Episodul LX – Cuirasate Germane, Partea a II-a
Sistemele radar de la bordul lui Tirpitz, ca si sistemul de conducere a focului, erau, la data intrarii in dotare, tot ceea ce aveau germanii mai bun. Sistemul de conducere a focului se baza pe suportul senzorilor de la bord, acestia masurand viteza vantului, temperature aerului, inclinatia navei, temperatura din magaziile de munitie si altele, toate datele fiind trimise automat la calculatoare analogice. Acest sistem era revolutionar si a fost in dotarea tuturor marilor nave de razboi ale Kriegsmarine, el fiind perfectionat pana la sfarsit. Un atuu important al marilor cuirasate germane, printre care si Tirpitz, era faptul ca tragerile erau asistate de directoare de foc performante (6 la numar, unul principal si 5 secundare), perfectionate de-a lungul anilor de serviciu, acestea fiind de tip Basigerat BG.
Nava dispunea de un director principal (Basigerat BG, inaltime 4 m si latime 105 mm) dispus in varful citadelei blindate din prova, acesta putand descoperi tinte navale mari aflate la aproximativ 35 km distanta de Tirpitz, eroarea la localizare fiind cam 20 m la 20000 m/50 m la 30000 m. Cele 5 directoare de tir secundare erau dispuse in varful citadelei blindate din pupa (antena radar turn, un exemplar) si cate unul pe fiecare turela cu tunuri de 380 mm (botezate Anton, Dora, Cezar si Bruno), insa acestea nu erau la fel de eficiente ca directorul principal.
Turela SK C34 cu tunuri calibrul 380mm
Calculatoarele analogice erau dispuse in incaperi blindate, acestea procesand in timp real situatia tactica si calculand automat rotirea turelelor principale si elevatia tunurilor (calculau locul unde se v-a afla nava-tinta la momentul impactului proiectilelor. Britanicii aveau sa afle pe pielea lor de precizia uimitoare a focului marilor tunuri de pe Bismarck care, alaturi de Prinz Eugen, aveau sa trimita la fund mandria flotei britanice, cuirasatul Hood, in doar 8 minute cat a durat Batalia din Stramtoarea Danemarcei, din data de 24 mai 1941. Se intrebau cum a fost posibil o astfel de eficienta, insa explicatia se afla in calculatoarele analogice de tir. Prince of Wales a incasat si el in doar 5 minute , “numai” 5 proiectile din partea lui Bismarck si 3 de la Prinz Eugen, fiind nevoit sa se retraga pentru a nu impartasi soarta lui Hood). Corectiile de tir se puteau face si manual in caz de nevoie.
Radarele Kriegsmarine aveau o notificare speciala. Iata, spre exemplu, cum apare in evidentele Marinei germane radarul de pe cuirasatul Admiral Graf Spee: FMG 39G (GO) –FMF=Funkmessgerat (dispozitiv radar)/39 –anul introducerii in dotare, 1939/G –este initiala producatorului, respectiv GEMA/(GO) –G=frecventa in care opereaza radarul 335-430 MHz/O =tipul de antena, respectiv antena radar turn.
La data intrarii in serviciu, Tirpitz dispunea de 3 radare active, model 1939, fabricate de catre GEMA, de tip Seetakt FuMO 23, (Funkmess-Ortung/FuMO) radar de cautare activ) radar naval destinat cautarii tintelor aeriene si dirijarii focului cu tunurile de la bord. S-a aflat si in dotarea cuirasatelor Bismarck, Admiral Scherr, etc. Primul astfel de radar a aparut pe o nava germana in anul 1935, frecventa 250-430 MHz (pe Tirpitz radarele operau pe frecventa de 368 MHz), raza maxima de actiune cuprinsa intre 25-110 km (in functie de modernizarile suferite dea lungul anilor. Pe Tirpitz, initial au avut raza maxima de detectie de 25 km), putere de emisie cuprinsa intre 1-8 kW, in functie de modernizari (pe Tirpitz avea 9 kW), azimut cuprins intre -/+30◦ si 360◦. In 1937 a aparut varianta Seetakt FuMO, similar cu Freya, ce opera in lungimea de unda de 60 cm (500 MHz), doar 4 unitati fiind construite, dintre care una a dotat cuirasatul Admiral Graf Spee.
In 1942, inainte de transferul in Norvegia, lui Tirpitz i-au fost modernizate radarele, acestea au primit oscilatoare de mare putere cu triode din sticla, precum: trioda TS-6, 2 Volti, 31 Amperi si, dupa razboi, a fost copiata de catre toti, inclusiv de catre sovietici; trioda LS-180, 6,2 Volti, 15 Amperi, 10-16 Kw, s-a aflat in dotarea mai multor tipuri de radare, inclusiv cele din gama Wurzburg; pentoda RV 12P2000, 12,6 Volti/70-78 mA, era utilizata de marea majoritate a sistemelor radar. Dupa razboi a fost utilizata masiv in constructia de sisteme radio civile; LMS-10, 6,3 Volti, 2 Amperi.
De asemenea, au primit noi display-uri CRT (nu se stie ce model, insa germanii au produs, cel mai probabil, cinci modele cu marimi diferite in functie de capacitatea de emisie a radarului), pe care se puteau observa: distanta pana la tinta, elevatia, orizontul, indicatorii pozitie-plan, etc.
Dupa anul 1941, Tirpitz a dispus de noi radare, mai moderne, de tip FuMO 27 si, ulterior, FuMO 26. FuMO 27 era, de obicei, folosit in detectarea tintelor navale, el aparand in anul 1940, si opera pe frecventa de 368 MHz, lungimea de unda 81,50 cm, frecventa de repetitie a impulsurilor (PRF) era de 500/secunda, avand puterea de emisie de 8 kW si raza maxima de detectie de 20-25 km insa, conform surselor, in conditii ideale de vreme, ar fi putut detecta tinte aeriene si navale de la aproximativ 33 km distanta cu o precizie in localizare de 50 m (informatia este incerta).
FuMO 26, opera pe frecventa de 368 MHz, avand puterea de emisie de 8 kW si raza maxima de detectie de 20-25 km, polarizare verticala, antena masurand 2 m latime si 4 m inaltime. Antena avea la partea spate doua randuri de dipoli verticali si orizontali (Tip Timor) dispusi pe un cadru mai mic, ce faceau parte din sistemul radar pasiv, FuMB 4 Samos/Calais 0 (RS:1/5 UD42, fabricat de catre Rohde-Schwarz incepand din 1943, lungime unda de detectie 64-333 cm, 90/368/470 MHz, 125 kW, raza maxima de detectie 20-30 km).
Si radarul de dirijare a focului in trageri AA, de tip Wurzburg-D, s-a aflat in dotarea cuirasatului Tirpitz inca de la intrarea sa in inzestrarea Kriegsmarine. FuMO-213 Wurtzburg-D, echipa si distrugatoarele si crucisatoarele germane, precum si alte tipuri de nave mai mici, scanare conica, frecventa 560 MHz, raza maxima de detectie probabil 40-60 km. A fost o varianta a radarului Wurtzburg, dezvoltat initial doar pentru Luftwaffe, realizat in numar mic si destinat conducerii focului bateriilor de tunuri AA de 88 mm. Din vara anului 1944, cel de-al III-lea director de tir de la bord a fost revizuit, acesta fiind ridicat cu 2m si echipat cu un FCS FuMo-213 Wurzburg D (acesta era dispus alaturi de postul de comanda cu cupola sferica, numit si “Wackeltopf”, insa unele surse mentioneaza varianta “C”/FuMO-212). FCS era folosit in dirijarea focului armelor AA de la bordul navei, inclusiv a tunurilor de calibrul 105 mm.
Din vara/toamna lui 1944, Tirpitz a fost dotat cu radarul Seetakt FuMO 30 Hohentwiel/FMG 42G (GU), 368 MHz, raza maxima de detectie 6-8 km, lungime unda de detectie 100 cm, fabricat de catre GEMA, introdus in uz la sfarsitul lui 1942 si inceputul lui 1943, antena masurand 1,40 m latime si 1 m inaltime. Nu era prea reusit, el dotand si submarinele germane (pana prin martie 1944), insa putea fi folosit cu succes in rol FCS.
Foarte probabil, din toamna lui 1944, Tirpitz sa fi fost dotat cu FuMO 81 Berlin, construit de Telefunken, acesta inlocuind radarul Hohentwiel. FuMO-81 Berlin-S/Berlin Lampe/FuG 224 S, echipa si distrugatoarele germane dar si alte tipuri de nave, omnidirectional, frecventa 3300-3330 MHz, lungime de unda 9 cm/3,3 GHZ, putere de emisie 15 kW, raza maxima de detectie 20-30 km (precizia localizarii tintei era cam de 70 m la 20 km distanta). Este insa putin probabil ca Tirpitz sa fi fost dotat cu acest radar, el fiind un radar aeropurtat.
In varful arborelui trinchet, la aproximativ 31 m deasupra nivelului marii, se afla postul de comanda al IAO/First Artillery Officer, acesta operand directorul principal, Basigerat BG, avand camp vizual maxim, 360◦.
De asemenea, Tirpitz dispunea de cele mai moderne echipamente destinate detectarii torpilelor si a submarinelor inamice (locatoare de sunet), cunoscute drept GHG/Gruppenhorchgerat, acestea aflandu-se la prova navei, fiind produse de catre firma Atlas-Werke din Bremen. Rolul acestor sisteme era acela de a detecta zgomotul navelor de suprafata, a submarinelor si torpilelor inamice, fiind capabile sa clasifice, dupa nivelul zgomotului detectat si in functie de distanta sursei de emisie a acestuia, tipul de motor al navei/navelor inamice, viteza de rotatie a elicei/elicelor acesteia, cursul acesteia sau a torpilei/torpilelor. Sistemul se compunea din doua randuri de microfoane din cristal, 62 pe un rand (total 124 de cristale, numite si KDB/Kristalldrehbasisgerat), oarecum similare cu cele de pe submarine. KDB/Kristalldrehbasisgerat erau destinate GHG/GES, fiind compuse din placi de portelan („cristale”), acestea putand „capta” sunete din orice directie.
Pe submarine erau vulnerabile la explozia grenadelor antisubmarin, iar pe nave erau usor de scos din uz prin explozia obuzelor, insa sensibilitatea unui cristal era de aproximativ 0,1 mV/qBar, precizia localizarii tintei fiind de +/-1◦, si lucrau, cel mai probabil, pe frecventa de 1,3-6 kHZ, cu o abatere maxima de +/-1,5◦. Fiecare astfel de senzor dispunea de cate un preamplificator tub cu o singura treapta. Probabil ca Tirpitz era capabil sa detecteze un submarin ce naviga la suprafata de la cel putin 20 km distanta, iar un convoi de nave de la peste 100-120 km distanta. 
Canistre generatoare de fum pe Bismark
Un sistem deosebit aflat in dotarea cuirasatelor Bismarck si Tirpitz au fost canistrele generatoarele de fum. Aceste canistre, numite „Nebelkannen” erau de fapt niste cilindri de mari dimensiuni, ce erau incarcati in sala generatorului de fum de la pupa (nu mai mult de doua canistre odata), sub puntea principala la pupa navei. Procesul generarii de fum in vederea camuflarii era un proces chimic, fiecare canistra continand acid clorosulfonic (ClSO2OH. I se mai spune si acid muriatic), un lichid incolor, distilabil, ce trebuia manevrat cu atentie fiindca era toxic, un puternic agent lacrimogen, provocand iritatii la nivelul ochilor, cailor respiratorii si pielii. Fiecare canistra putea produce ceata artificiala (un fum alb dens) timp de 20 de minute, fiind conectate la tubulatura de evacuare.
Fiecare canistra era dotata cu un robinet la partea superioara. Odata ce robinetul era deschis, canistra imprastia similar unui spray (presiunea vaporilor fiind de 21,3 hPA/20◦C), particule fine de lichid care, odata intrate in contact cu apa marii (reactiona violent cu apa) si aerul marin, se condensau intr-o ceata artificiala. Sistemul era folosit pe toate navele Kriegsmarine, fiind adaptat marimii si tipului acestora (erau intalnite si pe vedetele torpiloare).
Tirpitz avea la bord o rezerva de apa potabila de 139 de tone, la care se adaugau 191 de tone de combustibil (motorina), 156 tone de consumabile, 247 de tone de efecte ale echipajului si 194 de tone de alimente.
Ca si nava, armamentul de care dispunea Tirpitz era impresionant, crema a tot ceea ce faceau germanii la sfarsitul anilor *30, si de acestea ne vom ocupa in cele ce urmeaza. De departe impresionau turelele echipate cu tunuri de calibrul 380 mm, cele mai mari dispuse vreodata pe o nava de razboi germana, acestea aparand in evidentele germane drept “38 cm SK C/34”.
38 cm SK C/34, se regasea atat pe marile cuirasate germane cat si in cadrul bateriilor de coasta din Danemarca (la Oxsby, patru tunuri si la Hanstead, patru tunuri), Norvegia (la Kristiansand, trei tunuri) si la Zidul Atlanticului, in Franta (Bateria Todt). In varianta destinata bateriilor de coasta, cunoscuta drept “Siegfried”, tunul era modificat, avand camera de ardere marita la 361,70 dm/cubi si lungimea de 15,74 m. Raza de actiune era impresionanta, 42/54,90 km la elevatie 52◦, durata de viata a tevii uriasului tun fiind de aproximativ 350 proiectile.
Cea mai impresionanta baterie de coasta dotata cu astfel de tunuri a fost “Bateria Todt”, numita asa dupa ministrul, Dr.Fritz Todt, inginer si fondator al Organizatiei Todt, la acea data “Reichsminister fur Bewaffnung und Munition/Ministrul Reichului pentru Armamente si Munitii”, acesta pierzandu-si viata intr-un accident de avion pe data de 8 februarie 1942. Bateria facea parte din Zidul Atlanticului, fiind situata la Haringzelles (in apropiere de Wimereux), aproximativ 8 km est de Cap Gris-Nez in Pas de Calais, si avea in componenta sa 4 tunuri a caror cazemata era dispusa sub un plafon de beton cu grosimea de 3,50 m (amplasata astfel la ordinul lui Hitler, acesta considerand ca nu sunt suficient de bine protejate), fapt ce a limitat rotatia turelei la doar 120◦. Chiar si-asa, tunurile erau capabile sa traga fara probleme peste Stramtoarea Dover/Pas de Calais in Canalul Manecii (aici latimea canalului este de doar 34 km), ceea ce au si facut de cateva ori.
Baterie cu tunuri de 380 mm in Norvegia
Tunurile bateriilor de coasta aflate in Danemarca si Norvegia erau dispuse in turele C39 ce se puteau roti 360◦ (nu toate insa, depindea de amplasamentul bateriilor), acestea fiind montate deasupra unor amplasamente din beton amplasate subteran (sub turele), prevazute cu lifturi pentru ridicarea munitiei, depozit de proiectile si incarcaturi de azvarlire, motoarele electrice de actionare a turelei, generatoare electrice proprii si, unele dintre ele, dispuneau si de un mic spatiu de cazare pentru servanti, dar de regula acestia erau adapostiti in baraci situate in apropierea bateriilor. O adevarata uzina in miniatura…
Interesant este faptul ca URSS comandase firmei Krupp 16 astfel de tunuri, acestea urmand sa doteze noile cuirasate sovietice, Sevastopol si Kronstadt (Proyekt 69, aparut in 1939 de 39660 de tone, 242 m lungime, 6 tunuri de calibrul 380 mm in 3 turele), insa armele n-au apucat sa fie livrate din cauza Operatiunii Barbarossa, tunurile ajungand la bateriile de coasta germane.
Tunurile au inceput sa fie dezvoltate de catre Krupp in anul 1934, aceste tunuri si turelele lor urmand a dota cuirasatele Bismarck si Tirpitz, precum si cuirasatele mai mici, Scharnhorst (38100 tone) si Gneisenau (38700 tone). Pana la urma, Scharnhorst n-a beneficiat de tunuri de calibrul 380 mm ci de unele mai mici, de 280 mm (SK C/34, 3 turele a cate trei tunuri), ca si Gneisenau dealtfel. Totusi, la inceputul lui 1940, Krupp demarase construirea celor trei turele si a tunurilor aferente de calibrul 380 mm pentru reinarmarea lui Gneisenau insa, cand nava a fost grav avariata in data de 26/27 februarie 1942 (nava era pregatita pentru mars spre Norvegia, in vederea rearmarii, reaprovizionarii si executarii lucrarilor de mentenanta. In urma bombardamentului britanic, o singura bomba a dislocat una dintre turele din amplasament, generand o explozie fantastica si ucigand 112 marinari), s-a luat decizia de a o scoate din uz (decembrie 1942, la ordinul lui Hitler). Turelele au ajuns la bateriile de coasta, doua in Danemarca (Oxsby, insa amplasamentele n-au fost gata 100% pana la sfarsitul razboiului) si una in Franta (Pas de Calais).
Asa cum mentionam anterior, astfel de tunuri au dotat cuirasatele Tirpitz si Bismarck, ambele avand cate 8 astfel de tunuri dispuse cate doua in turela (4 turele a cate doua tunuri). Turelele erau dispuse cate doua la prova si la pupa, una fiind amplasata deasupra celeilalte pentru a avea unghi de tragere bun si erau de tip SK C/34. Tunurile aveau urmatoarele caracteristici: calibrul 380 mm/38 cm/52 calibre; greutate tunuri si turela 110/111 tone; lungime tun 19,63 m; lungimea tevii 18,40 m; teava era ghintuita pe lungimea de 15,98 m (90 de ghinturi); volumul camerei de ardere 319 dm/cubi; rata de foc 2-3 proiectile/minut per tun (o data la 18-20-26 de secunde, cu un echipaj bine instruit. Lifturile de aducere a munitiei puteau ridica in turela 23-25 de proiectile/minut, o performanta remarcabila valabila pentru toate cele 4 turele.
Spre exemplu, cuirasatul Bismarck a tras 91 de proiectile de calibrul 380 mm in doar 13 minute, pe timpul bataliei din Stramtoarea Danemarcei, 24 mai 1941); folosea urmatoarele tipuri de proiectile: APC L4,4, greutate 800 kg, viteza initiala a proiectilului 820 m/s, raza de actiune 35,60 km, elevatie tun 30◦/HE L4, greutate 800 kg/HE L4,6, greutate 800 kg, viteza initiala a proiectilului 820 m/s, raza de actiune 35,60 km, elevatie tun 30◦; greutatea incarcaturii de azvarlire: APC L4,4 -18,80 kg/HE L4,5 -32,60 kg/He L4,6 -64,20 kg; lungime proiectil: APC L4,4 -167,20 cm/HE L4,5 -171 cm/He L4,6 -174,80 cm; teava tunului rezista la aproximativ 180-210 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 130 proiectile; raza de actiune: cu proiectile APC de 800 kg, avand elevatia de 2,2◦-5000 m/4,9◦-10000 m, timp de zbor 13,90 secunde/8,1◦-15000 m/12,1◦-20000 m, timp de zbor 20 secunde/16,8◦-25000 m/22,4◦-30000 m, timp de zbor 55,50 secunde/29,1◦-35000 m, timp de zbor 69,90 secunde/30◦-36520 m, aceasta fiind si elevatia maxima a tunurilor de pe aceste nave; elevatia tunurilor cuprinsa intre -3◦/+30◦; rata elevatiei 6◦ secunda; turela se rotea intre -145◦/+145◦; viteza de rotatie 5◦ secunda, aceasta facandu-se prin intermediul unor rulmenti cu bile; lungimea reculului tunurilor 1,05 m; unghiul de incarcare al tunurilor +2,5◦; presiunea in camera de ardere 3,20 kg/cm patrat; greutate totala turela SK C/34 -110/111, actionare electrica, 10-14 servanti, incluzand aici si pe cei ce manevrau lifturile cu munitie; blindaj turele cuprins intre 130-340 mm grosime: frontal 360 mm/lateral 220 mm/plafon 130 mm/plafon inclinat frontal 180 mm/plafon inclinat spate 180 mm/spate 320 mm/ postament turele intre 220-340 mm; distanta intre axa tunurilor 2,75 m; fiecare turela putea adaposti la partea spate, in nise speciale, intre 5-10 proiectile si incarcaturile de azvarlire aferente.
Incarcatura de azvarilre si proiectilul calibrul 380mm
Proiectilele APC in greutate de 800 kg puteau penetra blindaj:
-lateral -742 mm de la 0 m distanta/616 mm de la 4572 m/510 mm de la 10000 m/419 mm de la 18000 m/364 mm de la 20000 m/350 mm de la 21000 m/393 mm de la 22000 m/308 mm de la 25000 m, CEP 150 m/304 mm de la 27000 m;
-punte -19,30 mm de la 4572 m/75 mm de la 18000 m/104 mm de la 22000 m/126 mm de la 27000 m/120 mm de la 30000 m/170 mm de la 35000 m.
Tunurile ce faceau parte din bateriile de coasta, asa cum mentionam mai sus, erau modificate, ele tragand cu aceleasi proiectile ca si tunurile de pe nave si aveau urmatoarele caracteristici: volumul camerei de ardere 361,70 dm/cubi; lungime tun 15,74 m; viteza initiala a proiectilelor era crescuta la 1050 m/s; raza de actiune: 42000/54900 m la elevatia tunurilor de 52◦; elevatia tunurilor cuprinsa intre -3◦/+55◦. Celelalte caracteristici sunt identice cu cele ale tunurilor de pe cuirasate.
Bateriile secundare de pe Tirpitz erau formate din 12 tunuri de calibrul 150 mm, dispuse cate doua in 6 turele SK C/28, dotare specifica si navei Bismarck.
15 cm/55 SK C/28, a fost in dotarea mai multor nave din cadrul Kriegsmarine, precum crucisatoare si distrugatoare (cate unul sau doua in turela), dar ele au fost integrate si in cadrul bateriilor de coasta. Danezii le-au utilizat incepand din anul 1952 in cadrul bateriei de la Stevnsfort, pana in anul 2000 cand le-au pensionat, tragand ultimul proiectil HE la 17 km in largul Marii Baltice, acesta detonand la adancimea de 17-18 m si radicand o coloana de apa inalta de 150 m. A fost salva de adio a acestor tunuri remarcabile, marca Rheinmetall Borsig, tunurile si turelele provenind de pe cuirasatul Gneisenau.
Norvegienii le-au folosit si ei dupa razboi, in cadrul bateriei de coasta de la Harstadt. Tunurile erau deosebit de reusite, astfel ca germanii le-au folosit atat impotriva tintelor navale cat si impotriva tintelor aeriene, fiind de departe cel mai greu tun folosit in rol AA.
Tunurile erau dispuse pe lateralele navei, cate trei turele duble pe fiecare parte, si aveau urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig (turele Krupp); intrare in serviciu 1934; calibrul 150 mm/55 cm/55 calibre; greutate tunuri si turela 11,6 tone, cu sistemul de conducere a focului/11 tone fara sistemul de conducere a focului/10,8 tone fara sistemul de conducere a focului si barbeta scurta (blindaj circular fix. Varianta in cadrul bateriilor de coasta); lungime tun 8,20 m; lungimea tevii 7,81 m; greutate tun 9,02/9,08 tone; volumul camerei de ardere 21,70 dm/cubi; rata de foc 6-8 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de proiectile: APC, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/HE, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/iluminare 41 kg; greutatea incarcaturii de azvarlire: APC -885 grame/HE -3,06/3,89 kg; lungime proiectil: APC -55,50 cm/HE -57,85/65,50/67,89 cm; teava tunului rezista la aproximativ 1100 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 150 proiectile; raza de actiune: cu proiectile HE de 45,30 kg, avand elevatia de 35◦-22000 m/40◦-23000 m; elevatia tunurilor cuprinsa intre
-10◦/+40◦; rata elevatiei 8◦ secunda; teava tunului era ghintuita pe lungimea de 6,58 m (44 ghinturi); turela se rotea intre -80◦/+80◦ (intre -150◦/+150◦, la crucisatoare); viteza de rotatie 9◦ secunda, aceasta facandu-se prin intermediul unor rulmenti cu bile; lungimea reculului tunurilor 37 m; unghiul de incarcare al tunurilor +3◦; presiunea in camera de ardere 3 kg/cm patrat; greutate totala turela SK C/34 -11,60 tone, actionare electrica; blindaj turele cuprins intre 20-100 mm grosime: frontal 100 mm/lateral 80 mm/plafon 40 mm/spate 80 mm/partea inferioara a turelelor 80 mm/postament turele 20 mm; distanta intre axa tunurilor 80 cm; fiecare turela putea adaposti la partea spate, in nise speciale, intre 5-10 proiectile si incarcaturile de azvarlire aferente.
10,5 cm/65 SK C/33, era un tun AA ce a echipat cuirasatele si crucisatoarele germane, inclusive Tirpitz, aceste tunuri putand fi lesne folosite si impotriva navelor de suprafata si a submarinelor. Cu toate ca erau o arma fiabila in exploatare, tunurile de calibrul 105 mm aveau rotatia si elevatia lente, basca ca erau dispuse cate unul sau doua in turele deschise, ceea ce ducea la defectiuni ale sistemului electric datorita corodarii sub influenta apei de mare (acestea, initial, nu erau perfect hidroizolate, ulterior problema a fost remediata), astfel ca au fost inlocuite pe navele nou construite, dupa 1941, cu celebrele “88” (model SK C/31). A existat un model de turela inchisa pentru aceste tunuri, insa aceasta n-a intrat niciodata in productie.
Oricum, turela deschisa era stabilizata pe trei axe pentru a compensa ruliul navei. Dupa razboi, aceste tunuri s-au aflat in dotarea distrugatoarelor franceze Guichen si Chateaurenault, cedate Marine Nationale in 1948 (fostele crucisatoare usoare italiene, Atilio Regolo si Scipione Africano. Francezii au indepartat armamentul Italian original, rearmand navele cu cate 6 tunuri germane de calibrul 105 mm si 10 tunuri AA franceze, de calibrul 57 mm).
Lifturi cu munitie pentru tunurile de 105mm
Tunul avea urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig; intrare in serviciu 1935/1937; calibrul 105 mm/10,5 cm/65 calibre; greutate tunuri si turela deschisa pe Tirpitz, nava avand modelul Dop L/C37, sase turele dezvoltate pentru tunul de calibrul 105 mm avand scutul frontal mai scurt, 12 tunuri, pana in august 1941, cand i-au fost adaugate inca doua turele a cate doua tunuri, ajungand per total la 16 guri de foc, o astfel de turela cantarea 27,05 tone.
Bismarck avea 8 tunuri, cate doua in 4 turele C37. A existat si varianta C31, dezvoltata initial pentru tunul de calibrul 88 mm si ulterior adaptata pentru cel de 105 mm, ce cantarea 27,80 tone. Cea mai moderna varianta era Dop L/C38, de 44 tone, turela fiind complet acoperita, actionare electrica si incarcare automata a tunurilor, tunuri revizuite cu greutate scazuta la 750 kg, aceasta urmand a dota noile cuirasate din Clasa H, portavioanele Graf Zeppelin si Seydlitz insa, cel mai probabil, n-a fost niciodata realizata; lungime tun 6,84 m; lungimea tevii 6,34 m; greutate tun: SK C33 -4,56 tone/SK C33 na -4,23 tone; volumul camerei de ardere 7,31 dm/cubi; rata de foc 15-18 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de obuze: HE, greutate 26,50 kg cu incarcatura de azvarlire RPC 32 (5,20 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE, greutate 27,35 kg cu incarcatura de azvarlire RPC40 (6,05 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE-I, 23,50 kg; greutate proiectile: HE, greutate 15,10 kg/AP, greutate 15,80 kg/HE-I, 15,80 kg/iluminare 14,70 kg, avand viteza initiala de 650 m/s; lungime proiectil: HE -45,90 cm (lungime obuz 116,50 cm)/HE –I, 43,80 cm (lungime obuz 114,20 cm); teava tunului rezista la aproximativ 2950 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 400-420 proiectile per tun; raza de actiune: cu proiectile HE de 15,10 kg, avand elevatia de 45◦-17700 m/80◦-12500 m, in trageri AA; elevatia tunurilor: turela C31, intre -8◦/+80◦/C37 si C38, intr -10◦/+80◦; rata elevatiei: C31 -10◦ secunda/C37 si C38 -12◦ secunda; turela se rotea 360◦; viteza de rotatie: C31 -8◦ secunda/C37 -8,5◦ secunda/C38 -10◦ secunda; lungimea reculului tunurilor: C31 -41 cm/C37 -38 cm/C38 -40 cm; presiunea in camera de ardere 2,85 kg/cm patrat; teava tunurilor era ghintuita pe lungimea de 5,53 m (36 ghinturi).
SK C 33 calibrul 105mm
Turela C37 dispunea de un mecanism de setare automata a fuzeelor dispus aproape de chiulasa, stabilizare automata pe 3 axe, tunurile fiind dispuse in leagane separate cu actionare electrica (era relativ usor de schimbat tevile), proiectilele fiind ridicate automat din magazine cu ajutorul unor lifturi speciale (fiecare lift continea 6 proiectile). Distanta intre axa tunurilor era: C31 -68 cm/C37 -66 cm/C38-97 cm.
FLAK 2 cm SK C30, tun AA, calibrul 20 mm, realizat de catre firma Rheinmetall, a fost considerat ineficace (cu deosebire utilizat pe submarine), avand rata de foc scazuta, fiind predispus la blocaje. Aceasta arma a fost realizata initial in Elvetia de catre firma „Solothurn” (arma purta numele de Solothurn ST-5), pe la inceputul anilor *30 (posibil anul 1930), aceasta firma fiind detinuta de catre Rheinmetall, la acea data.
Cu toate acestea, arma dota in 1939 multe nave germane de suprafata ale Kriegsmarine (printre care se numarau si Bismarck si Tirpitz) de diferite tonaje, precum si submarine Type VII/IX, aparand in inventare si sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/30”, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm/65 calibre; intrata in serviciu 1934; greutate 64 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); teava tunului era ghintuita pe lungimea de 72 cm (8 ghinturi); rata de foc 280 proiectile/minut (practic, 120 proiectile/minut); volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi;presiunea in camera de ardere 2,8 kg/cm patrat; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 22000-24000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API); incarcator cu 20 de cartuse, ceea ce necesita pauze frecvente in vederea reincarcarii, atragand nemultumirea servantilor; teava tunului rezista la 20000-22000 proiectile trase.
Tirpitz si Bismarck aveau 12 astfel de tunuri dispuse pe afete, avand urmatoarele caracteristici: greutate 420 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -11◦/+85◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.
Arma a fost reproiectata de catre firma Mauser, incepand cu anul 1938-1940, aceasta devenind FLAK 2 cm SK C38 (mai apare in inventare sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/38”), si a avut urmatoarele caracteristici: greutate 57,5 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 480 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 220 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; greutate incarcatura de azvarlire 120 grame; volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,80 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 20000-24000 de proiectile; raza de actiune cu proiectile HEI -4900 m, teava tunului fiind la 45◦/3700 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA).
C 38 calibrul20mm
Tirpitz, ca si Bismarck, avea 16 tunuri dispuse cate doua pe afet. Aceste tunuri au fost fabricate si de catre firma Skoda la fabrica din Brno, sub numele de „3 cm Flak 44”/M-44 (Flak/Flugabwehrkanone) avand urmatoarele caracteristici: lungime 3,14 m; lungimea tevii 2,20 m; greutate 170-185 kg; viteza initiala a proiectilului: HEI-800 m/s/PzG-725 m/s; greutate proiectil: HEI -440 grame/PzG -500 grame; rata de foc 400 proiectile/minut.
Afetul tunurilor duble, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2150 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+90◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.
3,7 cm/L83 SK C/30, a fost un tun AA semi-automat, fiecare tun trebuind incarcat manual, aparand in inzestrare incepand din anul 1934. Tirpitz si Bismarck au avut cate 16 tunuri dispuse cate doua pe un afet (8 afete), insa acestea s-au dovedit a fi lente ca viteza de riposta impotriva aeronavelor cu toate ca erau stabilizate pe trei axe, nefiind afectate de evolutia navei. Au inceput sa fie inlocuite in a doua parte a razboiului cu varianta automatizata, numita 3,7 cm KM42 si 3,7 cm KM43. A existat si o varianta dispusa pe submarine, numita 3,7 cm L83 SK C/30U. Arma a fost exportata masiv in Spania.
Arma a avut urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm/83 calibre; greutate 243 kg; lungime 3,07 m; lungimea tevii 2,96 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 7500 proiectile); teava era ghintuita pe lungimea de 2,55 m (16 ghinturi); rata de foc 80 proiectile/minut, insa practic se ajungea la 30-40 proiectile/minut; lungime proiectil 16,20 cm; greutate obuz HE, 2,10 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate incarcatura de azvarlire proiectil HE, 365 grame; volumul camerei de ardere 0,50 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,95 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile, posibil si mai mult; raza de actiune cu proiectile HE -8500 m, teava tunului fiind la 45◦/6800 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA), iar cu proiectil trasor numai 4800 m.
Armele erau dispuse cate doua pe afet, model Dopp L/C30, acestea avand urmatoarele caracteristici: greutate 3670 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+85◦; servanti 6 oameni, la care se adaugau manipulantii munitiei; rata elevatiei 3◦ pe secunda; operare manuala; tunul se rotea 360◦; viteza de rotatie a tunurilor 4◦ pe secunda. Arma a avut si variante de afet dispuse pe vedete rapide, vanatoare de submarine, crucisatoare si distrugatoare, numita LC/34 (2000 kg), inclusiv pe submarine, numita LC/39 (1450 kg). Urma a echipa in varianta L/C30 si portavionul Graf Zeppelin.
Tirpitz a fost dotat si cu 8 torpile de calibrul 533 mm (doua lansatoare cvadruple, dispuse in toamna lui 1941), de tip G7a/T1, dotare ce nu se regasea si pe Bismarck.
G7a/T1, a fost dezvoltata incepand din anul 1930, insa a intrat in uz abia in anul 1938. Torpila mai este cunoscuta si sub numele de „Ato”, fiind considerata foarte fiabila, ceea ce a dus la folosirea ei pe toata durata razboiului. Ea deriva direct din torpila G7, de calibrul 500 mm, utilizata de catre germani in WW I, si utiliza drept combustibil decalin (decahidronaftalina), avand propulsie cu aer comprimat si un motor radial cu patru cilindri ce antrena o elice cu sase pale. Se pare ca in anul 1939 au fost realizate cam 3730 de unitati, insa productia a scazut la 1707 unitati in anul 1943.
Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; greutate 1528 kg; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 280-320 kg; autonomie: 6000 m la viteza de 81 km/h/8000 m la viteza de 74 km/h/14000 m la viteza de 55 km/h. In evidente mai apar si urmatoarele variante ale G7A, foarte probabil diferentiate de sistemul de ghidare, precum: G7a/T1 –calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1538 kg; propulsie hidrogen-peroxid sau aer comprimat; putere motor termic 350 CP; sistem de ghidare FAT sau LUT, vizare directa a tintei. Mai exista o varianta numita tot G7a/T1, ce avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1352 kg; propulsie hidrogen-peroxid sau aer comprimat; putere motor termic 280 CP; ogiva exploziva de 280 kg; autonomie 2500 m la viteza de aproximativ 63 km/h; vizare directa a tintei; G7ut K.But – calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1309 kg; propulsie turbina Walther; putere 425 CP; sistem de ghidare FAT sau LUT, vizare directa a tintei, autonomie de 2800 m la viteza de 83 km/h; ogiva exploziva de 280 kg. Tirpitz a avut in dotare doar torpile G7a/T1.
Pentru o deplina intelegere mentionez faptul ca torpilele erau notate in evidentele Kriegsmarine prin prescurtari, acestea fiind urmatoarele: F-calibrul 450 mm; G-calibrul 500-533 mm; H-calibrul 600 mm; J-calibrul 700 mm. Sistemele de propulsie erau si ele notificate: A –aer comprimat, E –electric, U –hidrogen-peroxid. Torpilele erau de mai multe tipuri in functie de sistemul de ghidare, iata care au fost acestea:
-FAT/Federapparat Torpedo/Flahchen Absuchender Torpedo/Torpila cu dispozitiv de cautare circular, pe o raza de 180◦, utilizata pe toata durata razboiului in principal impotriva convoaielor. A echipat torpilele G7A, T3 si G7E, intrand in fabricatie din anul 1942, rata de productie fiind cam 100 de exemplare lunar;
-LUT/Lageunabhangiger Torpedo/Torpila cu evolutie in zig-zag, o dezvoltare a celor de tip FAT. A avut mai multe variante, intrand in uz spre sfarsitul WW II. Conform germanilor, aceste torpile ar fi avut o rata de succes de 95%, impotriva navelor de peste 60 m lungime;
-Falke/Falcon/Torpila cu dispozitiv de localizare acustic, pasiv. A fost introdusa in uz in martie 1943, pe U-603 (Locotenent, Bertelsmann), U-758 (Capitan, Manseck) si U-221 (Capitan, Trojer), aceste nave atacand convoaiele HX-229 si SC-122. Au fost insa realizate in numar mic, dar puteau fi echipate cu detonatoare magnetice sau de contact, insa germanii considera ca rata lor de succes ar fi undeva la cel putin 15%.
Episodul LXI: Cuirasate Germane – Hidroavioane
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.kbismarck.com/tirpitz.html
www.bombercommandmuseum.ca/tirpitz.html
www.bismarck-class.dk/
www.history.navy.mil/photos/sh…/tirpitz.htm
forum.worldofwarships.com › … › Battleship Era
www.lexikon-der-wehrmacht.de/…/Tirpitz.htm
wp.scn.ru/en/ww2/h/21
www.worldwar2.ro/arme/?language=ro&article=424
www.lexikon-der-wehrmacht.de/…/Ar196-R.ht…
www.panzertruppen.org/luftwaffe/…/ar196.htm…
ww2seaplanes.e-monsite.com/pages/arado-ar-196.html
www.nsarc.ca/hf/german_radar.pdf
www.bismarck-class.dk/…/radar/…/radar_bisma…
www.deutschesatlantikwallarchiv.de/…/fumo_1…
dreadnoughtproject.org/…/German%20Radar%…
www.combinedfleet.com/furashita/gerdex_f.htm