oxigen) cu presiune totala de 200 de atmosfere (contineau 350 m³/2500 psi de aer sub presiune), utilizat in propulsie, ceea ce astazi poarta numele de AIP (propulsie independenta cu aer). Submarinul avea urmatoarele caracteristici: 134 tone la suprafata/146 tone in imersiune; 34,4 m lungime; 3 m inaltime; viteza maxima: 19,4 km/h, la suprafata/11 km/h, in imersiune; raza maxima de actiune 350 mile marine/650 km; echipaj 11 oameni; armament 4 torpile. Cu toate acestea, datorita faptului ca gazele rezultate in procesul de ardere a combustibilului erau evacuate printr-o teava dispusa sub chila submarinului, acesta nu se putea camufla, fiind usor de depistat si localizat. Acest fapt a fost in cele din urma, motivul pentru care acest submarin a fost dezafectat de catre Marina Imperiala, dar el a reprezentat o mare realizare in acele vremuri.

Primul submarin militar proiectat si construit in Rusia, dupa reguli ce sunt perfect valabile si astazi, a fost DELFIN. Acesta a luat nastere in anul 1901, atunci cand comisia Ministerului Marinei Imperiale, a autorizat echipa formata din locotenenti M.N Beklemishev, I.S Goryunov si arhitectul naval, I.G Bubnov (acesta, mai tarziu, in anul 1918, avea sa devina seful Corpului Arhitectilor Navali, al Departamentului de Navigatie Subacvatica, si profesor-emerit la Academia Navala Nikolaiev), sa proiecteze si sa construiasca un submarin de lupta, pe santierul naval din St. Petersburg. Aceasta echipa avea sa devina mai tarziu, nucleul Institutului “Rubin” –destinat proiectarii si constructiei de submarine, unic in Rusia de astazi. Sursa de inspiratie pentru echipa de proiectanti, a fost submarinul din clasa HOLLAND, realizat in SUA; submarin pe care Marina Imperiala Rusa l-a avut in dotare. Dealtfel, cativa ani mai tarziu, in 1904, Marina Imperiala a si cumparat doua submarine Holland si licenta de fabricatie a acestora, 6 unitati urmand a fi produse pe Santierul Naval Baltiisk din Petrograd, precum si pe Santierul Naval Nevski din Sankt Petersburg (unele surse mentioneaza doar acest santier, drept unic constructor al submarinelor. Cert este faptul ca submarinele au fost asamblate din kituri furnizate de catre producator).

Initial, acest proiect a purtat numele de “Torpilor nr.113”, ulterior, pe data de 5 iunie 1904, fiind botezat, DELFIN. Submarinul avea doua motoare: unul pe benzina de 300 CP, destinat navigarii la suprafata, si unul electric de 120 CP, destinat navigarii in imersiune. Nava avea urmatoarele caracteristici: lungime 19,6 m; latime 3,59 m; inaltime 3 m; greutate: 113 tone, la suprafata/135,5 tone, in imersiune; coca formata din placi nituite, realizate din otel combinat cu nichel –o solutie revolutionara pe atunci, avand grosimea cuprinsa intre 4-8 mm, ceea ce permitea scufundarea la adancimea maxima de 55 m (o performanta remarcabila in acele vremuri de inceput). Motorul pe benzina, asigura viteza maxima de 9 noduri (aproximativ 20 km/h) si o autonomie de 243 mile marine (aproximativ 486 km). In imersiune, motorul electric dezvolta viteza maxima de 4,5 noduri (aproximativ 10 km/h), submarinul avand autonomie de 28 mile marine (aproximativ 56 km). Submarinul a ramas operational pana in anul 1917

Submarinul era armat cu doua torpile de 45 mm, montate extern, avand echipajul format din 2 ofiteri si 20 de marinari. Interesant este faptul ca Marina Imperiala Rusa era interesata sa-si formeze un corp puternic de submarinisti, astfel ca in anul 1909 numarul acestor militari specializati se ridica deja la peste 100 de ofiteri. Acestia, in urma unui ordin dat de catre conducerea Marinei in data de 26 ianuarie 1909, erau obligati sa poarte un pieptar din argint, pentru a se distinge ca fiind o elita intre ceilalti marinari, totodata reprezentand un stimul in vederea inrolarii si angajarii in arma “submarine” (pe atunci, submarinele nu erau considerate sigure, iar inrolarea la aceasta arma era redusa. Acest pieptar din argint a reprezentat un stimul pentru ofiterii Marinei Imperiale Ruse). Si mai interesant este faptul ca Marina Imperiala Rusa dispunea in anul 1918, chiar si dupa Marea Revolutie din Octombrie, de un numar mare de submarine -73 de unitati, dintre care 32 erau realizate local de catre echipa lui I.G Bubnov, care mai avea inca patru unitati aflate in diferite stadii de constructie. Si asta doar la cativa ani de la izbucnirea WW I, in anul 1914 (oricum, in lume in acel an, conform istoricilor, erau cam 371 de submarine), cand avea in dotare 37 submarine, la paritate cu Germania (37 de unitati), in inferioritate fata de Franta (89 de unitati, tara ce-avea pe atunci cea mai mare flota de submarine din lume), Marea Britanie (87 de unitati) si SUA (39 de unitati), insa superioara Italiei (20 de unitati), Japoniei (15 unitati) si Austriei (12 unitati).

Submarinele realizate sub licenta la Santierul Naval Baltiisk din Petrograd, au format „Clasa Som” si au fost construite pentru Marina Imperiala Rusa, intre anii 1904-1907, fiind proiectate de catre firma Electric Boat Company, din SUA. Aceste nave erau de fapt, submarine din clasa HOLLAND 7P asamblate in Rusia. Aceste submarine au fost comandate in regim de urgenta, datorita razboiului ruso-japonez (1904-1905). Ele erau concepute si proiectate sa poata fi dezmembrate usor, pentru a fi transportate cu trenul –erau construite din sectiuni, fiind doar asamblate pe santierul Nevski, din Sankt Petersburg, de catre Compania Navala Neva. De altfel, aici au fost construite sapte unitati, intre anii 1905-1913, constructia lor decurgand lent. Japonia si Tarile de Jos, au construit si ele acest tip de submarin, diferenta fiind doar la suprastructura, care la cele rusesti era mai mare, datorita fosei periscoapelor.

 SOM (Somn), primul submarin asamblat aici, avea urmatoarele caracteristici: greutate -105 tone, la suprafata/ 122 tone, in imersiune; lungime 20 m; latime 3,5 m; pescaj 2,9 m; motor: pe benzina de 160 CP, pentru navigare la suprafata/ motor electric de 70 CP, pentru navigarea in imersiune; viteza: la suprafata 8,5 noduri (aproximativ 19 km/h)/in imersiune 6 noduri (cam 12 km/h); echipaj 24 marinari si ofiteri; era armat cu o torpila si o mitraliera (aceasta probabil era de calibrul 7,62 mm, Maxim MG, avand 26,5 kg greutate, 1,107 m lungime, putand trage intre 520-580 de proiectile/minut; raza de actiune era probabil de peste 1000 m, putand trage si AA, la inaltimea maxima de 150 m. Se pare ca ulterior, rusii au asimilat in fabricatie aceasta mitraliera, cert este ca in anii *30 era inca in dotare).

Interesant este faptul ca un asemenea submarin, botezat SCHUKA (expediat cu trenul la Vladivostok, in noiembrie 1905), a participat la teste in ape inghetate, menite a determina fezabilitatea submarinelor in ape inghetate. Testele au fost un succes, Marina Imperiala Rusa tragand invataminte importante in ceea ce priveste pregatirea si comportarea unui submarin, in mediu inghetat si ape reci. Acest lucru a reprezentat o premiera, ulterior, submarinul fiind alocat patrularii in jurul insulelor din zona. Cu acest tip de submarin, in data de 16 mai 1908, Marina Imperiala Rusa a efectuat un experiment inedit, ce a constat in „imbarcarea” la bordul submarinului PESKAR, a doi berbeci, a doi iepuri, si a unui caine. Dupa ce rezervoarele de balast au fost umplute, echipajul a parasit nava, trapa fiind inchisa, iar submarinul scufundat cu ajutorul unui cablu atasat la un scripete, de care era legata o greutate mare, si scufundat la adancimea de 7 m. Doua incarcaturi explozive au fost asezate anterior la aceasta adancime, simuland torpile ce ating coca unei nave. Prin detonare, s-a urmarit daca explozia „propriilor” torpile ar putea afecta structura de rezistenta a navei si integritatea echipajului. Experimentul a fost un succes, demonstrand faptul ca submarinul era rezistent, „echipajul” neavand de suferit. Acest experiment, poate fi considerat o premiera, fiind de fapt un test de rezistenta structurala a cocii submarinului, si de supravietuire in mediu ostil pentru submarinisti (dupa acest experiment, submarinele au fost privite cu mai multa incredere de catre echipajele lor).
Cu toate acestea, submarinele nu erau sigure, avand defectiuni, cu deosebire la pompe si robineti. Ulterior, in timp, acestea au fost remediate. Ele au reprezentat insa, un atuu important in procesul de formare si pregatire a echipajelor, precum si in stabilirea si invatarea tacticilor de lupta submarina.
In data de 22 noiembrie 1907, un submarin din aceasta clasa, botezat SUDAK (Bibanul), a fost transportat pe calea ferata la Marea Neagra, devenind primul submarin rusesc din aceste ape. In anul1913, acest submarin s-a lovit de un recif, fiind avariat. El a fost remorcat de catre un torpilor pana in portul Sevastopol, unde a fost reparat.

Un asemenea submarin, botezat BELUGA, a fost modificat in mai 1913, montandu-i-se o conexiune de care se putea atasa un furtun cu aer, ce ar fi permis echipajului sa supravietuiasca in caz de scufundare accidentala. De altfel, Marina Imperiala Rusa a realizat in data de 18 mai 1913 un experiment inedit si inovator in acele vremuri. La acea data, un scafandru a coborat pana la submarinul scufundat anterior in port (probabil este vorba de Sevastopol), de care a atasat un furtun cu aer pompat de la suprafata –un experiment legat de modalitatile de salvare a echipajului in caz de urgenta, ce a reprezentat o premiera.

In data de 24 februarie 1918, submarinele SCHUKA, PESKAR, BELUGA si STERLJAD, au fost confiscate de catre germani, care le-au dus in Germania unde le-au casat. Ulterior, in data de 1 mai 1918, submarinele LOSOS si SUDAK, au fost si ele confiscate de catre germani, dar acestea au ajuns pe mana francezilor in noiembrie 1918, care le-au abandonat in portul Sevastopol, sabordandu-le (in vara anului 1932, ele au fost ranfluate de catre scafandrii sovietici fara a fi insa restaurate, modernizate si repuse in functiune. Cel mai probabil au sfarsit la fier vechi, fiind casate).
Marina Imperiala Rusa, a operat un numar mare de submarine din clasa HOLLAND. Acestea erau proiectate de catre americanul, John Philip Holland, si construite de catre Electric Boat Company, fiind cunoscute in Marina Rusa si ca Holland AG (Amerikansky Golland), intrand in dotare incepand cu anul 1916, cand au fost comandate 11 unitati. Acestea, au fost livrate cu vaporul, la Vladivostok, sub forma de kituri, dupa care au fost transportate pe calea ferata Trans-siberiana la santierul naval din Sankt Petersburg, precum si la cel din Nikolaiev, la Marea Neagra. Interesant este faptul ca aceste submarine, erau echipate cu „Traductoare Fessenden” -primul sonar operational, creat de catre americanul Reginald Fessenden, posibil in anul 1914. Acesta era un dispozitiv simplu, ce trimitea un impuls de la un traductor de sunet, si apoi masura timpul necesar pentru impulsurile de sunet reflectate inapoi, cunoscandu-se viteza de propagare a sunetului in apa, de aproximativ 1500 m/s. El incepuse sa fie montat si pe nave de suprafata, putand teoretic sa detecteze un iceberg de la o distanta de 2 mile (aproximativ 4-5 km). Cu toate acestea, sistemul nu putea sa determine in mod clar directia si localizarea certa, a obstacolului sau a tintei.

Kiturile submarinelor au fost construite la Santierul Naval Barnet, in Vancouver-Canada, dar asamblarea lor in Rusia a decurs lent, aceste submarine deosebindu-se de cele din clasa SOM, fiind mai mari si mai bine inarmate, fiind asemanatoare clasei H. Asamblarea lor in Rusia a fost drastic incetinita de Revolutia Bolsevica, unele fiind finalizate abia in anii 1918-1919. Mai mult decat atat, Marina Imperiala Rusa lansase o comanda suplimentara de inca sase unitati, dar comanda n-a fost onorata datorita Revolutiei, submarinele fiind preluate in final de catre US NAVY, in anul 1918. Cu toate acestea, 17 unitati au fost realizate, mare parte dupa razboi, fiind inregistrate ca AG, dintre care doua au ajuns in 1918 la Marina Ucraineana (AG-21/26), unul a fost preluat de catre Trupele Albe (AG-22), iar cinci au ajuns in Armata Rosie. Ulterior, cinci asemenea submarine au fost alocate de catre Marina Sovietica, Flotei Marii Baltice, iar sase, Flotei Marii Negre. Finlandezii, au pus si ei mana pe doua astfel de submarine, AG-12/16, sabordate de catre rusi in 1918, in portul Hanko, la Kronstadt, datorita apropierii trupelor germane. Aceste submarine n-au putut pleca deoarece nu faceau fata marii agitate, dar finlandezii le-au ranfluat, intentionand sa le repuna in functiune. Din pacate, situatia economica grea din anii *20, precum si vechimea acestor nave, a dus in final la dezmembrarea si casarea lor.
In Marina Sovietica, submarinele din clasa HOLLAND au fost cunoscute ca AGS, clasa A, iar cel putin dintre cele care au supravietuit timpului, au fost modernizate substantial la sfarsitul anilor *30, fiind destinate patrularii in jurul coastelor. Cel putin doua au fost pierdute in WW II.

Interesanta este si povestea submarinelor HOLLAND din Marea Neagra. Flotei de aici, i-au fost alocate sase unitati, a caror soarta n-a fost deloc roza: AG-21, capturat de germani, apoi de catre britanici, a ajuns la sovietici, care l-au rebotezat, A-5; AG-22, a ajuns in Flota Alba a lui Piotr Vranghel (general rus, ce a devenit comandantul ulterior Revolutiei, comandant al unei parti din Armata Alba, participand la razboiul civil) stationata in portul Bizerta/Libia. Dupa anul 1921 a fost scos din uz si probabil casat; AG-23, rebotezat A-1, a fost abandonat in iunie 1942, la Sevastopol; AG-24, a fost rebotezat, A-2; AG-25, rebotezat A-3, s-a scufundat in luna octombrie 1943; AG-26, a fost rebotezat, A-4.

Se pare ca ultimele submarine din clasa HOLLAND din dotarea Marinei Sovietice au iesit din uz, abia in anul 1950. Aceste submarine modernizate, aveau urmatoarele caracteristici: greutate –in imersiune, 440 tone/ la suprafata, 361 tone; lungime 45,80 m; latime 4,9 m; pescaj 3,81 m; propulsie –doua motoare Diesel de 480 CP/doua motoare electrice de 640 CP/doi arbori port-elice; viteza maxima -24 km/h, la suprafata/19,4 km/h, in imersiune; autonomie -3240 km, la suprafata cu o viteza medie de 13 km/h/maxim 46 km, in imersiune, la o viteza medie de 5,6 km/h (29 km autonomie, in imersiune, la viteza maxima de 19,4 km/h); se putea scufunda la o adancime de cel putin 50 m; echipaj 30 de marinari; era armat cu opt torpile de calibrul 457 mm, si un tun de calibrul 47 mm.

Marina Imperiala Rusa, este creditata ca aflandu-se printre primele ce a utilizat masiv minele marine, incepand cu Razboiul Crimeei (peste 1800 de mine au fost amplasate in Marea Baltica, pentru a preveni apropierea navelor britanice de Kronstadt). Chiar si in timpul razboiului ruso-turc, din anii 1877-1878, Marina Imperiala Rusa a folosit un numar mare de mine, cel putin 1200, pe care le-au amplasat pe Dunare in vederea protejarii porturilor, reusind sa scufunde cel putin o nava turceasca. Printre primele mine s-a numarat, mina HERTZ, realizata probabil in anul 1876. La fel si in timpul razboiului ruso-japonez, cand un numar de 4275 de mine, au reusit sa scufunde, ori sa avarieze nave din flota japoneza: doua crucisatoare, cinci vedete, sase distrugatoare si o nava auxiliara.Aceasta mina a aparut in dotarea navelor imperiale, incepand cu anul 1898. Dupa anul 1939, minele erau numerotate cu o litera cod, dupa cum urmeaza: KB-Mina Korabelnaya (pentru navele de suprafata); PL –Podvodnaya Lodka (pentru cele de pe submarine). Primele mine rusesti, foloseau fuzee de contact cu focos electric, insa pana in anul 1908 acestea au fost inlocuite cu fuzee cu percutie mecanica, amorsata. Din 1939 au inceput sa fie realizate primele mine magnetice, ce au devenit operationale abia in 1942, precum cele din seria, AMD.

Initial, primele mine rusesti foloseau praf de pusca normal, ce nu prezenta siguranta in conditii de umiditate, dar acesta a fost inlocuit din anul 1908, cu exploziv (TNT).

In WW I, numai in Marea Baltica, in cadrul campurilor de mine, Marina Imperiala Rusa avea cel putin 38900 de mine, ofensive si defensive, ce ar reusit sa scufunde 48 de nave germane diverse, avariind inca 21. Si in WW II, Marina Sovietica a amplasat un numar mare de mine, dupa unele surse, peste 40000 de bucati, care sunt creditate cu distrugerea a cel putin 200 de nave de diferite categorii, inclusiv sovietice –cazute in propria capcana. O parte dintre submarine erau purtatoare de mine.
Submarinul AKULA (Rechinul), a fost comandat in anul 1906, la Santierul Naval din Sankt Petersburg, la Marea Baltica, devenind operational in 1907/1908. Acest submarin a avut o soarta tragica, el lovind o mina, scufundandu-se in data de 28 septembrie 1915, cu tot cu echipaj. Acest submarin a fost proiectat de catre Ivan Bubnov si echipa sa, avand caracteristicile submarinelor MINOGA si KASATKA, dar cu performante superioare acestora. Initial, proiectantul intentiona ca motoarele submarinului sa fie pe benzina, dar in final solutia aleasa a fost cea a motoarelor Diesel, mult mai sigure si fiabile in exploatare. Submarinul era construit dintr-un singur corp cilindric, sudurile si niturile se gaseau doar acolo unde erau necesare, ceea ce crestea rezistenta corpului acestei nave la presiunea apei. Acest submarin, ce dispunea de 3 motoare Diesel, si un motor electric, ce antrenau 3 arbori port-elice, a fost primul capabil de croaziere lungi, din inventarul Marinei Imperiale Ruse. Totodata, in anul 1912, AKULA a fost primul submarin rusesc care a tras o salva de cinci torpile, servind in cadrul Flotei Baltice, unde a participat la 16 misiuni de patrulare. In cadrul unei astfel de misiuni, submarinul a ratat scufundarea navei de patrulare costiera germane, BEOWULF, aflata sub comanda Fregattenkapitan Ebert. In cursul unei astfel de misiuni, submarinul a lovit o mina, scufundandu-se in apropiere de Ventspils (in Marea Baltica, acum apartinand Lituaniei).
Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate -380 tone, la suprafata/475 tone, in imersiune; lungime 56 m; latime 3,7 m; pescaj 3,4 m; 3 motoare Diesel de 1900 CP/un motor electric de 300 CP; viteza maxima -19,6 km/h, la suprafata/ 9 km/h, in imersiune; autonomie -3500 km, la suprafata/70 km, in imersiune; echipaj 34 de marinari; armat -4 tuburi lanstorpile de calibrul 457 mm, si probabil, 4 mine.
Submarinul AKULA din 1908, are un demn urmas, dupa 80 de ani, care-i poarta numele (vezi anexa 1).

Submarinele din clasa KAIMAN, au fost construite pentru Marina Tarista inainte de inceperea WW I. Unele surse il mentioneaza pe Simon Lake ca proiectant al acestei clase, dar se stie cu certitudine ca ele aveau numeroase defecte, fiind construite la Sankt-Petersburg, posibil incepand cu anul 1906. Dealtfel, a existat si un proces intre proiectant si Guvernul tarist, ce viza obligarea constructorului, si implicit a proiectantului, remedierea fara plata a defectelor constatate la aceste nave. Ca urmare, submarinele au fost consemnate in vederea reparatiilor si a remedierii unora dintre defecte, in anul 1910. Patru submarine din aceasta clasa au fost construite, ele fiind botezate: Kaiman, Alligator, Drakon si Krokodil; servind incepand cu anul 1911 in Flota Marii Baltice. Din anul 1915, au servit in cadrul nou infintatei, Flote nr.3; Kaiman si Krokodil au fost sechestrate de catre germani, ele fiind abandonate in portul Reval (actualmente, Tallin, capitala Estoniei), in anul 1918. Se pare ca in septembrie 1916, o parte dintre echipajele acestor submarine, au fost afectate noii clase de submarine, botezata AG (descrisa intr-un capitol anterior).  

  Submarinele din clasa KAIMAN, aveau urmatoarele caracteristici: greutate 409 tone, la suprafata/482 tone, in imersiune; echipaj 34 de marinari; viteza maxima: la suprafata, aproximativ 23 km/h/in imersiune, aproximativ 14 km/h; lungime 40,2 m; latime 4,3 m; pescaj 4,9 m; propulsie asigurata de doua motoare, unul pe benzina de 1200 CP, si unul electric de 400 CP, ce antrenau doua elici; autonomie de aproximativ 2100 km, la o viteza de aproximativ 16 km/h. Submarinele erau armate cu: doua tuburi lans-torpile in prova/doua in pupa (18 inch), si o mitraliera. Este foarte probabil, ca aceste torpile sa fi fost de tip Whitehead, calibrul 450 mm, dar cu siguranta acest tip s-a aflat in dotarea Marinei Tariste incepand cu anul 1912, avand raza maxima de actiune cuprinsa intre 400-900 m (unele surse mentioneaza doar 600 m autonomie), si ogiva cu incarcatura exploziva, de 26/64/112 kg.

Submarinele din clasa KARP, erau construite pentru Marina Imperiala Rusa de catre firma Krupp, din Germania. Krupp Germaniawerft, a construit aceste submarine in regim de urgenta, ca urmare a solicitarii primite din partea rusilor in anul 1904, si in urma razboiului ruso-japonez. Trei asemenea submarine au fost realizate pana in anul 1907, doua dintre acestea ramanand in serviciu pana in 1919 (Karp si Karas), iar cel de-al treilea, botezat Kambala, s-a scufundat cu tot cu echipaj in urma coliziunii accidentale cu nava de patrulare costiera Rostislav, langa Sevastopol, in iunie 1909.

Aceste submarine aveau un design revolutionar, format din corp dublu (ulterior, firma germana si-a folosit experienta castigata, in constructia primului submarin destinat Marinei Kaiser-ului, botezat U-1. Acest prim submarin german era destinat patrularii costiere, fiind realizat in anul 1906. U-1, avea lungimea de 42 m, fiind proiectat in anul 1904 de catre inginerul naval, Gustav Berling, posibil inspirat dupa proiecte franceze. Submarinul avea doua motoare pe benzina de 200 CP fiecare, si doua motoare electrice bazate pe acumulatori. Acest submarin era deja depasit tehnic la izbucnirea WW I, el fiind folosit in principal pentru instruirea echipajelor, dar a reprezentat un inceput pentru Marina Germana, ce va deveni un utilizator de mare clasa a acestei arme), dar ele n-au apucat sa participe la razboiul ruso-japonez, fiind livrate prea tarziu –au fost livrate abia in anul 1908, pe calea ferata, Flotei Marii Negre. Din anul 1918, submarinele Karp si Karas au ajuns in Marina Ucraineana, cel putin pentru o perioada scurta de timp, dar au reprezentat cel mai probabil, primele submarine din dotare.

Submarinele din clasa KARP, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 207 tone, la suprafata/235 tone, in imersiune; lungime de aproximativ 40 m; latime 2,7 m; propulsie prin doua elici, antrenate de catre un motor pe kerosen de 400 CP, si unul electric, de 200 CP; viteza maxima: aproximativ 20 km/h, la suprafata/ aproximativ 16 km/h, in imersiune; autonomie de 2320 km; echipaj 28 de marinari; armament: doua torpile calibrul 457 mm, in doua tuburi lans-torpile interne, si alte doua tuburi montate pe coca submarinului.

 Marina Imperiala Rusa, a avut in dotare si sase submarine din clasa KASATKA, construite intre anii 1904-1905, la Sankt-Petersburg, botezate: Keta (interesant este faptul ca acest submarin a fost realizat prin subscriptie publica, cele mai substantiale donatii fiind facute de catre familia Sheremetiev –familie nobiliara cu traditie, in Rusia), Kasatka, Makrel, Nalim, Okun, Skat. Aceste submarine au fost realizate de catre I.G Bubnov, fiind o dezvoltare a submarinului Delfin, ultimul fiind casat in anul 1922.

Submarinele din aceasta clasa, aveau probleme tehnice si de flotabilitate, ce ulterior au fost corectate. toate submarinele au primit noi motoare ce le-au inlocuit pe cele initiale (acestea erau pe benzina, dezvoltand 100 CP), Diesel incepand din anul 1910 (dezvoltau doar 120 CP, dar erau mult mai sigure in exploatare).

Submarinele din clasa KARP aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 140 tone, la suprafata/177 tone, in imersiune; lungime 33,5 m; latime 3,5 m; pescaj 3,4 m; propulsie initiala -un motor pe benzina de 200 CP (inlocuit ulterior cu unul Diesel, de 120 CP), si unul electric de 100 CP; viteza maxima: aproximativ 18 km/h la suprafata/ aproximativ 12 km/h in imersiune; echipaj 24 de marinari; armate cu cate 4 tuburi lans-torpila montate extern, si o mitraliera (aceasta a fost inlocuita ulterior cu un tun calibrul 47 mm).
Submarinele din clasa MORZH, au fost construite pentru Flota Marii Negre, cu putin timp inainte de izbucnirea WW I. Trei submarine din aceasta clasa au fost realizate, desi exista un program ambitios, intentionandu-se realizarea a sase unitati –a ramas doar la nivel de intentie, fiindca n-au exista fonduri pentru asa ceva, iar donatiile publice au fost insuficiente. Chiar si Duma de Stat s-a opus realizarii celor sase submarine, dar intr-un final trei au fost totusi construite, fiind botezate: Morzh, Nerpa si Tyulen.

Submarinele au fost realizate la Santierul Naval Nikolayev, la Marea Baltica, fiind proiectate de catre echipa condusa de catre I.G Bubnov, incepand din anul 1911. Ca design, Bubnov s-a bazat pe submarinul Akula, dar se avea in vedere manevrabilitate, stabilitate si siguranta superioare. A existat si o controversa intre ingineri si marinari in legatura cu aceasta clasa; inginerii doreau realizarea de compartimente etanse, marind astfel siguranta si sansele de supravietuire ale submarinului si echipajului/ pe cand marinarii, considerau ca prin adaugarea de pereti despartitori, atat comandantul cat si echipajul, ar fi pierdut controlul navei. Intr-un final, lipsa de fonduri a anulat constructia de compartimente etanse.

Submarinele erau bine inarmate pentru acele timpuri, avand un tun montat pe punte (de calibrul 47/57 mm), patru tuburi lans-torpile interne, si opt tuburi montate extern, model Drzevetskiy (acestea au fost ulterior anulate, deoarece mareau greutatea si afectau flotabilitatea navei). Aveau deficiente substantiale generate de: lipsa corpului dublu fara pereti etansi despartitori, ceea ce permitea o adancime de scufundare mica chiar si in acele timpuri –de doar 50 m; timp de scufundare mare, de peste 3 minute, ceea ce era foarte mult, datorita rezervorului de balast mic; submotorizare, avand doua motoare Diesel ce abia puteau genera impreuna, 500 CP (initial, erau prevazute cu doua motoare Diesel, ce puteau genera 1140 CP, importate din Germania, dar datorita razboiului totul a cazut); viteza scazuta, datorita submotorizarii, dar si datorita cocii prost proiectate, ce semana mai mult cu cea a unei nave de suprafata decat cu cea a unui submarin.

Cu toate acestea, ele au ajuns la Sevastopol, in martie 1915, operand in principal in Bosfor, impotriva navelor germane si turcesti, dar in special impotriva navelor comerciale ce tranzitau zona. Aceste submarine sunt creditate cu scufundarea a 16 nave comerciale, dar destinul lor n-a fost unul fericit: Morzh, s-a scufundat in mai 1917 dupa ce a lovit o mina –alte surse mentioneaza drept cauza, un atac aerian turcesc; Nerpa, a intrat in reparatii in anul 1917, la Nikolayev, dar n-a mai apucat sa redevina operational datorita lipsei pieselor de schimb, a fondurilor necesare, precum si a izbucnirii Marii Revolutii din Octombrie; Tyulen, a fost capturat de catre germani la Sevastopol, in 1918, ajungand ulterior in mainile britanicilor (noiembrie 1918). Nava a fost transferata Fortelor Albe, ale generalului Vranghel, participand la Razboiul Civil, refugiindu-se in urma avansului bolsevic, la Bizerte/Tunisia in anul 1920, vanduta ca fier vechi in 1924, si casata in 1930. Tyulen, este singurul submarin din aceasta clasa care a reusit sa captureze un vas comercial armat, in octombrie 1916, fiind vorba de nava Rodosto; Nerpa, a fost repus in functiune pe santierul naval Nikolayev, unde se afla pentru reparatii, in iunie 1922, de catre bolsevici, fiind rebotezat „Politruk” (stim cu totii ce erau jigodiile astea, mama lor de comunisti!), ulterior Nr.11; denumire sub care a ramas operational pana in decembrie 1930. In luna februarie 1931, a fost vanduta ca fier vechi si casata.
Submarinele din clasa Morzh, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 630 tone, la suprafata/760 de tone, in imersiune; lungime 67 m; latime 4,5 m; inaltime 3,9 m; viteza maxima: aproximativ 20 km/h la suprafata, si cam 15 km/h in imersiune; autonomie de 4600 km.

Submarinele din clasa BARS, au fost realizate pentru Marina Imperiala intre anii 1914-1917, fiind derivate din clasa Morzh (unele surse le vad ca fiind o modernizare a acestei clase). Ca si suratele lor, si aceste submarine au fost concepute de catre I.G Bubnov si Boris Mihailovici Malinin, dar aveau motoare si armament mai puternice, coca dubla, fiind totodata primele submarine construite de noua oranduire bolsevica. Desi aveau caracteristici net superioare clasei Morzh, aceste submarine sufereau din cauza stabilitatii si a flotabilitatii reduse, lipsei peretilor de compartimentare, vitezei mici de scufundare si a materialelor de slaba calitate. 24 de submarine au fost construite, la care ulterior, Marina Sovietica a reusit sa rezolve deficientele, toate fiind reproiectate si dotate cu echipamente moderne (mai putin 9 unitati care au fost pierdute), reducandu-se timpul de scufundare la maxim 30 s, primind totodata compartimente etanse si noi motoare Diesel, mai performante, noi conducte si noi tuburi lans-torpile (eliminandu-se tuburile montate extern, ce apareau si la clasa Morzh). Submarinele modernizate, au iesit cu totul din dotare abia la sfarsitul anilor *50 (exista surse care mentioneaza cel putin doua unitati, inca operationale). Cateva asemenea submarine au fost alocate Flotei Marii Negre

Submarinele din clasa Bars modernizate in anii *30-40*, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 933 tone la suprafata/1354 tone in imersiune; lungime 68 m; latime 4,5 m; inaltime 3,9 m; viteza maxima: aproximativ 33 km/h la suprafata, si cam 17 km/h in imersiune; motorizare: doua motoare Diesel Kolomna, de 2640 CP+doua motoare electrice de 900 CP; autonomie de peste 3700 km, la viteza de 18 km/h, navigand la suprafata; echipaj 33 marinari, dar ultimele variante ajungeau si la 53 de oameni (dupa unele surse); armament: 8 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm (6 la prova si 2 la pupa, avand cel putin 14 torpile ca rezerva); un tun calibrul 100 mm, montat pe punte; un tun cu tragere rapida, calibrul 45 mm destinat apararii AA; o mitraliera de calibrul 7,62 mm (bataie maxima: 2400 m/150-1000 m, in trageri AA).

Torpilele uzuale sovietice, calibrul 533 mm, ce in mod cert s-au aflat si in dotarea submarinelor modernizate din clasa Bars, au fost:

-53-27, intrata in serviciul incepand cu anul 1927, fiind prima torpila de productie sovietica, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1710 kg; lungime 7 m; ogiva exploziva de 265 kg; viteza maxima de aproximativ 70 km/h; autonomie 3700 m. Era o modernizare a celor rusesti, calibrul: 456 mm, model 1912/533 mm, model 1917), fiind in productie pana in anul 1935. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-53-36, intrata in serviciul incepand cu anul 1936, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1700 kg; lungime 7 m; ogiva exploziva de 300 kg; viteza maxima: de aproximativ 90 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 8000 m; . Era o modernizare a primei torpile sovietice, 53-27, dar care nu era prea reusita, fiind scoasa din productie in anul 1938, cel mult 100 de bucati fiind construite. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-53-38, intrata in serviciul incepand cu anul 1938, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1615 kg; lungime 7,2 m; ogiva exploziva de 300 kg; viteza maxima: de aproximativ 90 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 8000 m/aproximativ 60 km/h, pe distanta de 10000 m. Era varianta locala a torpilei italiene de acelasi calibru, ce fusese cumparata de Marina Sovietica, in anul 1932. In WW II, aceasta torpila a fost dominanta in Marina Sovietica. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-53-39, intrata in serviciul incepand cu anul 1941, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1780 kg; lungime 7,5 m; ogiva exploziva de 317 kg; viteza maxima: de aproximativ 100 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 80 km/h, pe distanta de 8000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 10000 m. Era, de fapt, o torpila 53-38, modernizata. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-ET-80, era destinata exclusiv submarinelor, intrand in serviciu intre anii 1942-1943. Torpila avea urmatoarele caracteristici: greutate 1800 kg; lungime 7,5 m; ogiva exploziva de 400 kg; viteza maxima: de aproximativ 60 km/h, pe distanta de 4000 m. Aceasta torpila, a fost prima cu motor electric realizata de catre industria sovietica.

Submarinele din clasa NARVAL, au fost proiectate de catre firma americana Electric Boat pentru Marina Imperiala Rusa, bazandu-se pe proiectul HOLLAND 31A, intr-un program demarat in anul 1911. Aceste submarine, in numar de trei, botezate: Narval, Kit si Kashalot; au fost operationale intre anii 1915-1919, ultima data in Marina Ucraineana (ele au fost abandonate de catre britanici la Sevastopol, fiind capturate de catre bolsevici, pe data de 26 mai 1919). Ele au servit in cadrul Flotei Marii Negre, avand in palmares scufundarea a 8 nave comerciale si a peste 70 de nave militare costiere. Ele aveau pereti etansi la apa, si urmatoarele caracteristici:  994 de tone in imersiune/621 tone la suprafata; lungime 70,1 m; propulsie Diesel-electrica: 4 motoare Diesel, ce dezvoltau 480 CP, antrenand 2 elice/900 CP electric; viteza maxima: la suprafata, 17,6 km/h/in imersiune, 21,3 km/h; autonomie: aproximativ 7000 km, la suprafata, avand viteza de croaziera de 12 km/h/ aproximativ 200 km, in imersiune, cu viteza de 8 km/h; echipaj 47 de marinari; armament: 4 tuburi lans-torpila interne, de calibrul 450 mm; 4/8 tuburi lans-torpile montate extern; un tun calibrul 75 mm, doar Kashalot avand unul de calibru mai mare -76 mm; 2 mitraliere de calibrul 7,62 mm.

Marina Imperiala Rusa, a avut in dotare unul dintre primele submarine miniere. Acesta a fost proiectat de catre Mihail Petrovich Nalyotov, si urma sa fie primul submarin de acest fel din lume, insa, datorita intarzierilor mari in constructie, acest „titlu” i-a fost luat de submarinele germane din clasa UC (acestea erau submarine mici, costiere, ce dispuneau de 12 mine. Aceste submarine nu erau foarte sigure –multe au si fost pierdute in accidente, existand riscul ca minele sa se armeze inainte de lansarea prin tuburile ejectoare. Ele aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 183 tone in imersiune/165 tone la suprafata; lungime de aproximativ 40 m; echipaj 14 marinari; motorizare: Diesel, cu 6 cilindrii, 90 CP/ motor electric, Siemens, 175 CP; viteza maxima: la suprafata 11,5 km/h/ in imersiune 9,6 km/h; adancimea de scufundare fiind de pana la 50 m; autonomie de 1260 km la viteza de croaziera de 9,3 km/h; armament: 12 mine dispuse in 6 tuburi interne. 15 submarine au fost construite incepand cu anul 1915, dintre care 14 au fost pierdute si unul a ramas in conservare. Din anul 1916, a aparut clasa UC II, o dezvoltare a clasei UC I, avand lungime marita la 52,7 m, echipaj 26 de oameni, adancime de scufundare de minim 50 m, viteza marita: 21,3 km navigand la suprafata si de 13 km/h navigand in imersiune, autonomie de peste 1300 km. Submarinele din clasa UC II, erau bine inarmate, dispunand de: 2 tuburi externe lans-torpile, de calibrul 50 cm; un tub lans-torpile montat intern, avand o rezerva de 7 torpile; un tun calibrul 88/105 mm montat extern, pe coca submarinului; 18 mine dispuse in 6 tuburi interne. Peste 60 de unitati au fost construite pana in anul 1918. Tunurile de calibrul 105 mm, L45, erau fabricate incepand cu anul 1906, si au fost atat in dotarea navelor de suprafata cat si in dotarea submarinelor, avand urmatoarele caracteristici: greutate 1450 kg; lungimea totala a tunului 4,72 m; rata de foc 15 proiectile/minut; greutatea proiectilelor era de 17,4/25,5 kg, in functie de cantitatea de exploziv continuta; rezerva de proiectile la bordul submarinelor din clasa UC II era de 100 de proiectile –unele surse mentioneaza 250 de proiectile; viteza initiala a proiectilului era de 710 m/s; distanta maxima de tragere: impotriva tintelor navale -12700 m/impotriva tintelor aeriene -8230 m; tunul avea elevatia cuprinsa intre -10º/+50º, fiind montat pe un stativ operat manual, ce se putea roti la un unghi complet de 360º. Unele dintre aceste tunuri+munitia aferenta, au fost utilizate de catre germani pana in anul 1945. Tunurile de calibrul 88 mm, erau operationale din anul 1892, si cantareau aproximativ 600 kg. Tunurile aveau lungimea totala de 2,64 m, rata de foc probabila de 15 proiectile/minut, greutatea proiectilului de 7/10 kg, viteza initiala a proiectilului fiind de 670/590 m/s. Fiecare submarin avea o rezerva de proiectile de calibrul 88 mm, cuprinsa intre 100-180 de unitati, iar bataia maxima era cuprinsa intre 6890/7300 m –in functie de anul fabricarii gurii de foc –unele surse mentioneaza chiar 11800 m -acestea aveau mici diferente constructive, dar ele erau montate pe stativ ce se putea roti la 360º, avand elevatia cuprinsa intre -10º/+30º -operat manual).

Acest prim submarin minier al Marinei Tariste s-a numit KRAB, avand minele depozitate in doua galerii orizontale, fiind construit la Santierul Naval Nikolaiev, din Marea Neagra, acum apartinand Ucrainei. El a fost construit intr-o perioada lunga de timp, 1908-1915, datorita intarzierilor si a lipsei de fonduri. Cu toate acestea el a servit in cadrul Flotei Marii Negre, fiind creditat cu amplasarea mai multor campuri de mine, ce au scufundat atat nave militare, cat si comerciale. In anul 1917, submarinul a fost capturat de catre germani, ulterior transferat fortei de interventie britanica, si sabordat de catre acestia in apropiere de Sevastopol in anul 1919, pentru a evita capturarea sa de catre bolsevici. In anul 1935, Marina Sovietica l-a ranfluat, dandu-l la casat. Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate: 512 tone, la suprafata/740 de tone, in imersiune; lungime 52,8 m; motoare: 4 pe benzina de 1200 CP, 2 motoare electrice de 400 CP; viteza maxima: la suprafata, 21,9 km/h/ in imersiune, 13 km/h; autonomie probabila de 2800 km, navigand la suprafata; echipaj 50 de marinari; armament: 2 tuburi lans-torpile montate intern, de calibrul 457 mm, un tun de calibrul 75 mm, 2 mitraliere si 60 de mine.

Interesant este faptul ca Marina Sovietica, avea sa construiasca ulterior o a doua clasa de submarine miniere, bazata pe cea britanica L (un asemenea submarin, HMS 55 -construit in Marea Britanie de catre Fairfield Shipbuilding and Company Govan, Clyde-s-a scufundat in Marea Baltica in anul 1919, in urma lovirii unui camp de mine amplasat de catre fortele britanice. Surse rusesti dau drept cauza a scufundarii submarinului, distrugatorul bolsevic, GAVRIL –care l-ar fi atacat cu focuri de arma in data de 9 iunie 1919, in Golful Finlandei. Cert este faptul ca epava submarinului a fost localizata de catre vanatoarele de mine sovietice in anul 1927, si ranfluata in data de 11 august 1928 (cadavrele a 34 de membri ai echipajului fiind retrocedate Angliei, acestea fiind urcate la bordul unei nave comerciale, dar transferate ulterior la bordul crucisatorului HMS Champion -sovieticii refuzasera ca aceasta nava sa intre in port si apele lor teritoriale. Acest crucisator usor, de 3750 de tone, facea parte din clasa Caroline, fiind operational intre anii 1915-1934. Armamentul principal era compus din: 4 tunuri Vickers de calibrul 152 mm, fabricate incepand cu anul 1913, avand bataia maxima de 20 km. Aceste tunuri erau inca folosite in anul 1944; un tun de calibrul 102 mm, MK-4, fabricat incepand din anul 1914, folosit si in rol AA, avand bataia maxima: impotriva tintelor navale, 15000 m/ impotriva tintelor aeriene, 8800 m. Aceste tunuri, erau inca folosite in anul 1940, in cadrul bateriilor de coasta).

Dupa ranfluare, Marina Sovietica a repus in functiune acest submarin, botezandu-l L-55 BEZBOZHNIK (ATEU –conform traducerii), studiindu-l totodata, din el derivand clasa LENINETS. El a ramas in uz pana in anul 1941, fiind utilizat mai mult pentru instruirea echipajelor, dar revitalizarea lui ar fi costat, conform surselor rusesti, un milion de ruble –o suma foarte mare pe atunci. Oricum, in urma unui accident suferit in 1941, submarinul n-a fost operational in WW II, fiind intr-un final casat, cel mai probabil in anul 1953 (surse sovietice mentioneaza anul 1960). Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate: 975 tone la suprafata/1168 de tone in imersiune; lungime 70,26 m; motorizare: 2 Diesel Vickers, de 2400 CP/2 motoare electrice, de 1600 CP; viteza maxima: la suprafata, 31 km/h/in imersiune, 19,4 km/h; autonomie: la suprafata, navigand cu viteza de croaziera de 15 km/h -8300 km; echipaj 44 de marinari; armament: 6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, cu o rezerva probabila de 12 torpile; 2 tunuri de calibrul 102 mm, MK-4 (ale carui caracteristici sunt descrise mai sus).

Clasa LENINETS a avut mare succes in cadrul Marinei Sovietice. Aceasta clasa, a avut 4 variante, construite intre anii 1925-1941 –cel putin 25 de unitati operationale. Cele mai multe au fost realizate in variantele 2/3, avand caracteristici constructive relativ diferite. Aceste submarine miniere, aveau coca dubla si tancuri de balast concepute de catre specialistii sovietici, minele fiind dispuse in doua tuburi orizontale, ce puteau fi lansate atat de la suprafata cat si din imersiune. Incepand cu anul 1934, toate submarinele din aceasta clasa au primit numere de serie ce incepeau cu litera L, iar din luna august 1931, trei asemenea submarine, botezate: Garibaldets, Chartist, Carbonari; au fost repartizate si Flotei Marii Negre. Submarinul Carbonari/L6, a fost scufundat de catre germani pe data de 18 aprilie 1944, in apropiere de Constanta, descoperit dealtfel, de catre scafandrii romani. Ulterior, din anul 1940, inca trei unitati din aceasta clasa, au actionat in Marea Neagra, avand numerele de inregistrare: L 23/24/25. Toate trei au fost pierdute pana la sfarsitul lui 1944, L-24 fiind descoperit de catre scafandrii in largul coastelor bulgaresti.

Un submarin din aceasta clasa, L-3 (Frunzenets, ulterior botezat pompos, Frunze –Mikhail Frunze, lider bolsevic, Comisar al Poporului pentru Armata si Marina, dupa Marea Revolutie), apartinand Flotei Marii Baltice, construit de catre Baltiyskiy Zavod din Leningrad (intre anii 1929-1933, datorita intarzierilor in productie), comandat de catre capitanul de rangul III, Vladimir Konovalov (un bun profesionist, ulterior amiral, fiind foarte respectat de catre marinarii sovietici. Era la origine evreu din Ucraina, intrand in Marina Sovietica in anul 1932. Initial, a fost submarinist in cadrul Flotei Marii Negre, iar din anul 1940, dupa absolvirea Academiei Militare Frunze, a trecut la Flota Marii Baltice, devenind comandantul submarinului L-3 din luna martie 1943. Din anul 1958 a fost comandantul intregii flote de submarine din Marea Baltica. A decedat pe data de 7 mai 1966, in urma unui atac cerebral), este creditat cu scufundarea vasului german de transport GOYA, plin de refugiati civili si raniti din cadrul Wehrmacht-ului, pe data de 16 aprilie 1945. Atunci, cel putin 6000/7000 de oameni si-au pierdut viata (au existat doar 334 de supravietuitori), iar actiunea „temerara” a lui L-3, este controversata si astazi, gravitand intre cauza si morala, onoare si patrie. Pentru aceasta mare „reusita”, Konovalov a fost distins cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice –cea mai inalta distinctie a URSS. Mai mult decat atat, dupa iesirea din uz, submarinul a devenit exponat de muzeu; din anul 1995, chioscul acestuia se afla expus la Moscova, in „Parcul Victoriei”.

Fiindca este „reprezentativ” pentru aceasta clasa de submarine, ne vom rezuma la a prezenta doar caracteristicile tehnice, ale lui L-3, iesit din uz abia in anul 1953: greutate: 1200 tone, la suprafata/ 1335 tone, in imersiune; lungime 81 m; motoare: 2 Diesel, ce dezvoltau in total 1600 CP; 2 motoare electrice, ce dezvoltau impreuna 1250 CP; viteza maxima: la suprafata, 26 km/h/ in imersiune, 17 km/h; autonomie: la suprafata 13700 km, cu viteza de croaziera de 17 km/h/ in imersiune 285 km, cu viteza de croaziera de 5,6 km/h; echipaj 53 de marinari; armament: un tun de calibrul 100 mm, L-68, un tun AA de calibrul 45 mm, cu tragere rapida, 6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, si 12 torpile ca rezerva, 14 mine marine.

 

 

 

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: Vanatorii CantoanelorEnciclopedia Armelor: Bizonul fara turela >>