Episodul XLIV: Rachete anti-tanc ghidate
X-4
Lansata de pe umar, trepied, vehicule de lupta, avioane si elicoptere, rachetele antitanc reprezinta un mijloc eficient si letal, de combatere a colosilor blindati din otel. Razboiul blindaj-antiblindaj, dureaza inca de la aparitia acestor arme, inceputul fiind facut de tunurile si proiectilele AT, acest “conflict” permanent durand si astazi –perfectionarea acestor Arme, ca si a blindajului si a masurilor de contracarare a lor, continuand, fara a exista vreun semnal ca s-ar apropia de sfarsit ( vezi anexa 3).
Inceputurile acestei Arme, rachetele antitanc ghidate, au venit, cum altfel, din Germania celui de-al III –lea Reich. Nu este o afirmatie gratuita, fiindca multa lume stie faptul ca, dupa Capitulare, echipe numeroase de ingineri si tehnicieni ai Aliatilor, au “bantuit” prin fabricile si laboratoarele de cercetare germane, “vanand” documentatie tehnica, prototipuri, inventatori, specialisti si muncitori germani de inalta clasa.
N-a contat nicicum faptul ca, o parte dintre acestia, au contribuit, direct sau indirect, la Holocaust, la exterminarea de vieti omenesti, prin insasi sustinerea efortului de inarmare nazist. A contat doar faptul ca luasera parte la crearea unor Arme teribile, nemaivazute pana atunci, ca stiau cum sa le produca, avand cunostinte tehnice ce depaseau cu mult nivelul atins de catre omologii americani, britanici, francezi sau sovietici.
Acestor experti, putina lume stie, le-au luat cel putin sase ani ca sa inteleaga si sa sorteze cele peste 15000 de rapoarte si pagini cu documentatie tehnica capturate si, dintre acestea, multe sunt si astazi trecute la “Strict Secret”. Atat pe timpul razboiului, cat mai ales dupa, Aliatii au luat cunostinta de preocuparile germane cu privire la crearea unor arme neconventionale, ghidate, capabile sa distruga din aer, de pe apa, de sub apa sau de la sol, avioane, tancuri, nave si submarine.
BV 246
Au fost uluiti de nivelul atins de catre germani si, spre marele lor noroc, aceste echipamente, in marea lor majoritate, n-au depasit stadiul de prototip, ori planseta de proiectare. O categorie aparte, pe langa avioane, tancuri si submarine deosebite, pomenite deja in seria Enciclopedia Armelor, germanii au proiectat si dezvoltat o serie de rachete si bombe ghidate, precum: BV-246 (bomba ghidata, numita “Radieschen”/Ridichea de luna, ce poate lesne fi considerata prima racheta anti-radiatie din lume, ea fiind destinata, in principal, distrugerii statiilor radar britanice); V-1/FI-103, ce avea si o varianta pilotata uman, numita FI-103R/REICHENBERG; Henschel HS-293A, bomba zburatoare ghidata radio (radioghidata), ce dispunea de motor racheta; Henschel HS-294, torpila zburatoare ghidata radio (radioghidata), ce dispunea de motor racheta, aceasta, pe ultima parte a traiectoriei, naviga sub apa ca o torpila obisnuita; bombele ghidate radio, FRITZ X ( vezi anexa 4 ) si FRITZ X-5/6, acestea fiind cu mult mai distrugatoare, ele continand 2500 kg de Amatol (n-au intrat niciodata in productia de serie, insa daca ar fi facut-o, Dumnezeu cu mila) si multe altele.
Despre toate acestea in articole viitoare, insa, o categorie cu totul aparte, au reprezentat-o rachetele ghidate destinate distrugerii tancurilor si a fortificatiilor inamice, numite, X-7 PANZERABWEHRRACHETE si PEIPENKOPF/PINSEL. Prima racheta antitanc dirijata, a aparut in inventarul militar in anul 1945.
X7 PANZERABWEHRRACHETE/RUHRSTAHL X-7 ROTKAPPCHEN/KRAMER RK-347, (Rotkappchen, inseamna in limba germana, SCUFITA ROSIE. Intamplator sau nu, numele i s-ar potrivi, fiindca, se pare ca doar sovieticii ar fi avut de-a face cu ea) a fost prima racheta AT ghidata din lume, a carei tehnologie se v-a regasi in toate proiectele dezvoltate de catre invingatori, dupa razboi, ea putand penetra orice blindaj existent la acea data, la o distanta maxima de 1200 m. Aceasta racheta antitanc dirijata a reprezentat un mare pas inainte in tehnologia militara, fiind totodata un nivel superior in lupta permanenta dintre proiectil si blindaj. Ea a fost proiectata de catre doctorul Kramer, si deriva din racheta AA dirijata, RUHRSTAHL X-4 (vezi anexa 1).
X-7 Rotkappchen, avea urmatoarele caracteristici: racheta ghidata AT prin fir, MCLOS, cu motor racheta cu combustibil solid; lungime: 76 cm, fara ogiva si fuzee/95 cm, cu ogiva si fuzee; diametru 150 cm; anvergura 60 cm; greutate la lansare 9 kg; viteza 350 km/h/245 m/s; ogiva de 2,5 kg, a carei explozie penetra blindaj de 200 mm, de la 1000-1200 m distanta. Explozia era declansata de o fuzee de impact, iar darea focului se facea electric, de la o baterie de 300V: sistem de ghidare prin fir, FuG 510/238; motor racheta cu combustibil solid, BMW 109-506 (Wasag, dupa unele surse), in doua trepte, prima treapta asigurand 68 kgf, iar cea de-a doua, ce avea timpul de ardere de 8 secunde, asigura impulsul final al rachetei, ce ajungea la 140 kgf/1,37 kN (probabil. Unele surse mentioneaza 98 kgf), timpul total de ardere al motorului fiind de 22 secunde. Combustibilul solid utilizat era Diglikol-Dinitrat pulbere; dimensiunea aripilor 60 cm.
Primele trageri cu aceasta racheta s-au efectuat in Poligonul de Antrenament nr.7 de la Senne, in data de 21 septembrie 1944 (vezi anexa 5), urmand ca acestea sa intre masiv in fabricatie incepand cu anul urmator.
Urmau a fi fabricate de catre firma Ruhrstahl din Brackwede, otelariile din zona Ruhr, Geratewerke din Stargard, Mechanische Werke din Neubrandenburg, motoarele fiind asigurate de catre BMW, din Berlin. Nu se stie daca astfel de rachete au fost folosite pe front, insa exista rapoarte sovietice care mentioneaza folosirea lor, in ultimele saptamani de razboi, pe frontul de est, distrugand cateva tancuri grele, IS (sursele germane mentioneaza ca putea face praf orice blindat existent in inventarul Aliatilor. Cert este faptul c-au capturat o gramada de rachete gata de a fi folosite, cu deosebire sovieticii. Cel putin 300 de exemplare au fost fabricate). Racheta era lansata de pe un trepied dotat cu o sina de 1,50 m lungime si 15 kg greutate, ghidarea facandu-se identic cu cea de la varianta X-4, insa viteza de rotatie era mai mare, de 120 pe minut (doua rotatii pe secunda).
Germanii, dezvoltau in ultimele saptamani de razboi, o varianta net superioara a acestei rachete AT, ce nu mai avea nevoie de ghidare manuala, fiind autodirijata in IR (capul de dirijare purta numele de „Steinbott”), mai mult decat atat, se gandeau la rachete AT cu raza lunga de actiune, numite ROCHEN-600 (1500 m autonomie, ce foarte probabil urma sa fie portabila, cu lansare de pe umar), ROCHEN-1000 (3000 m autonomie) si ROCHEN-2000 (5000 m autonomie), cu ogive marite si putere de penetrare mare, destinate inclusiv distrugerii fortificatiilor inamice. N-au fost niciodata realizate insa, daca razboiul se prelungea pana in anul 1946-1947, altfel ar fi stat lucrurile…
PEIPENKOPF, (Proiect PINSEL, dupa unele surse) deriva din X-7, fiind o varianta net superioara acesteia, cu ghidaj electro-optic, dispunand de o camera TV. Racheta, dispunea de un dispozitiv de urmarire automata a tintei, ce urmarea miscarile acesteia facand corectiile necesare in ceea ce priveste traiectoria rachetei, dispozitiv ce-ar fi purtat numele de „Zielsuchgerat” (Dispozitiv de achizitie tinta), iar camera TV, era, de fapt, un asa-zis „dispozitiv de recunoastere a imaginilor” (Ikonoskop/Ikonoskoprakete), ce-ar fi distins tinta in fundal. Aceste dispozitive automatizate erau, cel mai probabil, in faza avansata de executie la sfarsitul WW II, insa ele au definit toate sistemele similare de rachete dezvoltate de catre invingatori.
Nu se stie cu certitudine care era raza minima de detectie si fixare a tintei, dar probabil ca aceasta era de cel putin 1000 m. Nemtii astia!
Si, daca tot suntem la capitolul istoric al nasterii rachetelor ghidate AT, haideti sa vedem o astfel de Arma, chiar daca nu la fel de avansata, creata de un stat ce-atunci ca si acum, ne era aliat, stat despre care n-am zice c-ar fi fost in stare sa creeze asa ceva si anume, Ungaria. Ei bine, da, au facut o astfel de arma, cel mai probabil cu ceva ajutor german (dupa unele surse, desi ungurii sustin c-au conceput-o ei, 100%), ce a purtat numele de M44 BUZOGANYVETO.
M44 BUZOGANYVETO, a inceput sa fie dezvoltata la inceputul anului 1944, armata maghiara suferind, ca si cea romana, de lipsa unor mijloace AT eficiente impotriva noilor tancuri sovietice, chiar daca, raportat la numarul de unitati luptatoare, stateau mai bine decat noi la acest capitol. Aceasta arma dezvoltata in secret, destinata distrugerii tancurilor si a pozitiilor fortificate, ar fi fost construita in 600-700 de exemplare, fiind utilizata in luptele pentru apararea Budapestei (posibil, intre 40-50 de astfel de rachete au folosit in lupta, intre noiembrie 1944-ianuarie 1945), ea avand urmatoarele caracteristici: arma AT neghidata, vizare directa a tintei de catre tragator; calibru: 215 mm, ogiva/100 mm, corpul rachetei; greutate 4,12 kg; viteza 200 km/h; autonomie: 2000 m, lansata la un unghi de 40◦/eficienta maxima intre 500-1200 m; putea penetra blindaj de 300 mm grosime (facea praf blindajul frontal de 160 mm al unui IS-2, daca era trasa de la 200 m distanta de acesta); servanti trei.
Arma era de obicei dispusa pe un stativ din otel de 5 mm grosime, posibil trepiede modificate de mitraliere Maxim, captura de la sovietici, cate doua rachete per trepied, insa aveau si trepiede create special, cu deosebire montate pe camioane (nu este cert daca armia maghiara ar fi avut o astfel de varianta, existand doar schite ale unui astfel de vehicul purtator); greutate racheta 27 kg; lungime racheta 97 cm. Chiar daca nu era o racheta ghidata prin fir, ungurii sustin ca era cea mai buna arma AT existenta pe frontul de est. O fi fost, n-o fi fost asa, este totusi mare lucru c-au realizat-o!
Daca ungurii, cu sau fara ajutor german, au reusit sa creeze o astfel de racheta AT, sovieticii, „cuceritorii” de facto ai intregii Europe de Est (spre „marele” nostru noroc), au reusit din plin, cu sprijin german si beneficiind de cercetarile acestora, dupa WW II, sa-si creeze prima racheta ghidata AT. Aceasta s-a numit 3M6 SHMEL (AT-1 SNAPPER, in terminologia NATO), si a reprezentat totodata, prima astfel de racheta din dotarea Pactului de la Varsovia.
3M6 SHMEL/AT-1 SNAPPER (BONDARUL), de fabricatie sovietica, a fost primul sistem de rachete AT ghidate din inzestrarea Pactului de la Varsovia, fiind initial montat pe autovehiculul de teren, GAZ-69 (ce incepand cu anul 1957, se va fabrica la Campulung-Muscel, sub denumirea de IMS M-46). In inventarul Armatei Romane, “Bondarul” a aparut in anul 1961 (la doar un an de la debutul sau in armata sovietica. I-au urmat alte variante, mult mai moderne. Vezi anexa 2), montat fiind pe sasiu de GAZ/UAZ-69, iar ulterior, incepand cu 1964, el va veni montat pe autovehiculul blindat, BRDM-1.
La data intrarii in inzestrare “Bondarul” instalat pe GAZ-69, era cunoscut sub denumirea de 2P-26. Interesant este faptul ca rachetele erau acoperite, pentru protectie si camuflare, cu o prelate, astfel ca vehiculul semana cu un carucior pentru copii. Sistemul utiliza racheta cu incarcatura cumulativa, dirijata prin fir, cu focos ce detecta caldura emisa de motoarele tancurilor si blindatelor, 3M6. Racheta era usor de recunoscut fiindca avea ampenaj mare si varf ascutit, fiind capabila sa strapunga blindaje groase de 300-380 mm, la o distanta maxima de 2 km.
Era o racheta foarte performanta, neexistand la acea data blindaj care sa-i poata rezista. Racheta avea o viteza maxima redusa, de aproximativ 110 m/s, iar durata de traiect la distanta maxima de 2 km, era de aproximativ 20 s (timpul de zbor era destul de mare, inamicul putand lesne detecta si anihila operatorul rachetei). Interesant este faptul ca era ghidata prin fir de catre operatori, cu ajutorul unui joystick, inclusiv de la 30 m de instalatie, intreg sistemul fiind deservit de doi operatori. Pe GAZ-69, erau montate 4 rachete cu sistemele de ghidaj aferente, intreaga instalatie avand greutatea de 2370 kg si o lungime de 3,85 m.
BONDARUL avea urmatoarele caracteristici: lungime 1,14 m; anvergura 75 cm; diametrul 13,60 cm; greutate 22,50 kg; dispunea de un motor racheta cu combustibil solid; viteza maxima 100 m/s; focos HEAT in greutate de 5,40 kg; distanta de tragere: 500 m, minim/2300m, maxim. Din anul 1964, sistemul SCHMEL a intrat in inzestrare montat pe autovehiculul blindat BRDM-1 (era inca in uz pe la inceputul anilor *70), ce avea o greutate de 5,85 tone, lungimea de 5,7 m si era amfibiu, ceea ce-i permitea sa se deplaseze pea pa cu viteze de 8-9 km/h, avand un echipaj format din operatorul la sistemul de dirijare si soferul.
Sistemul a fost cunoscut sub numele de 2P-27, avand in componenta sa cea mai moderna racheta antitanc 3M6, care avea diametrul de 136 mm, diametrul aripilor de 750 mm, lungimea de 1150 mm, greutatea de 24,5 kg. Distanta maxima operationala era de 2 km, iar distanta minima de tragere de 600 m; putand perfora blindaj la unghi de incidenta de 90/60 de grade, de maxim 300 mm.
SHMEL, montat atat pe UAZ-69 cat si pe BRDM-1, a fost exportat de catre URSS in toata lumea, cu deosebire in Orientul Mijlociu (IDF/Israel Defence Force, a avut de a face cu ea in conflictele cu arabii din anii 60*-70* si, dupa toate probabilitatile, au folosit-o si ei, din capturi) si tari din Africa.
In dotarea Armatei Rosii, SHMEL a intrat oficial pe data de 1 august 1960, insa a fost prezentata pentru prima oara publicului, la parada traditionala de 1 Mai (este vorba de anul 1963). Cu toate acestea, dezvoltarea ei a inceput inca din anul 1958, primele teste fiind efectuate in luna aprilie. A ramas in productie pana in anul 1966, posibil chiar si dupa, pentru utilizatori arabi.
SS-10, (mai este cunoscuta si ca NORD-1503) a fost prima racheta AT ghidata franceza, a carei dezvoltare a inceput in anul 1948, la Arsenalul Aeronautic din Chatillon, fiind creatia inginerului Jean Bastien-Thiry (ce cativa ani mai tarziu a incercat sa-l asasineze pe Charles de Gaulle, fiind condamnat la moarte si executat), fiind o dezvoltare a rachetei germane X-7. Avea sa fie produsa de compania Nord Aviation, intre anii 1955-1962, in 30000 de exemplare (in anul 1955, o astfel de racheta costa 340 de franci francezi, iar cutia de comanda 1750 de franci francezi).
Primele teste au avut loc in anul 1952, racheta avand urmatoarele caracteristici: MCLOS, ghidata prin fir; greutate la lansare 15 kg lungime 86 cm; diametrul 16 cm; anvergura 75 cm; ogiva de 5 kg-HEAT, capabila sa perforeze blindaj omogen de 40-50 cm, dispunand de fuzee de impact; motor racheta cu combustibil solid; timp de zbor, probabil 20 s; autonomie cuprinsa intre 500-1600 m; viteza maxima 80 m/s; a avut mai multe prototipuri –Nord 5201, ce dispunea de 2 aripi/Nord 5202, ce dispunea de 4 aripi/Nord 5203, varianta finala; platforme de lansare: individual, trepied cu sina, racheta fiind dispusa intr-o banala cutie metalica (cantarea, cu totul, cam 28 kg), fiecare cutie fiind conectata prin fir la operator (maxim 1-2 cutii cu rachete per operator), ghidarea facandu-se prin intermediul unui joystick/vehicule de teren, iar darea focului se facea prin impuls electric, de la o baterie de 26V/4A. SUA, au achizitionat 500 de rachete, intre anii 1952-1953, in vederea evaluarii operationale, botezandu-le MGM-21A (se pare ca le-au utilizat pana in anul 1960, foarte probabil).
SS-10 in Israel
Aceasta racheta a fost masiv achizitionata de catre Israel (primul client major la export pentru aceasta racheta), care le-a si folosit impotriva tancurilor egiptene, in 1956 (Criza Suezului). Interesant este faptul ca israelienii, nu cu mult inainte, au facut rapid cumparaturi importante de echipamente militare (multe dintre acestea proveneau din WW II, fiind surplusuri bagate prin depozite), cheltuind rapid 18,50 milioane de dolari, precum: 60 de tancuri AMX-13 si 10000 de lovituri de tun pentru acestea; 40 de tunuri autopropulsate M-7; 300 de transportoare blindate, din Marea Britanie si Franta; 1000 de mitraliere Browning; 120 de Jeep-uri; 20 de avioane de vanatoare-bombardament (8 Meteor si 12 Ouragan) si munitie suficienta pentru a putea lupta timp de 10 zile; 36 de rachete ghidate AT, SS-10 (conform intelegerilor cu statul francez, acestia livrau 50 de exemplare lunar, incepand din decembrie 1955).
Unele surse, in special franceze, sugereaza ca israelienii n-au folosit rachete SS-10 in Conflictul Suezului, deoarece primii cursanti ai IDF s-ar fi intors din Franta abia la sfarsitul lui 1956, rachetele incepand sa fie utilizate la unitati abia din ianuarie 1957 (tot cam pe-atunci aveau sa vina si primele simulatoare. Astazi, israelienii sunt recunoscuti pentru simulatoarele extrem de performante pe care le fac, iar despre rachetele AT, ce sa mai vorbim…) –cel mai probabil acesta este adevarul.
SS-10/MGM 21A in SUA
In uz israelian, in general, rachetele erau montate pe Jeep-uri Willis, la partea spate a acestora (4 rachete, foarte probabil system dezvoltat autohton intre anii 1959-1960), un astfel de vehicul avand 4 oameni –un tragator (“Navat”, in ebraica, care ghida racheta spre tinta); soferul vehiculului (“Nahag”, in ebraica); doi servanti-incarcatori (“Mafil”, in ebraica). Tragatorul, in general, declansa focul dintr-un punct de observatie dispus la 100 m de vehicul, prin fir, prin intermediul cutiei de comanda (putea selecta focul, putand lansa o singura racheta sau toate rachetele, rand pe rand) insa, in caz de nevoie, o putea face si de la 300 m distanta de vehicul. Ceva similar vor folosi si la rachetele SS-11.
SS-11, (mai este cunoscuta si ca NORD-5210) este o varianta superioara a SS-10, a carei dezvoltare a inceput in anul 1953. 180000 de exemplare au fost realizate de catre Nord Aviation intre anii 1956-1980, cu modernizarile de rigoare. Racheta avea urmatoarele caracteristici: MCLOS, ghidata prin fir; greutate la lansare 30 kg lungime 1,19 m; diametrul 16,50 cm; anvergura 50 cm; ogiva de 6,8 kg-HEAT. A avut mai multe tipuri de ogive, precum: 140AC -capabila sa perforeze blindaj omogen de 60 cm, dispunand de fuzee de impact, viteza maxima 190 m/s (580 km/h)/140AP02 –cu fragmentare, putand penetra blindaj de 10 mm grosime/140AP59 –anti-personal, avand ogiva de 8 kg/140CCN –putea distruge vehicule de transport si alte mijloace neblindate, viteza fiind cuprinsa intre 110-120 m/s; motor racheta cu combustibil solid; timp de zbor, cam 19-20 s; autonomie maxima 3000 m; costul unei rachete la nivelul anului 1978, cam 900 de dolari.
Alouette III lansand o SS-11
Aceasta racheta a fost un succes, ea echipand inclusiv tancuri, vehicule blindate, elicoptere si nave de patrulare rapide, precum: Alouette II (primul elicopter din lume dotat cu rachete AT); Alouette III (vezi anexa 6); Westland Lynx, Wessex si Scout (vezi anexa 7); Bell UH-1B (vezi anexa 8).
Israel a folosit masiv aceste rachete, foarte probabil si in conflictul cu arabii din 1967. Racheta a avut si o varianta montata pe nave de patrulare rapide, aparuta in 1966, posibil sa fi fost vorba de AS/SS-12 sau SS-11M (de la Marine), intrand pentru prima data in uz pe navele Marine Nationale din Clasa Le Combattante. Tot atunci, Marina Libiana a echipat cu astfel de rachete, trei vedete rapide din Clasa Vosper (Sebha, Sirte si Susa), acestea intrand in uz in anul 1968 (dispuneau de cate 8 astfel de rachete, cate 4 pe fiecare parte laterala a navei).
AMX-13 si SS-11
Dupa libieni, si Fortele Navale din Brunei, Etiopia, Grecia, Coasta de Fildes, Malaezia, Senegal, Suedia si Tunisia, si-au dotat navele de patrulare cu astfel de rachete. AS-12, (cunoscuta si ca NORD SS-12) era o dezvoltare superioara a SS-11, realizata tot de catre Nord Aviation, si avea urmatoarele caracteristici: MCLOS, ghidata prin fir; greutate 76 kg; lungime 1,87 m; anvergura 65 cm; diametru: 18 cm, corpul rachetei/21 cm, ogiva exploziva; viteza maxima 370 km/h; autonomie 7000-8000 m; ogiva de 27-30 kg, focosul armandu-se dupa 7,7 secunde de la lansare; motor racheta cu combustibil solid, in doua trepte (prima treapta ardea timp de 2,2 secunde, dupa care pornea motorul de mars, avand timp de ardere 28 secunde).
Racheta a inceput sa fie dezvoltata pentru utilizarea in rol anti-nava, atat de pe elicoptere cat si de pe nave mici si medii, inca din anul 1957, intrand in uz la inceputul anilor *60. A fost fabricate in peste 10000 de exemplare, intre anii 1960-1982. Putea fi utilizata si pentru distrugerea fortificatiilor inamice, puterea de distrugere fiind echivalenta cu cea a unui obuz de 5 inch.
ENTAC/Engin Teleguide Anti-Char, a intrat in serviciu in anul 1957, avand ghidaj prin fir, MCLOS. Dezvoltarea sa a inceput in anul 1950, avand drept punct de pornire proiecte germane din WW II, dar si rachetele SS-10/11/12, ramanand in productie pana in anul 1974, cel putin 140000 de exemplare fiind produse, multe dintre acestea sub licenta. A fost dezvoltata de catre DTAT/Direction Techniques des Armements Terrestres si construita de catre firma Aerospatiale. Racheta, realizata in mai multe variante, avea urmatoarele caracteristici: greutate la lansare 12,20 kg; lungime 82 cm; diametrul 15,20 cm; anvergura 37,50 cm; ogiva de 4 kg, capabila sa perforeze blindaj omogen de 65 cm, dispunand de fuzee de impact; motor racheta cu combustibil solid; timp de zbor 23 s; autonomie cuprinsa intre 400-2000 m; viteza maxima 85-100 m/s; platforme de lansare: individual, trepied cu sina, racheta fiind dispusa intr-o banala cutie metalica, fiecare cutie fiind conectata prin fir la operator (maxim 10 cutii cu rachete per operator), ghidarea facandu-se prin intermediul unui joystick/vehicule de teren -M-201dispunand de 4 rachete, aparut in octombrie 1966/Land Rover, folosite cu precadere de catre Africa de Sud, Australia si Canada/M-151, SUA, 4 rachete, acestea fiind varianta realizata sub licenta, cunoscuta sub numele de MGM-32A.
ENTAC a fost achizitionata de multe state, unele dintre acestea producand-o sub licenta. Iata care au fost acestea:
-Australia, cam 500 de rachete comandate in anul 1962, livrate intre anii 1963-1964. Au ramas in serviciu pana in anul 1984, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne, de tip MILAN;
-Belgia, cam 2500 de rachete comandate in anul 1961, livrate intre anii 1961-1966, unele dintre acestea montate pe tancul AMX. Au ramas in serviciu pana pe la jumatatea sau sfarsitul anilor *80, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne;
-Canada, cam 2000 de rachete comandate in anul 1959, livrate intre anii 1960-1963. Au ramas in serviciu pana pe la jumatatea sau sfarsitul anilor *80, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne;
-India, cam 2000 de rachete comandate in anul 1967, livrate intre anii 1967-1971. Au ramas in serviciu pana in anul 1982, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne, de tip MILAN. Le-au folosit impotriva tancurilor pakistaneze in anii *70;
-Iran, cam 2000 de rachete comandate in anul 1966, livrate intre anii 1966-1969. Au ramas in serviciu pana in anul 1988, fiind folosite in razboiul cu Irakul (1980-1988);
-Indonezia, cam 500 de rachete comandate in anul 1962, livrate intre anii 1963-1964. Au ramas in serviciu probabil pana in anii *80, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne;
-Israel, cam 1000 de rachete comandate in anul 1962, livrate intre anii 1963-1964. Au ramas in serviciu probabil pana in anii *80, cand au fost inlocuite cu rachete mult mai moderne. Au participat la Razboiul de Sase Zile, fiind creditata cu distrugerea a mai multor T-55 egiptene;
-Liban, cam 200 de rachete comandate in anul 1966, acestea fiind livrate anul urmator. Au fost folosite in luptele de strada din Beirut, la inceputul anilor *80;
-Maroc, cam 500 de rachete comandate in anul 1972, acestea fiind livrate intre anii 1973-1974. Au inceput sa fie inlocuite de racheta americana HUGHES B.G.M. 71 TOW (Tubelaunched Optically-tracked Wire-guided/Racheta trasa de pe un lansator prevazut cu sistem de vizare optic si dirijata prin fir, aparuta in anul 1963), dupa anul 1977;
-Norvegia, cam 1000 de rachete comandate in anul 1965, livrate intre anii 1966-1968;
-Africa de Sud, cam 500 de rachete comandate in anul 1969, livrate anul urmator. Au ramas in serviciu probabil pana la sfarsitul anilor *80, insa au inceput sa fie inlocuite din anul 1975, cu rachete MILAN. Au participat la Razboiul de Frontiera cu Angola, fiind creditata cu distrugerea a doua BRDM-2 si a doua T-55 cubaneze (decembrie 1983);
-SUA, au achizitionat modelul imbunatatit, ENTAC 58, cu care au inlocuit racheta mai veche, SS-10/MGM-21A. Le-au produs sub licenta, avand denumirea de MGM-32A, fiind montate si pe Jeep M-151. Au ramas in serviciu intre anii 1963-1972 (din data de 30 septembrie 1972 au iesit complet din uz, in cadrul Garzii Nationale) si a participat la Razboiul din Vietnam, intre anii 1968-1969, inlocuite fiind de BGM-71 TOW (erau, cu siguranta, in dotarea Regimentului 14 Infanterie).
MGM 32A, alias ENTAC
Americanii au cochetat cu ideea realizarii primei lor rachete ghidate AT, inca din anul 1953. Aceasta s-a numit DART, dezvoltarea ei incetand in anul 1958, optandu-se pentru importul rachetelor franceze, SS-10/11.
DART, a fost propusa de catre firma Curtiss-Wright, in anul 1951, prin filiala sa, Aerophysics Development Corp, si a fost lansata pentru prima data in luna august 1954 (i-au urmat inca 40 de teste, timp de un an de zile). Sub numele de XSSM A-23, proiectul a decurs lent, ajungand sa coste la nivelul anului 1955, 44 milioane de dolari, si asta in conditiile in care, conform expertilor US Army, nici in anul urmator n-avea sa fie gata. Cum US Army si aliatii sai din NATO se confruntau cu spectrul unei posibile confruntari cu sovieticii si Pactul de la Varsovia, in Europa Centrala, numarul de tancuri detinute de catre “comunisti” fiind superior celor detinute de “capitalisti”, nevoia unei arme ghidate AT care sa stavileasca puhoaiele de blindate sovietice&Co, era cu atat mai stringenta, militarii americani nu mai puteau avea…rabdare. Mai mult decat atat, Pentagonul a acuzat Aerophysics ca si-a supraevaluat capacitatile, intr-un final, in luna septembrie 1958, intreg programul fiind anulat.
DART/XSSM A-23, avea urmatoarele caracteristici: lungime 1,52 m; anvergura 1,02 m; diametru rachetei 20,3 cm; greutate 45 kg; autonomie 3000 m; motor racheta cu combustibil solid, doua trepte; viteza maxima 965/1130 km/h; ghidaj optic, corectat de catre operator prin fir, iar in faza terminala a zborului, racheta folosea un cap de cautare in IR; fuzee de impact; era lansata de pe un camion, M-59.
Daca au dat chix cu asta, in 1962 avea sa se nasca teribila si renumita, HUGHES B.G.M TOW (Tubelaunched Optically-tracked Wire-guided/Racheta trasa de pe un lansator prevazut cu sistem de vizare optic si dirijata prin fir), intrata in serviciu doi ani mai tarziu, fiind folosita pentru prima data impotriva tancurilor nord-vietnameze, in anul 1972. O racheta ce s-a bucurat de mare succes, dezvoltata si perfectionata continuu (fabricata in mai multe variante), aflata si astazi in uzul multor armate. Nu se stie cu certitudine cate s-au vandut in lume, se stie insa cate au fost vandute pana in anul 1985 -350000 de exemplare, in cel putin 25 de tari. O alta poveste insa, si-nca una de succes!
Episodul XLV: ASU 57/85
WW
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.
www.fas.org/man/dod-101/sys/land/…/at–1.htm
www.m201.com/versions/ENTAC.htm
www.designation-systems.net/dusrm/m-21.html
historywarsweapons.com ›
www.designation-systems.net/dusrm/m-22.html
www.alternatewars.com/…/US_ATGMs.htm
www.wehrmacht-history.com/…/x7–rotkaeppch…
www.oocities.org/augusta/…/panzerfaust12.htm
ANEXE:
[1] RUHRSTAHL X-4 (mai este cunoscuta in evidentele germane, drept RK-344) era o racheta AA ghidata prin fir, ce n-a intrat niciodata in uz operativ. Lucrarile la aceasta racheta absolut inovatoare, au inceput in luna iunie 1943, odata cu intensificarea bombardamentelor Aliate (americanii bombardau ziua –o idee idioata, cu pierderi enorme, insa industria si infrastructura germana trebuiau reduse la „tacere”, iar britanicii noaptea), carora Luftwaffe le faceau fata cu greu, inregistrand pierderi in oameni si materiale, foarte greu de inlocuit, basca ca luptau pe mai multe fronturi, presiunea asupra aviatiei de vanatoare si a pilotilor germani, fiind enorma. Creatorul ei a fost Doctorul Max Kramer, de la firma Ruhrstahl din Brackwede, ce a pornit de la ideea realizarii unei rachete ghidate ce putea fi lansata de catre avioanele de vanatoare, in afara razei de actiune a mitralierelor si tunurilor de pe bombardierele Aliate, suficient de puternica sa distruga prin explozie, la contact, orice zburau acestia pe-atunci.
Lucrul la racheta a decurs lent, primul test de zbor avand loc de-abia in data de 11 august 1994, platforma de lansare a primei rachete ghidate AA din lume, fiind un FW-190. Se pare ca racheta era prea grea pentru atasarea la un avion de vanatoare, afectandu-i caracteristicile aerodinamice, viteza si anvelopa de zbor si, drept urmare, la testele ulterioare, au fost folosite aeronave de bombardament, JU-88 (se pare ca si aeronave JU-388, ar fi executat trageri test cu astfel de rachete, foarte probabil).
Interesant este faptul ca Luftwaffe, intentiona sa doteze noile avioane cu reactie, ME-262, cu astfel de rachete, insa totul a ramas doar la nivel de intentie (mai intentionau sa doteze si aeronava, FW-183 HUCKEBEIN, niciodata realizata, o singura macheta fiind testata in sufleria aerodinamica, posibil si FW P-VII –lungime 10,55 m; anvergura 8 m; anvergura aripilor 17 m/patrati; inaltime 2,35 m; greutate complet incarcat 4750 kg; viteza maxima 935 km/h la altitudinea de 9000 m; plafon maxim 13700 m; prototip nefinalizat. Cu certitudine ar fi intrat in dotarea bombardierului greu, la care s-a lucrat incepand din aprilie 1944, ramas doar pe hartie, cunoscut ca proiect, FW-0310239-01 – lungime 14,20 m; anvergura 12,65 m; anvergura aripilor 27 m/patrati; inaltime 3,75 m; greutate:gol 4225 kg/greutate combustibil 2775 kg/incarcatura maxima de bombe 8100 kg; viteza maxima; incarcat cu bombe 1015 km/h la altitudinea de 10000 m; rata de urcare 21,2 m/s; plafon maxim 13700 m; autonomie 2500 km; motorizare: doua turbojeturi a cate 1500 kgf fiecare), pilotul avionului cu reactie, si-asa greu de stapanit, nu facea fata noilor solicitari, acesta neputand ghida racheta si guverna aeronava in acelasi timp.
Racheta era astfel conceputa incat sa poata fi asamblata si de catre muncitori fara calificare inalta, ea neintrand cel mai probabil in uzul Luftwaffe, cu toate ca exista supozitii, neverificabile si neconsemnate oficial, care sugereaza ca ar fi fost folosita in ultimele 2 saptamani inainte de capitulare, cel putin una doborand un bombardier american, B-17 –nu exista vreo confirmare din partea USAF. Racheta avea urmatoarele caracteristici: racheta AA cu raza scurta de actiune, MCLOS/Manual Command to Line of Sight/Comanda Manuala la Linia de Vizare; lungime 2,01 m; diametru 22 cm; anvergura 72,60 cm; greutate la lansare 60 kg; viteza 1150 km/h/325 m/s; ogiva de 20 kg, cu fragmentare, a carei explozie distrugea totul pe o raza circulara de 7-8 m. Explozia era declansata de o fuzee de proximitate, ce era reglata pe zgomotul emis de motoarele unui B-17 ce zbura in regim de croaziera, undeva la 200 Hz –fuzeea era numita „Kranich”, foarte probabil dupa inventatorul ei.
Se pare ca ogiva detona la aproximativ 8 m de aeronava B-17, luand-o in tinta de la aproximativ 15 m distanta; autonomie cuprinsa intre 1,5-3,5 km (posibil, chiar 4 km); sistem de ghidare prin fir, FuG 510/238; motor racheta cu combustibil lichid, BMW 109-448, functionand pe baza de amestec hipergolic (S-Stoff/acid-azotic, 5% clorura de fier. Cantitatea interna era de 6,5 kg/R-Stoff, dimethylaminobenzen trietilamina, numit de catre germani, Tonka 250. Cantitatea interna era de 1,8 kg), putand atinge 140 kgf, tractiune initiala, ce dupa 17 secunde de zbor, scadea la 30 kgf.
Acesti compusi erau extrem de corozivi, germanii avand la sfarsitul razboiului in studiu, o varianta de racheta echipata cu combustibil solid, niciodata realizata. Racheta era stabilizata giroscopic, ea rotindu-se in zbor cu viteza de 60 rpm (o rotatie pe secunda), fiind ghidata prin intermediul a doua fire dispuse pe suprafetele de control, ale aripioarelor din coada, avand aripioarele dispuse in forma de cruce (fiecare aripioara masurand 78 cm); ghidarea se facea cu ajutorul unui joystick, de catre operator. Racheta era asamblata de catre firma Ruhrstahl din Brackwede, care se pare ca realizase cam 950 de exemplare pana in decembrie 1944 (nu se stie daca toate erau 100% operationale, sau este vorba doar despre carcase), insa firmele BMW din Berlin si Geratewerke din Stargard, realizasera cam 1500 de motoare racheta.
[2] Sistemului antitanc SCHMEL i-a urmat in Armata Romana, 9 K11 MALYUTKA (AT-3 SAGGER), racheta AT cu raza medie de actiune (prezentata pentru prima oara publicului, la parada de 1 Mai 1965, din Piata Rosie/Moscova), un sistem foarte bine cunoscut si cu larga raspandire in lume (despre asta se poate spune ca numai cine n-a vrut-o, n-a avut-o, ajungand si-n dotarea “luptatorilor pentru libertate” de oriunde URSS avea interese, inclusiv OEP-ul lui Yasser Arafat, a utilizat-o impotriva tancurilor evreiesti). Romania a avut in dotare 3 tipuri de instalatii MALYUTKA. Prima instalatie de acest tip a aparut in dotare pe la jumatatea anilor *60, fiind de tipul 9 P110, montata pe transportorul blindat BRDM-1. De asemenea, in aceeasi perioada, a intrat in dotare sistemul mobil de lansare portabil, 9 P111, masina de verificat rachete inainte de lansare si cea de antrenament pentru ochitori, 9 F66.
Masina de antrenament pentru ochitori 9 K11 MALYUTKA era foarte moderna pentru acele timpuri, fiind dotata cu tuburi catodice si relee, un ecran pe care se putea executa dirijarea simulata a rachetei la distanta de tragere aleasa si cu o anume directie de deplasare a tintei. Racheta 9 M14 MALYUTKA era moderna, ea avand incarcatura cumulativa, fiind dotata cu un sistem de dirijare prin fir (asemanator cu cel de la SCHMEL) si un giroscop pentru mentinerea pe traiectorie. Cu toate acestea racheta avea un traiect pe tinta destul de mare, de aproximativ 30 de secunde, ceea ce era un dezavantaj, fiindca permitea tintei vizate sa se camufleze cu fum sau dupa obstacole; un inconvenient major dealtfel, care a marcat intreaga cariera a acestei arme.
Un alt inconvenient era faptul ca racheta nu era eficace sub 500 m, neatingand viteza necesara penetrarii blindajului maxim. Dirijarea rachetei se facea de catre operator printr-un joystick, fiind destul de complexa si dificila. Ca urmare operatorul RAD, pentru a atinge nivelul de pregatire optim necesar, trebuia sa execute minim 2500-3000 de lansari simulate in instalatia 9 F66. Din anul 1973 au intrat in dotare variantele modernizate: 9 M14M, ce avea dirijare manuala redusa, timp mai redus de zbor; 9 M14P ce avea sistem semiautomat de dirijare a rachetei la tinta, putere de patrundere in blindaj de 460 mm si capabilitate impotriva blindajelor reactive. Insa, cea mai moderna varianta de productie sovietica pe care armata noastra a avut-o in dotare, a fost cea montata pe transportorul BRDM-2 (Boievaia Razvedivatelnaia Dozornaia Mashina –masina de lupta de cercetare si patrulare), ce putea transporta 4 oameni protejati de un blindaj de 10 mm la partea frontala.
BRDM-2 are un motor pe benzina GAZ-41 de 140 CP (18,2 CP/t) si o greutate de 7,7 t. Instalatia de lansare 9 P122 era echipata cu 14 rachete 9 M14M, iar instalatia 9 P133 cu rachete 9 M14P in numar de 16/18 bucati. Romania a asimilat in fabricatie (ca de altfel multe tari din cadrul Pactului de la Varsovia) racheta MALYUTKA, la ELECTROMECANICA Ploiesti, reusind sa o si modernizeze cu suport francez pe la jumatatea anilor *90. Este interesant faptul ca in perioada 1993-1995, Romania a cochetat cu ideea achizitionarii din Franta a rachetelor HOT si MILAN, intentie ramasa nefinalizata. Cu toate acestea racheta MALYUTKA modernizata cu francezii de la Euromissile, a fost un hibrid intre racheta originala sovietica si MILAN, purtand denumirea de MALYUTKA M2T.
Aceasta racheta era net superioara celei sovietice si cea mai moderna de acest tip la acea data, avand doua incarcaturi in tandem, fiind capabila sa distruga blindaj reactiv de pana la 900 mm. Nu se stie cu siguranta cate si daca au fost achizitionate, dar se intentiona ca ele sa doteze MLI-84 M1, ce in final a dispus de racheta mult mai performanta de fabricatie israeliana, SPIKE. Racheta 9 M14M avea urmatoarele caracteristici: viteza de zbor 120 m/s; greutate la start 10,9 kg; componenta de lupta cumulative; lungime 860-864 mm; diametrul 125 mm; bataia minima 500 m; bataia maxima 3000 m; putere de patrundere in blindaj- 400 mm la unghi de incidenta de 90 de grade; dirijarea se facea normal prin metoda celor trei puncte. Transportorul acestui sistem, BRDM-1 (9 P110) avea o lungime de 5700 mm; latime de 2200 mm; greutate pentru lupta cu doi oameni+rachete, de 6000 kg; numarul de ghidaje pentru rachete -6; viteza de tragere de 2 lovituri/minut; camp de tragere vertical de la -4,8/+10,2 grade, camp de tragere orizontal cuprins intre +/- 85,2 grade; viteza pe drum/camp de 75/40 km/h; viteza pe apa de 8-9 km/h.
La noi, acest complex montat pe BRDM -2, se mai afla inca in dotarea bateriilor si divizioanelor antitanc de la nivel regiment de infanterie pana la nivel armata, inclusiv Rezerva General Strategica, pe la sfarsitul anilor *90, cu toate ca in inzestrare a intrat racheta israeliana SPIKE. MALYUTKA a avut si o varianta cu lansare de pe elicoptere, precum cele din seria MI-2/8/24 (primele variante), fiind fabricata cu licenta de cel putin 5 state, inclusiv China (exista fotografii cu un IAR-330 echipat cu astfel de rachete, daca-mi aduc bine aminte, le-am vazut pentru prima data intr-o revista a MApN, de dinainte de 1989. Din cate stiu nu erau in dotare standard, foarte probabil sa fi fost un prototip folosit la Expozitia Permanenta de Tehnica Militara Romaneasca de la Clinceni). Ultimul sistem de productie sovietica achizitionat de catre Romania incepand cu anul 1980, este 9 P113 KONKURS (AT-5 SPANDREL) si se afla inca in inzestrarea unitatilor antitanc, alaturi de rachetele MALYUTKA ce au supravietuit, dar avand perfomante net superioare acestora. Romania a achizitionat se pare, intre 30-40 de asemenea instalatii.
AT 5 Spandrel/9P113 KONKURS, este un sistem de rachete antitanc dirijate de generatia a II-a, montat pe transportorul BRDM-2 (acelasi ca si la MALYUTKA), avand dirijare semiautomata. Sistemul are si o varianta de lansator portabil, 9 M111, fiind asemanator ca performante celui american, TOW (unii specialisti sustin faptul ca KONKURS este o copie a rachetei americane), avand o probabilitate de lovire de 90%. Aceasta varianta nu a fost achizitionata de Romania. Racheta antitanc dirijata KONKURS este amplasata intr-un container de fibra de sticla (instalatia de lansare 9 P148), ce o protejeaza si ii asigura totodata ghidarea initiala. La lansarea rachetei intra in functiune un sistem generator de gaze ce propulseaza racheta cu 80 m/s, iar prin pornirea motorului propriu, viteza este accelerata la peste 200 m/s cu 7 rotatii pe secunda si dirijare automata. Pentru dirijare racheta este prevazuta la partea din spate cu o pastila trasoare care emite in infrarosu; sistemul fiind astfel ochit si mentinut pe tinta, transmitand permanent comenzi prin fir pentru corectarea zborului –operatorul RAD preia comanda si dirijeaza racheta normal. Racheta KONKURS are urmatoarele performante: viteza de zbor 200 m/s; greutate la start 25,2 kg; componenta de lupta cumulativa; lungime 1150 mm; diametrul 135 mm; bataia minima 75 m; bataia maxima 4000 m; putere de patrundere in blindaj de 650 mm (950 mm la KONKURS M); durata de traiect de 20 s; numarul de rachete pe ghidaj -5.
Ultimul sistem de rachete antitanc portabil achizitionat de catre Romania pe la inceputul anilor *80, a fost 9 K111 FAGOT (AT-4 SPIGOT). Instalatia de lansare portabila era de tipul 9 P135, deservita de trei militari ce transportau lansatorul in greutate de 22,5 kg si cate doua rachete. Interesant este faptul ca aceasta instalatie, putea in caz de necesitate sa lanseze si rachete de tip KONKURS! Instalatia de lansare 9 P135 era formata dintr-o racheta FAGOT (viteza de zbor 186 m/s; greutate la start 11,5 kg; lungime 1030 mm; diametrul 120 mm; bataia minima 70 m; bataie maxima 2500 m; putere penetrare blindaj de 480 mm), aparatul de ochire 9 Sh119 si cutia de dirijare 9 S451. Romania a achizitionat cateva sute de rachete FAGOT, ce s-au aflat in dotarea plutonului lansare al companiei antitanc din batalionul de infanterie si la compania antitanc a regimentelor de parasutisti. Desi marea majoritate a acestor sisteme de fabricatie sovietica au fost retrase din inzestrare sau sunt stocate, Armata Romana le mai foloseste inca la trageri si instructie, precum sistemul, KONKURS.
Ultima achizitie de acest fel a armatei noastre este racheta israeliana SPIKE. Aceasta echipeaza elicopterele PUMA SOCAT (SPIKE ER) si masina de lupta MLI-84 M1 (SPIKE LR), dar nu se stie cu siguranta daca exista in inventar si variantele SR (bataie maxima, 800 m) si MR (bataie maxima, 2500 m). Dupa unele surse neoficiale, se pare ca cel putin varianta SR s-ar afla in inzestrarea FOS. Nu stim deocamdata care este viitorul acestei arme in Armata Romana. Exista, dar deocamdata nu se afla in inzestrare, un proiect autohton in colaborare cu Israelul, ce ar avea capacitatea de a distruge vehicule blindate usoare, buncare, cazemate, etc, denumit STAR 80L, despre care s-a scris substantial pe blogul RoMilitary. Ce va fi in viitor nu stim cu certitudine insa, conform strategiei de inzestrare pe anii urmatori, vor fi achizitionate noi rachete AT, daca vor fi noi, fiindca totul ramane doar pe hartie, conform “traditiei” idioate. Vom vedea insa in viitor ce va fi, daca va fi ceva!
[3] exceptie face, bineanteles, cum altfel, Romania, tara care nu mai produce astfel de Arme, limitandu-se la solutia deloc inspirata a importurilor, fara offset, fara productie sub licenta, si aceste importuri fiind facute in numar mic, chiar foarte mic, sub necesarul unei Armate decente si a unei aparari AT eficiente. RoMilitary, a scris de nenumarate ori despre Spike –o arma buna, dar in numar insuficient –despre necesitatea unei dotari suficiente si moderne a Fortelor Armate, despre offset si modul cum s-ar putea implementa acesta in industria locala, despre, despre, initiand memorii, petitii, conferinte, etc, doar, doar “cineva” va auzi si va fi interesat sa faca ceva…Am facut-o gratuit, fara a solicita nimic in schimb si, mai mult decat atat, fara a implica factorii decizionali la nivel de fonduri si sustinere –un subiect la care sunt extrem de “sensibili”. Semnalele venite din directia celor de “sus” pot fi cotate de la slab la foarte slab, insa nu dezarmam, CONTINUAM, chiar daca pe unii sau pe altii ii deranjeaza teribil!
[4] 2continea 1400 kg de Amatol, un exploziv deosebit de puternic, auto-stabilizata giroscopic. O astfel de bomba a scufundat in data de 9 septembrie 1943, la est de Sardinia, cuirasatul “Roma”, de 35000 de tone, principala nava de lupta a Marinei Italiene
[5] au fost trase 7 astfel de rachete. Datorita faptului ca n-aveau personal familiarizat cu astfel de arme, tehnologia fiind noua, primele 4 rachete au lovit solul nu mult dupa lansare, urmatoarele doua explodandu-le motoarele in apropierea tintei, doar una singura atingandu-si tinta dupa un zbor de 500 m
[6] pentru Armata Franceza si, foarte probabil, cea a Africii de Sud. Noi n-am avut aceasta dotare, insa exista supozitii ca francezii ne-ar fi dat inainte de anul 1968, cateva rachete SS-10/11, montate de trepied, pe care noi le-am fi folosit impotriva tancurilor invadatoare sovietice. Eu nu cred asa ceva, iar invazia este la fel de reala ca si laserul minune, cu toate ca ea era previzibila si in planul sovieticilor
[7] Armata Britanica. Astfel de elicoptere de tip Scout, au folosit in Falklands, in misiuni de cercetare. Doua astfel de elicoptere au tras opt rachete SS-11 asupra pozitiilor argentiniene de la Port Stanley, 7 dintre ele atingandu-si tintele, una luand-o razna datorita ruperii firului de control. Fiecare elicopter Scout putea duce cate 4 rachete SS-11
[8] SUA, racheta fiind cunoscuta drept, AGM-22A/B. Primele 12 Huey echipate cu rachete XAGM-22B, au ajuns in Vietnam in septembrie 1965, sub numele de M22. A fost modernizata pe plan local de catre firma General Electric, cu echipamente electronice produse local, posibil numite si SS-11B1/XAGM-22B –lungime 1,19 m; anvergura 50 cm; diametrul 16,40 cm; greutate 30 kg; viteza maxima 685 km/h; autonomie 3000 m; motor racheta cu combustibil solid, doua trepte; ogiva 6,8 kg. Americanii au dezvoltat si o varianta destinata antrenamentului, numita SS-11B1 Training/XAGM-22B. Au iesit din uz pana in anul 1972.