Episodul LXI: Cuirasatele Germaniei, Ultima parte
In dotarea cuirasatelor Tirpitz si Bismarck se gaseau si cate 4 hidroavioane Arado Ar-196A3, acestea fiind destinate misiunilor de recunoastere, de patrulare si chiar in rol de observator de artilerie, dirijand tragerea, asta daca situatia tactica o permitea.
Arado AR-196 a intrat in serviciu nu cu mult inainte de izbucnirea WW II, aproximativ 600 de exemplare fiind construite pana in mai 1945 (unele surse mentioneaza 505-526-536-553 de exemplare, fiind vorba, cel mai probabil, de exemplarele de productie, fara prototipuri), dupa cum urmeaza:
–Arado AR-196V1, prototip nr.1, inmatriculat WNR 2589 D-IEHK, doua flotoare, a avut primul zbor in data de 25 mai 1937, designer Walter Blume;
–Arado AR-196V2, prototip nr.2, inmatriculat WNR 2590 D-IHQI, doua flotoare, a avut primul zbor in data de 18 iunie 1937. In 1938, cu aceasta aeronava s-au executat cu succes teste de catapultare de la bordul crucisatorului Admiral Graf Spee, aceasta nava putand fi considerata a fi prima ce a imbarcat o aeronava AR-196;
–Arado AR-196V3, prototip nr.3, inmatriculat WNR 2591 D-ILRE, un singur flotor plasat central, acesta fiind mai mare decat flotoarele de pe V1/2, si doua mici flotoare stabilizatoare dispuse sub aripi;
–Arado AR-196V4, prototip nr.4, inmatriculat WNR 2592 D-OVMB, un singur flotor plasat central, acesta fiind mai mare decat flotoarele de pe V1/2, si doua mici flotoare stabilizatoare dispuse sub aripi. Cele doua mono-flotoare mai sunt cunoscute in evidentele Kriegsmarine ca AR-196B (Standard B). Pe timpul testelor de la Travemunde, AR-196 V4 a suferit un incendiu la motor, ceea ce a determinat remotorizarea cu BMW 132K, varianta ce ramane caracteristica tuturor aeronavelor din productia de serie. Acest prototip a fost si primul din intreaga gama ce a dispus de 2 tunuri de calibrul 20 mm, MG FF, montate in bordul de atac al aripilor principale ce trageau spre inainte, precum si de o mitraliera fixa MG-15, calibrul 7,90 mm, dispusa la partea frontala a aeronavei (pe partea dreapta a fuzelajului);
–Arado AR-196V5, inmatriculat WNR 0090 D-IPDB, mono-flotor (Standard B), aparut in noiembrie 1938, a fost prima aeronava ce a dispus de motorul BMW 132K, elice tripala cu pas variabil si cabina revizuita. Aceasta varianta a fost preferata de catre RLM, insa in varianta cu doua flotoare, comandandu-se 10 exemplare de preserie, cunoscute drept AR-196A0. Aeronava putea fi catapultata de la bordul navelor;
–a existat si un prototip V6, inmatriculat WNR 0191, aparut in septembrie 1943, acesta fiind alocat Erganzungs Bordfkiegerstaffel/Escadron de Formare pentru Aviatie Ambarcata (cel mai probabil este vorba de Bordfkiegerstaffel 196 din Wilhelmshaven), si urma a intra in productie sub numele de AR-196C, avand flotoare mai mari, sisteme de comunicatii mai bune, cockpit revizuit, insa acest lucru nu s-a intamplat niciodata;
–Arado AR-196A0, pre-productie, 10 exemplare, avand numere de inregistrare cuprinse intre WNR 0091-WNR 0100, doua flotoare, motoare BMW 132K, produse intre lunile noiembrie-decembrie 1938 (primul exemplar fiind gata de zbor pe data de 17 noiembrie 1938);
–Arado AR-196A1 (nu se diferentia prea mult de A-0), a fost prima versiune intrata in productia de serie incepand din iunie 1939, doua flotoare, elice metalica tripala cu pas variabil (de tip Schwartz), o mitraliera MG-15 si sistem de atasare la catapulta, 20 de exemplare produse, toate intrand in dotarea marilor cuirasate si crucisatoare, inclusiv Bismarck si Tirpitz. Le-au urmat rapid intre noiembrie 1939-jumatatea lui 1940, 98 de exemplare la standard A2, acestea fiind fabricate la Warnemunde de catre Arado. La sfarsitul lui 1940, a aparut A4, ce deriva din A2 dar avea structura consolidata pentru a rezista catapultarilor si echipament radio mai bun, 24 de exemplare fiind fabricate. Deasemenea,10 unitati cu un singur flotor, Standard B, au fost construite in 1941 si date spre evaluare la 1/Bordfliegerstaffel 196 din Wilhelmshaven, pentru pregatirea pilotilor si evaluare operationala;
–Arado AR-196A3, doua flotoare, a fost principala versiune produsa incepand din primavara lui 1941. 97 de exemplare au fost produse de Arado la fabrica sa din Warnemunde (din 1943 pana in martie 1944, aici au fost fabricate 22 de exemplare de A5), 94 au fost asamblate de catre AGO/Apparatebau GmbH Oschersleben (initial fabrica era inchisa, insa aceasta a fost repornita de catre nazisti in 1942), SNCAO/Societe Nationale des Constructions Aeronautiques de l’Ouest (Saint-Nazaire, Franta, dupa Capitulare) –initial au asamblat 13 unitati intre lunile iulie-decembrie 1942, dupa care au mai facut 10 unitati in martie 1943 (inregistrate de la 1001-1023) insa, ulterior, au fabricat piese si componente pentru AR-196, acestea fiind trimise in Olanda la firma Fokker unde aeronavele erau asamblate (42 de unitati livrate Luftwaffe, dintre acestea, 24 fiind realizate in anul 1944, productia incetand in luna septembrie). Aeronava era catapultabila, avand motor BMW 132K, 2 tunuri calibrul 20 mm, MG FF in aripi, o mitraliera mobila calibrul 7,90 mm, MG-15/17 in partea spate a carlingii manuita de catre observator si inca una fixa pe partea dreapta a fuzelajului frontal, doua bombe de cate 50 kg sub aripi, elice metalica tripala cu pas variabil (VDM 9-11259, diametrul elicei 3,10M), varianta construita si de catre Fokker si SCNA (100 de exemplare fiind fabricate de cele doua firme);
AR 196 pe linia de productie in 1939
–Arado AR-196A5, a fost varianta finala in productia de serie, avand echipament radio imbunatatit, motoare BMW 132W (posibil ca nu toate exemplarele produse) 91 de exemplare fiind construite (ultimul de catre Fokker in august 1944). Aeronava avea doua flotoare, catapultabila, 2 tunuri sincronizate calibrul 20 mm, Oerlikon MG FF in aripi, o mitraliera fixa calibrul 7,90 mm pe partea dreapta a fuzelajului frontal (MG-17), doua mitraliere gemene, calibrul 7,90 mm, Mauser MG-81Z, in partea spate a carlingii manuite de catre observator, doua lansatoare de bombe ETC50/VIII pentru bombe SC50 (greutate 50 kg. Se pare ca germanii au dotat toate exemplarele apte de zbor cu astfel de lansatoare, de la sfarsitul lui 1943, insa informatia este incerta si se bazeaza pe memoriile unor piloti supravietuitori) dispuse cate unul sub aripi. Versiunea a aparut in 1943 si se pare ca exemplare tarzii de A3 au avut aceasta configuratie. Aceasta versiune avea instrumentele de bord revizuite si rearanjate, fiind considerata cea mai moderna din intreaga gama, insa n-a operat niciodata de pe cuirasate sau crucisatoare, doar de pe marile lacuri si baze aflate pe coasta litoralului.
Pana la urma productia AR-196, in diferite variante, a stat astfel, cel mai probabil, conform surselor germane, insa confruntarea lor cu alte surse externe, fac ca aceste cifre sa fie incerte, ca urmare trebuiesc luate ca atare: prototipuri 6 unitati; A0 -10 unitati; A1 -20 de unitati; A2 -80/92 de unitati; A3 -80/339 unitati; A4 -24 unitati; A5 -46/315 unitati (putin probabil); B0 -10 unitati; C –un prototip. Per total rezulta 553 de unitati produse de AR-196. Insa daca analizam ritmul oficial al productiei de AR-196 se obtin doar 505 exemplare, acesta fiind structurat pe ani astfel: 1939 –septembrie 9 unitati/octombrie 5 unitati/noiembrie 6 unitati/decembrie 6 unitati/total 26 de exemplare; 1940 –ianuarie 1/februarie 0 unitati/martie 10 unitati/aprilie 25 unitati/mai 8 unitati/iunie 8 unitati/iulie 9 unitati/august 9 unitati/ septembrie 8 unitati/octombrie 14 unitati/noiembrie 4 unitati/decembrie 8 unitati/total 104 exemplare; 1941 – ianuarie 1/februarie 4 unitati/martie 12 unitati/aprilie 9 unitati/mai 12 unitati/iunie 7 unitati/iulie 8 unitati/august 7 unitati/ septembrie 8 unitati/octombrie 8 unitati/noiembrie 9 unitati/decembrie 9 unitati/total 94 de exemplare; 1942 -ianuarie 0/februarie 0/martie 0/aprilie 23 unitati/mai 10 unitati/iunie 8 unitati/iulie 11 unitati/august 10 unitati/ septembrie 12 unitati/octombrie 13 unitati/noiembrie 9 unitati/decembrie 11 unitati/total 107 exemplare; 1943 – ianuarie 4 unitati/februarie 6 unitati/martie 11 unitati/aprilie 8 unitati/mai 8 unitati/iunie 8 unitati/iulie 8 unitati/august11 unitati/ septembrie 10 unitati/octombrie 11 unitati/noiembrie 11 unitati/decembrie 8 unitati/total 104 exemplare; 1944 –martie 70 de exemplare.
AR 196, lansator si bomba SC 50
Kriegsmarine incepuse sa-si dezvolte o aviatie puternica inca din 1934. Aviatorii Marinei/Seeflieger urmau sa beneficieze de 153 de aeronave, cel putin asta intentiona conducerea Kriegsmarine, vizate fiind urmatoarele tipuri: 4 DO-18; 12 HE-38; 14 He-51W; 21 HE-59; 21 DO-15; 81 HE-60. Se dorea stringent o aeronava care sa poata opera de pe marile nave ce se aflau in constructie sau planificate in cadrul asa-zisului Plan Z. Ca urmare, RLM/Reichsluftfahrtministerium/Ministerul German al Aerului a emis o cerinta in anul 1933 pentru un avion standardizat de recunoastere ambarcat necesar dotarii marilor nave de razboi ce se aflau atunci in constructie. Acesta trebuia sa fie catapultabil, biloc, mono sau bi-flotor, sa aiba motor cu putere cuprinsa intre 800 CP/597 kW si 900 CP/671 kW, sa fie usor de operat si rezistent la coroziune si vicisitudinile marii. Firma Arado a concurat cu firma Heinkel si, dupa o scurta deliberare, RLM a decis ca Heinkel H-60 este ideal pentru dotarea Kriegsmarine. Doi ani mai tarziu, RLM a ajuns la concluzia ca HE-60 nu se ridica la nivelul asteptarilor cerand firmei Heinkel sa-l remotorizeze, initial cu DB-600 insa, livrarea acestui motor era limitata, astfel ca pana la urma au facut-o cu BMW-132. Acest nou hidroavion nu se remarca prea mult fata de vechiul HE-60, insa el a devenit cunoscut drept Heinkel HE-114 fiind vandut in Spania, Suedia si…Romania.
Heinkel HE-114
Acest hidroavion s-a aflat in cadrul FARR in dotarea Escadrilei 102 Hidroaviatie de pe Lacul Siutghiol, sat Palazu Mare, aproape de Mamaia, primele 12 exemplare numite HE-114 B2S sosind in anul 1939. Le-au urmat in anul 1943 inca 12 exemplare, de aceasta data, HE-114 C1, in cadrul Escadrilei 101 Hidroaviatie. Armata Romana avea sa renunte la ultimele 8 exemplare abia in anul 1960, insa aceste exemplare de HE-114 sunt considerate ca fiind ultimele operationale in lume.
In octombrie 1936 RLM, nemultumita de performantele HE-114, a cerut un inlocuitor pentru acesta stipuland drept cerinte obligatorii ca hidroavionul sa fie biloc, sa aiba unul sau doua flotoare, sa fie catapultabil si, nu in ultimul rand, sa dispuna de motoare de minim 800-900 CP (aici se incadra si motorul BMW 132). S-au primit propuneri din partea firmelor Dornier (cel mai probabil este vorba despre DO-18, monoplan cu aripa sus, prea mare pentru a putea opera de pe cuirasate si crucisatoare), Gothaer Waggonfabrik (cel mai probabil deriva din biplanul de antrenament, GO-145), Arado (AR-196) si Focke-Wulf (FW-62, biplan, 4 exemplare construite, primul zbor 23 octombrie 1937), fiind agreate cele ale firmelor FW si AR, ambelor firme comandandu-li-se cate 4 prototipuri -2 cu un singur flotor si doua cu cate doua flotoare.
Tirpitz si AR 196
Evaluarea prototipurilor celor doua firma s-a facut in vara lui 1937, AR-196 dovedindu-se superior FW-62 (cele 4 prototipuri AR-196 au fost testate la Travemunde). Castig de cauza a avut de aceasta data firma Arado, al carei proiect prevedea o aeronava monoplan, cele ale concurentei fiind, in marea lor majoritate, biplane. Primele prototipuri de AR-196 au fost livrate de catre firma Arado in vara lui 1937, prototipul V1 zburand in luna mai, urmat de V2 (atat V1 cat si V2 mai sunt cunoscute drept Model B-0), V3 si V4 (ambele cu cate doua flotoare, cunoscute si ca Model B). Atat versiunile cu un flotor cat si cele cu doua flotoare au fost bine apreciate in cadrul testelor de catre expertii Departamentului Tehnic al RLM, demonstrand manevrabilitate excelenta pe apa. Asa si era, dea lungul carierei operationale hidroavionul fiind foarte apreciat de catre piloti, care-l considerau de incredere si rezistent. Aveau sa-l zboare si dupa ce Flota de suprafata germana a disparut, navele supravietuitoare fiind retrase la loc de odihna pentru a fi protejate, in cadrul escadrilelor de patrulare marina, executand misiuni de transport trupe (soldatii germani le porecleau „feriboturi aeriene”, conform unor surse. Cert este faptul ca duceau agenti si forte speciale in spatele liniilor inamice, putand lesne ateriza pe lacurile din zonele montane izolate. Mai multi soldati complet echipati puteau fi transportati in interiorul fuzelajului) recunoastere si lupta antisubmarina pana la sfarsitul lui 1944, chiar si inceputul lui 1945.
AR 196A3 cu bombe SC 50
In 1939, Kriegsmarine avea doua Staffeln/Escadrile din cadrul Kustenfliegergruppe 506 echipate cu AR-196 si anume, 1/196 la Wilhelmshaven si 5/196 la Holtenau (Kiel), pilotii si tehnicienii fiind membrii ai Luftwaffe. Inca 23 de AR-196 se aflau in iunie 1939 pe urmatoarele nave: Hilfskreuzer 1 (Schiff 36 „Orion”), crucisator auxiliar, un exemplar; Hilfskreuzer 3 (Schiff 21 „Widder”), crucisator auxiliar, un exemplar;Admiral Scheer, crucisator, 2 exemplare; Blucher, crucisator, 3 exemplare; Scharnhorst, cuirasat, 4 exemplare si 2 catapulte; Gneisenau, cuirasat, 4 exemplare si 2 catapulte; Tirpitz, cuirasat, 4 exemplare catapultabile; Bismarck, 4 exemplare catapultabile.
Din ianuarie 1940, noi nave au fost dotate cu AR-196, dupa cum urmeaza: Nordmark, nava de transport, o unitate; Dithmarschen, nava de transport, o unitate; Hilfskreuzer 4 (Schiff 10 „Thor”), crucisator auxiliar, un exemplar; Lutzow, crucisator, 2 exemplare; Admiral Hipper, crucisator, 3 exemplare.
Aeronava a fost apreciata si de catre Aliati, acestia considerand-o mai buna decat tot ceea ce aveau ei similar, capturand primul AR-196 pe 8 aprilie 1940 in Marea Nordului, undeva in apropierea comunei Eide/Norvegia, acest hidroavion apartinand crucisatorului Admiral Hipper. Remorcat la Kristiansund de catre britanici, acestia l-au folosit o scurta perioada impotriva germanilor insa, lucrurile mergand prost in campania din Norvegia, pe data de 18 aprilie 1940, l-au evacuat in Marea Britanie, la comenzi aflandu-se un pilot din cadrul Marinei Norvegiene. Avea sa se prabuseasca accidental nu mult dupa aceea, pe cand era transferat de catre un pilot britanic la Aircraft Experimental Establishment/Centrul Experimental pentru Avioane al Royal Navy de la Helensburgh pentru efectuarea de teste (este vorba despre comandorul, C.W.Byas, aeronava fiind si unica capturata de catre aliatii vestici pe timpul razboiului). Aceasta aeronava, foarte probabil, era numerotata WNR.44 „T3+?H”, fiind catapultata de pe Admiral Hipper insa, ramanand fara combustibil, a fost nevoita sa amerizeze, capturata fiind de catre norvegieni si predata britanicilor.
Norvegienii aveau sa opereze unul la sfarsitul WW II, acesta fiind „uitat” de catre germani la o baza navala, insa mai multe epave de AR-196 aveau sa fie recuperate dupa razboi din lacul Jonsvatnet, in apropiere de Trondheim, aici functionand pe timpul razboiului o baza navala germana. L-au operat si finlandezii, bulgarii si sovieticii (din capturi) insa, FARR il comandasera, fara a apuca insa sa-l si opereze, aeronavele sigilate in lazi fiind confiscate de catre sovietici dupa 23 august 1944, si folosite, bineanteles, de catre acestia.
Lansare AADO 196A3
Arado 196A3, cea mai numeroasa varianta produsa si principalul hidroavion din dotarea Kriegsmarine, avea urmatoarele caracteristici: monoplan, fuzelaj metalic cu sectiune rectangulara, schelet realizat din teava de otel; aripile erau compuse dintr-o structura cu doua lonjeroane, erau metalice si fixate de fuzelaj printr-o articulatie dispusa pe bordul de fuga, acestea putandu-se plia pe durata transportului, aeronavele fiind adapostite la bordul navelor in hangare speciale. Pentru a se putea plia, lonjeroanele ce legau aripile de flotoare trebuiau mai intai demontate; doua flotoare din aluminiu, fiecare fiind compus din 7 compartimente etanse, acestea continand 300 de litri de combustibil (400 de litri la varianta A4); echipaj 2 –pilot si observator (acesta indeplinea si rolul de radiotelegrafist), ce stateau spate in spate; lungime 11 m; anvergura 12,47 m; inaltime 4,42 m; anvergura aripilor 28,40 m/patrati; greutate: gol 2990 kg/complet echipat 3730 kg; motor: un BMW 132K, injectie directa de combustibil, produs din anul 1933 (licenta americana, Pratt&Whitney, din anul 1928), radial, 9 cilindri, racit cu aer, 960 CP/706kW.
Initial, conform surselor, s-ar fi folosit motorul BMW 132DE, 880 CP/656 kW, cel putin la primele 4 prototipuri; viteza maxima 311-312 km/h; viteza ascensionala 300-414 m/minut; autonomie: 1072-1080 km; plafon de serviciu 7010-7020 m; armament: 2 tunuri calibrul 20 mm in aripi, MG FF/o mitraliera fixa calibrul 7,90 mm, MG-17, dispusa la partea frontala ce trage spre inainte/o mitraliera mobila MG-15, dispusa in spatele carlingii operata de catre navigator ce trage spre inapoi, rezerva interna 525 proiectile/2 bombe SC50, de cate 50 kg fiecare, sub aripi (versiunile A0/1 au avut mitraliere MG-15 operate de catre observator, insa de la varianta A2 aceasta a fost schimbata cu MG-17 insa, foarte probabil, toate variantele au folosit ambele mitraliere, cu deosebire spre finalul razboiului); echipament radio: FUG V AU (variantele A1/2, posibil si pe celelalte variante. FUG 10 sau FUG 16Z (variantele A2 si A3)/FUG 16Z sau FUG 25A (varianta A5).
Lansare ARADO
FUG V a fost fabricat de catre firma Lorentz AG incepand din anul 1933, initial pentru uz civil, si a avut mai multe variante, ulterior fiind denumit FUG X (intrat in productie incepand cu ianuarie 1938, dotand initial bombardiere JU-88 si HE-111. Raza de emisie a sistemului in banda larga era undeva la 400-500 km, iar pe unde scurte ajungea la 1000-2000 km. A avut mai multe variante, precum: FUG X K1 -1941, 5,3-10 MHz/FUG X K2 -1942, 6-12 MHz/FUG X K3 -1942/1943, 6-18 MHz). Pe avioanele Marinei, sistemul avea o frecventa speciala utilizata in caz de urgenta, valabil pentru toate aeronavele Kriegsmarine. Sistemul deriva din FUG III si era similar cu acesta, operand in doua benzi de frecventa, unde lungi (300-600 kHz) si unde scurte (3-6 MHz), puterea de emisie a ambelor sisteme fiind de 40 Watts pentru unde scurte si de 70 Watts pentru unde lungi. Se pare ca raza de emisie era undeva la 300 km, suficient pentru operarea in Germania, devenita insuficienta odata cu impetuoasa inaintare a Blitzkriegului (interesant este faptul ca aeronavele HE-111 ce au bombardat inutil Rotterdamul, capitala Olandei, pe data de 14 mai 1940, erau echipate cu sistem radio FUG III astfel, sustin germanii, n-ar fi receptionat ordinul de anulare a atacului, producand victime si distrugeri inutile, armata olandeza fiind gata sa capituleze).
Catapulta AR 196
FUG 16Z/ZE/ZY, VHF/UHF, 3100 kHz, greutate 13,20 kg, 37,40 cm lungime, 22 cm latime, 21,20 cm inaltime, ajuta si la localizarea aeronavelor in aer de catre statiile de la sol, gama de frecventa fiind cuprinsa intre 38,5-42,3 MHz, si se compunea din emitator, receptor si modulator, putere 10W, raza de emisie-receptie fiind de peste 300 km, posibil 1200 km.
FUG 25A ERSTLING, produs de catre Gema, avea capabilitati IFF si lucra cu radarele de la sol, tip Freya si Wurzburg sau cu derivatele de pe navele de lupta mari (acestea puteau identifica aeronava de la minim 100 km/62 mile marine distanta. Varianta FUG 25A era operabila si de la 200-300 km distanta de nava), frecventa de emisie fiind de 150-160 MHz, iar de receptie de pana la 1,8 MHz. Avea 33 cm lungime, 20 cm latime, 14,50 cm inaltime.
Bomba SC50, (SC/Sprengbombe Cylindrich/Bomba Cilindrica Casetata) avea urmatoarele caracteristici: 50-54 kg greutate, fuzee de impact, 1,10 m lungime, diametru 20 cm, greutate incarcatura exploziva 25 kg –TNT/Amatol (Nitrat de amoniu si TNT)/Trialen 105 (15% RDX, 70% TNT, 15% pulbere de aluminiu).
MG FF a fost un tun automat de calibrul 20 mm, dezvoltat in anul 1936 de catre firma Ikaria Werke din Berlin. El a fost influentat de tunul elvetian Oerlikon FF (aparut in anul 1920. Tunul a fost produs sub licenta de catre francezi –Hispano-suiza HS.404, precum si de catre japonezi –Type 99), precum si de tunul Becker Type M2 (calibrul 20 mm, aparut in 1913, Germania). El a dotat majoritatea aeronavelor germane in prima parte a razboiului, insa a inceput sa fie inlocuit din anul 1941, treptat, cu MG 151/20, de acelasi calibru. Insa, fata de HS.404, varianta germana era considerata inferioara, ea dotand primele variante de ME-109 si FW-190 insa, pentru aceste aeronave, datorita spatiului redus, tunurile aveau incarcator tambur cu doar 60 de proiectile (90 de proiectile la FW-190 A5). Acest tun tragea si cu un proiectil modificat, numit „Minengeschoss”, acesta avand recul redus si peretii mai subtiri, ceea ce a permis marirea incarcaturii explozive.
Primii „vanatori” germani ce au tras cu astfel de proiectile incepand din vara lui 1940, au fost ME Bf-109E4 si Me Bf -110C-4, insa tunul a fost si-n dotarea ME Bf-109E3, Me Bf -110 C/F, FE-109 A1/A5, precum si pe bombardiere DO-217, JU-88 si multe altele, inclusiv hidroavioane AR-196. Tunul avea urmatoarele caracteristici: fabricant Ikaria Werke Berlin; calibrul 20 mm; greutate 26,30 kg; lungime 1,37 m; lungime proiectil 8 cm; proiectile folosite: HE-M (Minengeschoss), greutate 90 grame, viteza initiala 700 m/s; AP si HE, aproximativ 115-117-134 grame greutate, viteza initiala intre 585-600 m/s; rata de foc: MG FF -520 proiectile/minut/MG FF-M (Minengeschoss) -540 proiectile/minut.
Dispunerea hangarelor pe Tirpitz
MG-15 a fost creata de catre Theodor Bergmann in anul 1915, ea fiind produsa si modernizata de catre firma Rheinmetall Borsig. A inceput sa intre in dotarea Luftwaffe pe la inceputul anilor *30, insa a ramas in uz pana la sfarsitul razboiului, inclusiv la trupele terestre care o apreciau (multe proveneau de la Luftwaffe, utilizate atat in trageri orizontale cat si in rol AA). Mitraliera avea urmatoarele caracteristici: calibrul 7,90 mm; greutate proiectil 35,50 grame; viteza initiala a proiectilului 755 m/s; rata de foc 1000 proiectile/minut –cam 4,5 secunde de foc continuu; lungime 1, 07 m; lungimea tevii 60 cm; greutate: 8,10 kg, fara incarcator/12,40 kg, cu incarcator tambur dublu, fiecare tambur avand capacitatea de 75 de cartuse (inlocuirea tamburului dublu dura doar 6 secunde insa, de obicei, arma era incarcata inainte de decolare, dar se luau totusi 10 incarcatoare tambur duble -asta in functie de tipul aeronavei); greutate tambur dublu: gol 2,27 kg/complet incarcat 4,24 kg. Mitraliera este creatia lui Theodor Bergmann, ea fiind realizata in anul 1920 si perfectionata ulterior de catre firma Rheinmetall. A fost copiata de catre japonezi, fiind cunoscuta drept Type 98. Mitraliera s-a aflat in dotarea AR-196 si nu numai.
MG-17 a fost realizata tot de catre firma Rheinmetall Borsig, 24271 de exemplare fiind construite intre anii 1934-1944. Mitraliera avea urmatoarele caracteristici: greutate 10,20 kg; calibrul 7,90 mm; greutate proiectil 12,80 grame; viteza initiala a proiectilului: 750-855 m/s –Phosphor “B”/905 m/s –AP trasor; rata de foc 1200 proiectile/minut; lungime 1,18 m; lungime teava 60 cm; incarcator tip banda, greutate 7,60 kg (1,10 kg fara cartuse), avand capacitatea de 250 cartuse. Putea dispune si de incarcator tambur cu 50 de cartuse. S-a aflat in dotarea AR-196 si nu numai.
Mauser MG-81Z ( Z-Zwilling/Geaman) a fost o mitraliera dubla sincronizata dezvoltata de catre firma Mauser intre anii 1938-1939, , fiind formata din doua mitraliere MG-81 (aceasta derivand din celebra MG-34). A fost in productie intre anii 1940-1945 (MG-81), varianta „Z” intrand in dotarea Luftwaffe incepand din anul 1942. Mitraliera „Zwilling” avea urmatoarele caracteristici: greutate 12,90 kg; lungime 89 cm/96,50 cm; lungimea tevii 47,50 cm; rata de foc 2800-3200 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 750-790 m/s. Era totusi o raritate in cadrul Luftwaffe, insa s-a aflat in dotarea AR-196.
Revenind la Tirpitz si sora sa, Bismarck, asa cum mentionam anterior, acestea dispuneau de cate 4 aeronave AR-196. Cu toate acestea, daca situatia tactica o cerea, la bordul marilor cuirasate puteau fi ambarcate maxim 6 aeronave. La bordul ambelor nave avioanele (acestea aveau obligatoriu aripile pliate) erau depozitate in trei hangare speciale, unul dublu de 120 m/patrati situat sub catarg, celelalte doua avand doar 60 m/patrati fiind situate la mijlocul navei, pe ambele parti. Pe Bismarck si Tirpitz, pilotii faceau parte din 1 Staffel si 2 Staffel ce tineau de Bordfliegergruppe 196 (Grupul de recunoastere 196, emblema lor fiind un calut de mare pe fond albastru. Zburasera anterior pe HE-60), unitatea fiind creata in anul 1937. Toti pilotii si tehnicienii apartineau Luftwaffe, insa observatorii erau din Kriegsmarine.
Hangar hidroavion pe Tirpitz
Aeronavele AR-196 au participat la toate misiunile la care Tirpitz si Bismarck au luat parte, si aveau sa faca jertfa suprema odata cu acestea. Cand Bismarck s-a scufundat a luat in adancuri trei AR-196 A2 (52 T3+H, 110 T3+AK, 123 T3+DL), un AR-196A3 (150 T3+MK), 3 echipaje si 10 mecanici. Insa, dea lungul scurtei sale cariere, „aripile” de la bordul sau au fost: 52 T3+IH (AR-196A2), pilot Unteroffizier Ernst Lange, observator Oberleutnant Gunter Lademann; 110 T3+AK (AR-196A2), pilot Feldwebel Oskar Andersen, observator Oberleutnant zur See Rolf Hambruch; 123 T3+DL (AR-196A2), pilot Feldwebel Josef Kempfle, observator Oberleutnant Siegfried Muhling; 150 T3+MK (AR-196A3), pilot Feldwebel Werner Seelinger, observator Oberleutnant Martin Lange.
Amerizarea AR 196 langa Tirpitz
Aeronavele erau catapultate, catapulta fiind pneumatica si imprima aeronavei o viteza de 70 km/h. Catapulta masura 32 m lungime si era telescopica, prelungirea ajungand pana la 48 m, aeronava fiind pusa pe un carucior. Ea era localizata la mijlocul navei si putea actiona pe ambele parti ale bordajului. Dupa terminarea unei misiuni, hidroavionul ameriza in apropierea navei fiind ridicata la bord cu ajutorul unei macarale capabile sa ridice maxim 12 tone. Dupa ridicarea la bord, urma plierea aripilor hidroacionului si ridicarea sa cu ajutorul unor macarale de mici dimensiuni (2 la numar) pe platforma dispusa pe sine, pentru a putea fi introdusa in hangar. Manevra era de durata, periculoasa si expunea nava atacurilor aeriene si submarine inamice, aceasta neputandu-se face decat cu nava stationara.
Nici soarta „zburatorilor” de pe Tirpitz n-a fost mai fericita, acestia facand parte din 2 Staffel apartinand Bordfliegergruppe 196, din 2 in iunie 1944 cele 4 AR-196 de la bordul sau aveau in palmares 57 de operatiuni. In iulie 1944, la bord se gaseau 6 AR-196, dintre acestea unul a fost grav avariat in urma unui atac aerian pe data de 17 iunie, alte doua fiind distruse pe 22 august. Pe 12 noiembrie 1944 si Tirpitz s-a scufundat ducand cu el cele 3 AR-196 ramase, impreuna cu cel putin 1000 de oameni din echipaj.
Agonia…12 noiembrie 1944
Nava a cazut prada celor 32 de Lancaster ce apartineau escadrilelor 7 si 9 care, in dimineata de 12 noiembrie 1944 s-au napustit asupra sa, reusind sa lanseze 29 de bombe de la 3810 si 4877 m inaltime, in cadrul Operatiunii Catehism. Desi la Bardufoss se afla o baza aeriana importanta a Luftwaffe, cel mai probabil din eroare de comunicatie cu Tirpitz, n-au apucat sa lanseze niciun avion in apararea acestuia, iar radarele de la bordul sau n-au reusit sa vada pericolul din timp, fiindca aeronavele au zburat la mica inaltime si datorita reliefului muntos al regiunii. Antiaeriana navei, desi a riposta, n-a reusit sa doboare niciun atacator. Tirpitz a incasat doua lovituri directe, una la babord si cealalta in zona turelei „Cezar” unde a si izbucnit un incendiu. In jurul orei 9.50 minute, o explozie violenta a izbucnit in zona turelei avariate grav, cel mai probabil din cauza munitiei, nava inclinandu-se la aproape 70◦.
Era clar ca nu se mai putea face nimic, nava fiind condamnata, astfel ca s-a dat ordinul de parasire a acesteia insa, datorita vitezei cu care se inclina, putini membrii ai echipajului au reusit sa scape, cu deosebire dintre cei aflati pe puntea inferioara si in turele, din 1700 cati se aflau atunci la bord cel putin 1000 s-au inecat, doar 87 fiind salvati ulterior prin taierea cocii. Tirpitz s-a intors cu chila in sus ramanand captiv in fiord si, in perioada 1949-1957, epava sa a fost vanduta ca fier vechi de catre compania norvegiana Einar Hovding Skippsuphugging, aceasta cumparand-o de la guvernul norvegian, platind pentru ea 100000 de coroane. Vanatoarea sa de catre Aliati a luat sfarsit, insa Tirpitz a suferit mai multe atacuri insa, acestea sunt deosebit de interesante si complexe, iar descrierea lor ar insemna multe, multe pagini…
Cuirasat clasa Furher – 120000 tone
Pana la urma, desi impresionante, ambele nave (Bismarck si Tirpitz) n-au reprezentat decat un mijloc de descurajare si o sursa de temeri pentru Aliati. Imensa superioritate aeriana si navala a acestora le-a venit, intr-un final, de hac si, cu greu am putea crede ca ele ar fi putut scapa din valtoarea WW II. In mod clar insa, Tirpitz, a doua si ultima nava din Clasa Bismarck, a fost cea mai mare nava de lupta realizata vreodata in Germania. Ca ea a apartinut celui de-al III Reich nu are nicio importanta, ea fiind o realizare tehnica de exceptie dupa cum am putut vedea.
Tirpitz
WW
Episodul LXII: Motociclete italiene
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.kbismarck.com/tirpitz.html
www.bombercommandmuseum.ca/tirpitz.html
www.bismarck-class.dk/
www.history.navy.mil/photos/sh…/tirpitz.htm
forum.worldofwarships.com › … › Battleship Era
www.lexikon-der-wehrmacht.de/…/Tirpitz.htm
wp.scn.ru/en/ww2/h/21
www.worldwar2.ro/arme/?language=ro&article=424
www.lexikon-der-wehrmacht.de/…/Ar196-R.ht…
www.panzertruppen.org/luftwaffe/…/ar196.htm…
ww2seaplanes.e-monsite.com/pages/arado-ar-196.html
www.nsarc.ca/hf/german_radar.pdf
www.bismarck-class.dk/…/radar/…/radar_bisma…
www.deutschesatlantikwallarchiv.de/…/fumo_1…
dreadnoughtproject.org/…/German%20Radar%…
www.combinedfleet.com/furashita/gerdex_f.htm