Epsiodul XLI – Kamikaze, Partea a II-a
Desi au folosit in rol de bomba zburatoare toate tipurile de aeronave pe care le aveau in dotare, exista si cateva proiecte interesante. Iata cateva dintre acestea.
MITSUBISHI J8M/KI-200 SHUSHUI (cel mai probabil inseamna “Sabia razbunarii/Sabia neinfricata” –informatie incerta. La fel de bine, alte surse il numesc “Ploaie de toamna/Apa de toamna”), a fost varianta japoneza a celui german ME-163B. Urma sa fie avion de interceptare cu motor racheta, ca si originalul german dealtfel, dar aeronava era avuta in vedere si pentru misiuni kamikaze datorita vitezei sale mari (informatia este incerta, dar este totusi interesant sa vorbim despre el).
Povestea acestei aeronave incepe in anul 1944 cand Imperiul a cumparat din Reich, pentru suma de 20 milioane de RM (Reichmark) licenta ME-163B si a motorului racheta, WALTHER HWK 109-509. Interesant este faptul ca inginerii japonezi de la firma Mitsubishi Jukogyo KK au realizat varianta locala doar pe baza manualului de intretinere, si asta datorita faptului ca submarinul ce avea la bord un avion complet demontat, planurile tehnice, piese si subansamble, schitele tancului Panther G (vezi anexa 7), alaturi de metale rare si foarte probabil, minereu de uraniu si ceva specialisti germani, plecat din portul Kiel/Germania spre Japonia, avea sa fie scufundat de catre hidroavioane americane “Catalina” (abia dupa razboi aveau sa afle americanii ce noroc au avut ca l-au scufundat, dar este putin probabil ca japonezii ar fi putut crea bomba atomica, tancuri Panther sau avioane de vanatoare cu reactie, ME-262, cel putin nu la nivelul celor germane. Erau muuult in urma germanilor la aceste capitole, iar nivelul tehnologic atins de catre industria nipona era, fata de cea germana, mediocru. Cu toate acestea, cel de-al doilea submarin a reusit sa ajunga in Japonia, cu un motor racheta Walther si un manual de intretinere pentru ME-163B).
J 8M SHUSUI
Sub conducerea inginerului Otsujiro Takahashi, in august 1944 au prezentat o macheta din lemn la scara reala, cu motor si toate echipamentele, conducerii AIJ/Armata Imperiala Japoneza, numit J8M1(de catre Marina)/Ki-200 Shushui (de catre Armata si Fortele Aeriene). Fiind impresionata, conducerea AIJ a comandat 2 prototipuri, suplimentate ulterior cu alte 7. J8M1/Ki-200 Shushui avea urmatoarele caracteristici: echipaj un pilot; lungime 6,05 m; inaltime 2,70 m; anvergura 9,50 m; anvergura aripilor 11,73 m/patrati; greutate: gol 1505 kg/complet incarcat 3885 kg; viteza: maxima 900 km/h la 10000 m altitudine/de croaziera 347 km/h; plafon maxim 12000 m; armament: 2 tunuri calibrul 30 mm, Ho-105/Type 5, rezerva interna 50 proiectile; timp de urcare: la 6000 m -2,26 minute/la 10000 m -3,5 minute/la 12000 m -3,83 minute; timpul de functionare maxim al motorului KR-20 cu rezerva interna de combustibil de 1159 litri, era de 5,30 minute. Nu se stie cu certitudine cum l-ar fi utilizat japonezii in rol kamikaze, dar cel mai probabil i-ar fi atasat o bomba de 100-250 kg, diminuandu-i rezerva de combustibil si caracteristicile aerodinamice.
Mitsubishi MXY-8 Akigusa
Primul exemplar a fost un planor cu care s-au executat mai multe zboruri test in vederea definitivarii caracteristicilor aerodinamice, acesta purtand numele de Mitsubishi MXY-8 Akigusa (posibil “Ploaie de toamna/Apa de toamna”), si a zburat pentru prima data avandu-l la mansa pe locotenent-comandor, Tozohiko Inuzuka, in data de 8 decembrie 1944 (zborul s-a desfasurat pe aeroportul Hyakurigahara din prefectura Ibaragi. Avionul a fost remorcat de un K -10W1 Kyushu/Oak din cadrul Kokutai 312. Avion de antrenament cu urmatoarele performante: lungime 8,84 m; inaltime 2,84 m; anvergura 12,36 m; anvergura aripilor 22,30 m/patrati; greutate: gol 1476 kg/incarcat 2033 kg/la incarcatura maxima 2093 kg; motor un Nakajima Kotobuki 2, de 600 CP; viteza maxima 281 km/h la 2080 m altitudine; altitudine maxima 7300 m; autonomie 1050 km; echipaj 2 piloti; armament o mitraliera calibrul 7,7 mm, Type 97 –vezi anexa 8).
Datorita faptului ca planorul a fost un succes, a venit imediat si o comanda suplimentara de inca doua prototipuri din partea Marinei Imperiale, in specificatia cu numele L9-Shi. Inginerii japonezi de la Arsenalul Yokosuka, aveau sa realizeze o copie a motorului racheta german, HWK 109-509, insa mult inferioara originalului german, cu materie prima proasta si cu forta de munca lipsita de experienta in realizarea unor asemenea motoare (daca pentru germani acest motor a fost o mare bataie de cap, pentru japonezi era ca si cum ar fi provenit de la klingonieni), prototip numit “Toku Ro 2”/KR-20, motor-racheta bi-combustibil ce putea dezvolta o tractiune de 1500 kgf. In vederea antrenamentului, la Arsenalul Naval Nr.1 din Yokosuka (Dai–Ichi Kaigun Koku Gijitsusho), Marina Imperiala realizase deja un planor nemotorizat, numit MXY 8 Akigusa (pana la sfarsitul razboiului au construit cam 50-60 de astfel de planoare. Se pare, totusi, ca americanii au gasit 4-6 avioane in diferite stadii de executie, unele avand montate motoarele KR-20).
Avea sa urmeze primul test de zbor fara motor al unui Shushui in data de 8 ianuarie 1945, avionul fiind cel mai probabil remorcat de catre un bimotor. A fost un succes relativ, dar acesta a dus la primul si ultimul test in zbor autonom, din data de 7 iulie 1945. La mansa lui Shushui s-a aflat locotenent-comandor Toyohiko Inuzuka, zborul parand a se desfasura normal. Acesta a decolat, avionul si-a largat caruciorul de rulaj (identic ca si la originalul ME-163), dupa care a inceput sa urce aproape vertical. La altitudinea de aproximativ 400 m, motorul s-a oprit iar avionul a inceput coborarea necontrolata zdrobindu-se de sol. Dupa doar un minut de la decolare totul s-a terminat…Inuzuka si-a pierdut viata, dar poate fi considerat primul pilot japonez ce-a zburat vreodata un avion cu reactie.
Interesant este ca japonezii intentionau sa dezvolte acest aparat, inclusiv variante dotate doar cu un tun de calibrul 30 mm si un rezervor suplimentar, ba chiar si una biloc (Ki-202), ce urma sa aiba mitraliorul dispus pe locul din fata, aceasta urmand sa aiba si un dispozitiv de declansare a focului mitralierelor cu ajutorul senzorilor de proximitate. Au fost facute planuri pentru o varianta mai mare dotata cu un motor racheta mai puternic, de 2000 kgf, Tsu-11, numita MXY 9 Shuka, dar productia Ki-200 Shushui avea sa se desfasoare la Yokoi Koko KK/Yokoi Aircraft Co (pentru Armata) si la Maeda Koku Kenkyujo/Maeda Naval Institute (pentra Marina).
KI-115 TSURUGI (Sabie) a fost de la inceput conceput pentru misiuni kamikaze. A aparut aproape de finalul razboiului, fiind destinat inlocuirii diverselor avioane, mai noi sau mai vechi, destinate utilizarii in astfel de misiuni, avioane ce nu multumeau pe deplin strategii imperiali. Cu el intentionau sa se arunce asupra navelor invadatoare americane. Fabricat in cel mult 104 exemplare de catre Nakajima Hikoki KK, acest avion, fabricat prea rapid si insuficient testat datorita presiunilor venite din partea conducerii IJA, s-a dovedit a fi un esec lamentabil, el fiind nesigur in functionare, instabil si dificil de controlat in aer chiar si pentru un pilot experimentat.
Cum pilotii experimentati erau din ce in ce mai rari, iar nivelul de instruire al viitorilor piloti era la un nivel extrem de scazut ceea ce-i facea o prada usoara pentru aviatorii SUA, acest avion n-a fost decat o alta mare bataie de cap. Cu toate acestea, noul avion trebuia sa faca ceea ce vechile avioane nu prea mai puteau face, si anume sa penetreze formidabila aparare AA a navelor americane, fara insa a avea vreo veleitate de luptator aerian –strategii japonezi dandu-si seama ca nu mai aveau piloti capabili sa faca fata asaltului aerian american la care erau supusi zilnic. Putinii asi care au supravietuit razboiului erau la mare cinste si folositi, in general, drept vedete ale propagandei in vederea inimarii spiritului de luptator.
“Sabia” era, mai bine spus, un avion de unica folosinta, ce fusese creat sa poata utiliza motoarele existente pe-atunci (si acestea depasite), care sa poata fi realizat si din materiale pe care noi astazi le numim “eco” (lemn si placaj), nu numai din aluminiu (incepuse penuria de materiale strategice. Din 1943, populatia civila era obligata sa-si doneze toate tingirile si-alte chestii casnice din aluminiu). Desi exemplarele fabricate au fost realizate din aluminiu, se pare ca, la final, au existat si cateva exemplare fabricate din placaj si cadre de otel (cel mai probabil aripile si ampenajele. Nu exista insa certitudine!).
Datorita faptului ca nu era destinat luptelor aeriene, Ki-115 n-a fost niciodata dotat cu mitraliere sau tunuri de bord, dar putea fi echipat, in vederea misiunilor kamikaze, principalul si unicul sau scop, cu o bomba de 250/500/800 kg (maxim), acrosata intern intr-o nisa situata sub fuzelaj, ce nu putea fi largata –bomba de 800 kg fiind considerata suficient de puternica de catre strategii IJA pentru a distruge un vas de mare tonaj, atunci cand avionul se zdrobea de acesta la viteza maxima. Frumos, dar asta in teorie, fiindca cele cateva atacuri kamikaze la care au participat Ki-115 au fost toate un esec rasunator, si asta deoarece aeronavele au fost interceptate si doborate, fiind lipsite complet de aparare, inainte chiar de a zari vreo nava americana. Desi era practic un avion transformat in bomba pilotata, Ki-115 avea tren de aterizare retractabil (acesta era simplu, neavand amortizoare pentru atenuarea socurilor) si, la ultimele exemplare realizate, doua mici dispozitive RATO destinate accelerarii pe timpul decolarii. Cabina de pilotaj era dotata cu minime echipamente destinate navigatiei si comunicatiei.
Ki-115 avea urmatoarele caracteristici: echipaj un pilot; motor: un Nakajima Ha-35 Type 23, radial cu piston, 1150 CP/858 kW (o varianta a Nakajima Sakae, ce a echipat, in diferite variante, si celebrul Zero); lungime 8,55 m; anvergura 8,60 m; anvergura aripilor 12,40 m/patrati; inaltime 3,30 m; greutate: gol 1640 kg/complet pregatit de atac 2880 kg; autonomie 1200 km; viteza maxima 550 km/h; armament: cate o bomba acrosata intern de 250/500/800 kg. Existau planuri pentru o varianta imbunatatita numita Ki-115a, ce urma a avea un motor mai puternic, de 1300 CP/969 kW, ba chiar si pentru Ki-115b, ce urma a avea aripile si ampenajul din lemn. Toate aceste variante au ramas doar la nivel de intentie, datorita capitularii neconditionate a “Cocorului”(asa-l numeau idilic pe Imparat).
YOKOSUKA D4Y4 SUISEI/COMETA/TYPE 43 (“Judy”) a fost un bombardier in picaj derivat din cel german Heinkel HE-118, a carui licenta de fabricatie o cumparasera din Germania, in cursul anului 1938. Acest avion este creatia inginerului Yamana Masao, si s-a dovedit a fi reusit, avand o linie frumoasa, dar, cu toate acestea, el n-avea blindaj, fiind usor de trimis la pesti de catre aviatorii americani –motoarele nu s-au ridicat niciodata la valoarea caracteristicilor aerodinamice ale avionului, o problema ce se remarca la toate avioanele realizate de catre Imperiul Soarelui Rasare. Ultimele variante au fost folosite si-n misiuni kamikaze. D4Y a avut mai multe variante, precum:
–D4Y1 KAI/ulterior, la intrarea in productia de serie, s-a numit in evidentele Armatei Imperiale Model 11 (“Kai” a fost primul dintre cele 5 prototipuri aparute pe baza specificatiei 13-Shi, primul zbor avand loc la sfarsitul anului 1940, primele variante fiind destinate recunoasterii –se pare ca primele doua prototipuri s-au dus in vizita la pesti odata cu portavionul “Soryu”, in batalia de la Midway. A debutat in productie de serie din noiembrie 1942, pana undeva in cursul anului 1944), bombardier in picaj avand urmatoarele caracteristici: motor Daimler-Benz DB 600 G, 14 cilindri, racit cu lichid, 960 CP; echipaj 2; lungime 10,22 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,68 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2440 kg/complet echipat de lupta 4250 kg; viteza maxima 418-425 km/h la 3000 m altitudine/551 km/h la 4750 m altitudine; timp de urcare la 3000 m -5,14 minute; plafon maxim 9900 m; armament: 2 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/o mitraliera Type 1 de calibrul 7,92 mm (vezi anexa 10)/o bomba de 250 kg amplasata intern/2 bombe de 30 kg, sub aripi; autonomie: cu rezervoare interne 1574 km/cu doua rezervoare suplimentare a cate 330 litri fiecare, 3890 km. 680 de exemplare au fost construite, inclusiv o varianta cu lansare catapultata de pe portavion, numita D4Y1, Type 21;
–D4Y1C (avion de recunoastere, fabricat intre lunile mai-decembrie 1942. Aproximativ 750 de exemplare de D4Y1C si D4Y1 s-au fabricat in total), avand urmatoarele caracteristici: motor Aichi Kokuki AE1A Atsuta 12 (copie locala sub licenta a celui german, Daimler-Benz DB 601A, fabricat ca si variantele ulterioare de catre Aichi Denki Kabushiki Kaisha), 12 cilindri, supraalimentat, racit cu lichid, 1200 CP/1010 CP la 1500 m altitudine/965 CP la 4450 m altitudine, lungime 2,15 m, inaltime 1,06 m; latime 71,2 cm, greutate 715 kg; echipaj 2; lungime 10,22 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,67 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2440 kg/complet echipat de lupta 4250 kg; viteza: maxima 547 km/h/de croaziera 426 km/h; plafon maxim 9900 m; armament: 2 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/o mitraliera Type 1 de calibrul 7,92 mm/620 kg de bombe -o bomba de 500 kg/2 bombe de 60 kg; autonomia cu doua rezervoare suplimentare a cate 300 de litri fiecare, era undeva la 3890 km;
–D4Y2/Model 12 (bombardier in picaj, fabricat in cursul anului 1944, intre lunile aprilie si august. Aproximativ 350 de exemplare de D4Y2/D4Y2a/D4Y2C si D4Y2aC s-au fabricat in total), avand urmatoarele caracteristici: motor Aichi Kokuki AE1P Atsuta 32 (dezvoltare a Atsuta 12), 12 cilindri, supraalimentat, racit cu lichid, 1400 CP/1340 CP la 1700 m altitudine/1280 CP la 5000 m altitudine, lungime 2,07 m, inaltime 1,06 m; latime 71,2 cm, greutate 722 kg; echipaj 2; lungime 10,22 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,74 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2635 kg/complet echipat de lupta 4623 kg; viteza: maxima 580 km/h la 5250 m altitudine/de croaziera 426 km/h la 2000 m altitudine; timp de urcare la 3000 m -4,36 minute; autonomie:1272 km/maxim 3130 km; plafon maxim 10700 m; armament: o mitraliera de calibrul 13 mm, Type 2 (vezi anexa 11)/2 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/620 kg de bombe -o bomba de 500 kg/2 bombe de 60 kg. Variantele D4Y2a si D4Y2aC, fabricate in cursul anului 1944 de catre Dai-Ichi Kaigun Koku Gijitsusho/Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka, erau destinate recunoasterii si aveau autonomia maxima de 3420 km, cu doua rezervoare suplimentare acrosate sub aripi. D4Y2C, avea 3 mitraliere Type 97, o camera foto, putand acrosa maxim 620 kg de bombe. D4Y2aC, avea o mitraliera Type 1 si 2 Type 97, 1-2 camere foto. A mai existat o varianta numita D4Y2S, ce avea rolul de vanator de noapte, ce avea, cel mai probabil, o mitraliera Type 1 si un tun de calibrul 20 mm, Type 99 (vezi anexa 12);
–D4Y3/Model 33 (bombardier in picaj, fabricat din luna mai/iulie 1944, pana in februarie 1945, in 550 de exemplare. Aproximativ 630 de exemplare de D4Y3/D4Y3a s-au fabricat in total), avand urmatoarele caracteristici: motor Mitsubishi MK8P Kinshei 62 (dezvoltare dupa cel american, PW R-1689 Hornet), 14 cilindri, pe benzina –folosea carburant cu cifra octanica 87, supraalimentat, racit cu aer, 1560 CP/2600 rpm/1340 CP la 2100 m altitudine/1190 CP la 5800 m altitudine, lungime 1,66 m, inaltime 1,22 m, greutate 675 kg; echipaj 2; lungime 10,22 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,74 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2501 kg/complet echipat de lupta 4657 kg; viteza: maxima 574 km/h la 6050 m altitudine/de croaziera 333 km/h la 3000 m altitudine; timp de urcare la 3000 m -4,35 minute; autonomie: cu rezervoare interne 1319 km/cu doua rezervoare suplimentare a cate 300 litri fiecare, 2510 km; plafon maxim 10500 m; armament: 3 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/620 kg de bombe -o bomba de 500 kg/2 bombe de 60 kg/3 bombe de 250 kg. Varianta D4Y3a/Model 33A, fabricata din luna iulie 1944, pana in februarie 1945 de catre Dai-Ichi Kaigun Koku Gijitsusho/Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka, avea o mitraliera Type 1 si 2 Type 97, si putea acrosa maxim 620 kg de bombe;
–D4Y4/Model 43, bombardier in picaj, era destinat exclusiv misiunilor kamikaze, acesta fiind echipat cu o bomba de 800 kg. A fost fabricate 296 de exemplare intre februarie-august 1945, avand urmatoarele caracteristici: motor Mitsubishi MK8P Kinshei 62 (dezvoltare dupa cel american, PW R-1689 Hornet), 14 cilindri, pe benzina –folosea carburant cu cifra octanica 87, supraalimentat, racit cu aer, 1560 CP/2600 rpm/1340 CP la 2100 m altitudine/1190 CP la 5800 m altitudine, lungime 1,66 m, inaltime 1,22 m, greutate 675 kg; echipaj un pilot –datorita faptului ca era destinat misiunilor kamikaze, operatorul radio a fost eliminat; lungime 10,22 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,72 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2501 kg/complet echipat de lupta 4657 kg; viteza: maxima 563 km/h la 5900 m altitudine/de croaziera 370 km/h la 3000 m altitudine; timp de urcare la 5000 m -9,22 minute; autonomie cu rezervoare interne 2253/3890 km (cu doua rezervoare suplimentare a cate 300 litri fiecare. Solutia a fost rar folosita); plafon maxim 8450 m; armament: 2 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/o bomba de 800 kg. Interesant este faptul ca acest avion era echipat cu 4 rachete acceleratoare RATO, pe care pilotul le declansa inaintea prabusirii controlate spre nava-tinta;
–D4Y5/Model 54, a fost un prototip ce era echipat cu motorul Nakajima NK9B Homare 12, de 2008 CP/1471 kW, 830 kg greutate, racit cu aer, 18 cilindri, 1,18 m diametru, lungime 1,77 m, peste 9000 de exemplare realizate. A venit prea tarziu, el neintrand in productia de serie, dar urma a fi alocat misiunilor kamikaze. Avea urmatoarele caracteristici: lungime 10,23 m; anvergura 11,50 m; inaltime 3,74 m; anvergura aripilor 23,60 m/patrati; greutate: gol 2750 kg/complet echipat de lupta 5200 kg; viteza: maxima 563 km/h la 5900 m altitudine/de croaziera 370 km/h la 3000 m altitudine; plafon maxim 9000 m; autonomie cu rezervoare interne de 1660 litri – 1400 km; armament: 2 mitraliere Type 97 de calibrul 7,7 mm/o bomba de 800 kg.
Pana la final, japonezii au realizat 2038 de avioane D4Y, in diferite variante, in mare parte construite de catre Aichi Kokuki K.K la Fabrica Eitoku din Nagoya (D4Y1 -660 de exemplare/D4Y2 -326 de exemplare/D4Y3 -536 de exemplare/D4Y4 -296 de exemplare), precum si de catre Dai-Juichi Kaigun Kokusho, la fabrica din Hiro (D4Y1 -215 exemplare/D4Y2 si D4Y3, intr-un numar necunoscut, intre aprilie 1944 si iulie 1945). Oricum numarul lor n-a contat, fiindca aviatorii SUA le hacuiau rapid, dar ele au participat masiv la atacuri kamikaze in Saipan, in iunie 1944. Cel putin 141 de D4Y aveau fortele vice-amiralului Jisaburo Ozawa in dotare, toate fiind trimise in vizita la pesti de catre aviatorii US Navy (aici s-a remarcat locotenentul Alex Vraciu, care a avut 5 victorii confirmate intr-o singura zi, capatandu-si statutul de “As”). Nu se stie cu certitudine cate nave au scufundat, dar au avariat portavionul USS Franklin pe data de 19 martie 1945, peste 720 de marinari pierzandu-si viata.
Japonezii, spre sfarsitul razboiului, au folosit in misiuni kamikaze si avioane, precum:
-Nakajima B5N/Kate –bombardier-torpilor, vedeta de la Pearl Harbour;
-Nakajima B6N Tenzan (Muntele Divin)/Jill;
-Nakajima Ki-43 Hayabusa/Oscar;
-Nakajima Ki-27, produs intre anii 1937-1942, ce din 1943 era folosit ca avion-scoala;
-Mitsubishi Ki-51/Sonia –avion biloc de atac la sol;
-Mitsubishi A6M/Zero –cu deosebire modele mai vechi, dar si modele aparute in anul 1944, precum A6M5b Model 52 (nu se stie cu certitudine numarul lor, dar cel putin 470 de exemplare au fost produse de catre Mitsubishi si, foarte probabil, un numar apropiat de catre Nakajima). Aceste “Zero”-uri sinucigase li se atasa o bomb ace nu putea fi largata, de 250 kg –cel mai cunoscut grup kamikaze ce folosea acest avion de vanatoare in astfel de atacuri, este Kokutai 201;
-Kawasaki Ki-45 –avion de vanatoare pe timp de noapte, biloc, cel putin 4 exemplare au executat atacuri kamikaze;
-Kawanishi N1K1 Kyofu –hidroavion de vanatoare monoloc, si multe altele. La sfarsitul lui 1944, ajunsesera sa aiba mai multi voluntari pentru moarte decat avioane capabile sa mai zboare…
KI-167 SAKURADAN (“Betty”), a derivat din bombardierul bimotor Ki-67 Hiryu, fiind special adaptat pentru transportul bombei cu termit numita “Sakuradan”, acest bimotor era destinat inclusiv misiunilor kamikaze. Bomba a fost realizata de catre japonezi in urma planurilor trimise de catre germani in octombrie 1942, acestea fiind aduse in Japonia de catre submarinul I-30. Sakuradan era copia japoneza a bombei germane cu termit, SHL-6000 (greutate 6 tone; greutate incarcatura exploziva 4 tone; lungime 3,90 m; diametrul bombei 2,40 m) si cantarea 2,90 tone. Japonia a produs doar 2 astfel de bombe, dar in cursul testelor efectuate la sol in poligonul secret Pai-Chengzi din Manciuria s-a dovedit ca termitul putea declansa incendii si la 300 m de epicentrul exploziei, jetul proiectat ajungand la aproximativ 1600 m. Un tanc mediu aflat la 985 m de locul exploziei era iremediabil scos din lupta.
Bomba era sferica avand diametrul foarte mare, cel mai probabil 5,3 m, astfel ca necesita avioane cu un design special, dar, conform strategilor japonezi, era ideala in distrugerea fortificatiilor si a concentrarilor de blindate. Ca urmare, japonezii au modificat 9 avioane Ki-67, aducandu-le la standard Ki-167, primele doua fiind gata in februarie 1945, testele operationale desfasurandu-se la Kamigahara. Fata de originalul Ki-67, cele 9 avioane Ki-167 aveau modificari structurale ale fuzelajului, cu precadere la partea superioara, ce a fost taiata pentru ca bomba sa poata fi acrosata in interiorul acestuia. Decupajul fuzelajului la partea superioara, imediat in spatele postului de pilotaj, a fost acoperit cu un carenaj din placaj, ce semana cu cocoasa unei camile. Se pare ca echipajele isi botezasera avioanele “Cocosatele”. Greutatea bombei a necesitat ca la aceste avioane sa fie eliminat armamentul de aparare, echipajul reducandu-se la pilot, inginer de bord, navigator si operator radio. Daca zbura in misiuni kamikaze, la bord se afla doar pilotul.
Cele doua bombe Sakuradan fabricate au ajuns, impreuna cu doua avioane Ki-167, cel mai probabil la sfarsitul lui februarie 1945, la “Unitatea de Atac Special” 62 Sentai de la Tachiarai, ce se pregatea sa utilizeze in atacuri anti-nava o racheta ghidata radio cu lansare de pe avioane Ki-109 (vezi anexa 9). Prima misiune a celor doua Ki-167 echipate cu bombe Sakuradan (alaturi de ele mai erau inca doua bombardiere Ki-109 ce aveau cate o racheta ghidata anti-nava, descrisa la anexa 9) se pare ca a avut loc in data de 17 aprilie 1945, aparatele decoland de la Baza Aeriana Kanoya si urmand sa atace Flota SUA de la Okinawa. Unul dintre bombardierele echipate cu Sakuradan era condus de catre locotenentul Kozaburo Kato, care a si anuntat dealtfel ca se pregateste de atac la ora 10,10 minute, anuntand ca are drept tinta o mare nava de transport.
Dupa care nimic, doar o mare flacara pe cer observata de catre capitan Maemura –comandantul unui Ki-109 –care s-a si intors la baza fara sa-si lanseze racheta (posibil ca aceasta sa nu fi functionat, cert este ca nicio nava SUA n-a fost lovita de asa ceva). S-a mai incercat un atac cu rachete anti-nava si o bomba Sakuradan impotriva Flotei SUA, tot in Okinawa, dar Ki-167 a disparut fara a se sti ce si cum, iar cele 2 Ki-109 s-au intors la baza fara a-si gasi tintele. Dupa capitulare, fortele SUA n-au gasit nicio bomba Sakuradan, dar au gasit cateva rachete anti-nava, fara a fi insa impresionati in vreun fel de acestea, alaturi de cateva Ki-167 aflate sub conducerea maiorului Isamu Katano, ce n-a mai apucat sa plece in Saipan sa le tabaceasca fundurile americanosilor. Cu ce, ei stiu, dar Sakuradan nu mai aveau!
Ki-167 avea urmatoarele caracteristici: echipaj 4; motor: 2 Mitsubishi Ha-104, radiale, cu piston, racite cu aer, 1900 CP fiecare; lungime 18,70 m; anvergura 22,50 m; anvergura aripilor 65,85 m/patrati; inaltime 7,70 m; greutate: gol 8800 kg/complet incarcat 14900 kg; viteza maxima 520 km/h; viteza de croaziera 400 km/h; altitudine maxima 9200 m; autonomie 2800 km; armament: o bomba cu termit de 2900 kg, Sakuradan.
YOKOSUKA MXY-7 OHKA (Floare de Cires) a fost o bomba zburatoare cu reactie proiectata de catre Sectia Aeronautica a Universitatii din Tokio, in urma unei idei ce a apartinut pilotului sublocotenent Mitsuo Ota (Ohta, dupa unele surse). Interesant este faptul ca, spre final, se inmultisera cererile venite din partea personalului aero si naval al Armatei Imperiale de recrutare in vederea misiunilor sinucigase si, foarte probabil, de aici a venit si ideea unei astfel de arme sinucigase. Voluntari erau din ce in ce mai multi, ceea ce a surprins oarecum conducerea AIJ, dar mijloacele folosite nu erau tocmai adecvate unor astfel de misiuni, unde se cerea rapiditate si putere de penetrare a apararii AA inamice. Desi au existat si alte mijloace special create pentru misiuni kamikaze (despre unele am vorbit deja, altele urmeaza), de departe, poate, cel mai reusit a fost “Ohka”. Si asta nu pentru cine stie ce solutii tehnice avansate, deosebite, ci datorita faptului ca ar fi avut, in conditii ideale, cu un mijloc de transport aerian adecvat si fara existenta apararii AA formidabile a Flotei SUA, basca radarul si pilotii de pe portavioanele acesteia, cele mai mari sanse de a produce pagube imense si substantiale pierderi de vieti omenesti.
Ohka-detalii constructive
Ohka/Floarea de Cires, era un avion cu reactie de mici dimensiuni, cu o autonomie scazuta, realizat in principal din lemn si placaj (aripile, in general), a carui cabina era dotata cu minimul de echipamente destinate zborului (avea doar 4 instrumente: busola, indicator viteza aerului, altimetru, manometru si indicator de viraj. Tinta era luata in vizor prin intermediul unui inel dispus in fata parbrizului ce nu era blindat), cu comenzi de zbor strict necesare. Era un avion mic, in cabina caruia pilotul era sigilat, fara posibilitatea de a se putea salva, inainte de lansare, directia sa fiind una singura, spre moarte, neexistand cale de intoarcere –daca nu se zdrobea de vreo nava inamica murea oricum, prabusindu-se in mare.
Primul “Ohka” fabricat de catre Dai-Ichi Kaigun Koku Gijitsusho/ Arsenalul Naval Nr.1 din Yokosuka, a fost gata in septembrie 1944, prototipul nealimentat si fara pilot fiind scos la zbor luna urmatoare la Sagami, luna in care s-au desfasurat si teste cu prototipuri alimentate, zbor cu motor, dar fara pilot la bord (pana in luna noiembrie 1944). In locul incarcaturii explozive din botul micului avion-racheta se afla balast format din apa. Trebuie sa mentionam faptul ca “Ohka”, datorita autonomiei mici, necesita transport, ca urmare un numar de bombardiere bimotoare G-4M2 (cel putin 120 de exemplare au fost modificate. Aceste exemplare aveau trapele de la cala bombelor scoase si sisteme de acrosare a Ohka. Aceste modificari au afectat grav caracteristicile aerodinamice si de manevrabilitate) au fost modificate si aduse la standard G-4M2E Type 1 Model 24 Tei (in speta a fost vorba de modificari la cala de lansare a bombelor, aceasta adapostind acum cabina “Ohka”). Lansarea “Florii de Cires” se facea de la o distanta de maxim 25-30 km de tinta, si de la altitudinea maxima de aproximativ 8/8,20 km, bomba fiind armata manual de catre pilot din carlinga, prin simpla tragere a unui carlig de armare.
MXY K-1 pentru antrenament
Tot pilotul era cel care, dupa desprinderea de avionul purtator, pornea cele trei motoare-racheta (la ultimele variante de Ohka, au mai fost adaugate doua motoare-racheta, cate unul sub fiecare aripa, pentru viteza marita si forta de impact devastatoare. Insa, aceasta solutie a afectat grav aerodinamica zborului si, cel mai probabil, n-a fost folosita niciodata), viteza in picaj asupra tintei la un unghi de 50º ajungand cu certitudine la 1000 km/h. Ohka a avut mai multe variante, unele intrate in productie, altele nu, precum:
-Yokosuka Model 11, 755 de exemplare produse intre septembrie 1944-martie 1945. Avea 3 motoare Type 4 Mk.1 Model 20, de 800 kgf/7,85 kN (posibil sa se fi numit K-10). Motorul era realizat de catre Sectia Aeronautica a Universitatii din Tokio in colaborare cu Kawanishi Aircraft Company, dupa cel german Argus Ca 014 (echipa bomba zburatoare V-1), un astfel de motor pulsoreactor fiind livrat Japoniei de catre Reich in anul 1943. Ohka Model 11, singurul produsa in serie mare, avea urmatoarele caracteristici: echipaj un pilot; motor: 3 Type 4 Mk.1 Model 20, de 800 kgf, cu carburant solid; greutate: gol 440 kg/complet pregatit de atac 2140 kg; anvergura 5,12 m; lungime 6,06 m; inaltime 1,16 m; anvergura aripilor 6 m/patrati; viteza maxima la nivelul marii 650 km/h; autonomie 40-50 km; incarcatura exploziva de 1200 kg, dispusa in botul avionului. A avut si o varianta numita Ohka K-1 destinata antrenamentului, aceasta avand ballast din apa in locul ogivei explozive si a motorului –practic era un planor ce avea rolul de a deprinde viitorii piloti sinucigasi cu manevrarea bombei cu motor racheta, greutatea balastului fiind identica cu cea a ogivei si motorului. 45 de K-1 au fost construite pana la sfarsitul razboiului;
WAKAZAKURA MODEL 43 K-1 -DESTINAT ANTRENAMENTULUI
– Yokosuka Model 22, 50 de exemplare produse pana la capitulare, fara a fi si echipate cu motoare, exceptie facand doar 3 dintre ele. Avea un singur motor Tsu-11, varianta locala a celui italian, Caproni Campini ThermoJet, de 700 kgf, ce s-a dovedit a fi inferior celui original, realizat de catre Dai-Ichi Kaigun Koku Gijitsusho/ Arsenalul Naval Nr.1 din Yokosuka, varianta locala abia scotand 551 kgf/2,45 kN (au realizat doar 3 astfel de motoare). Ohka Model 22, avea urmatoarele caracteristici: echipaj un pilot; motor: un Tsu-11, de 700 kgf; greutate: gol 545 kg/complet pregatit de atac 1450 kg; anvergura 4,12 m; lungime 6,88 m; inaltime 1,20 m; anvergura aripilor 4,01 m/patrati; viteza maxima la nivelul marii 480 km/h; autonomie 130 km; incarcatura exploziva de 600 kg, dispusa in botul avionului. Ca transportator urma sa fie folosit bombardierul bimotor Yokosuka P1Y1 Ginga (Frances), dar, se pare, ca doar un singur exemplar a fost modificat pentru teste;
Lansare „Baka”
– Yokosuka Model 43A, doar un singur exemplar partial gata a fost produs pana la capitulare. Avea aripi pliabile si putea fi lansat de pe submarine (varianta ce-ar fi purtat numele de Ko) sau de pe catapulte terestre dispuse in pesteri sau oriunde se putea, inclusiv pe tarm (varianta ce-ar fi purtat numele de Otsu). Avea un singur motor Ne-20, de 800 kgf/4,65 kN, varianta locala a celui german, BMW 003 (de pe ME-262. Varianta locala urma sa echipeze ME-ul 262 local, numit Ki-201 Karyu/Dragonul de Foc –niciodata realizat, precum si varianta celor de la Nakajima, numita J9Y Kikka –un singur prototip construit).
Ohka Model 43A, primul prototip se afla inca in constructie la data capitularii, el urmand a avea motor Ne-20, dar o varianta destinata antrenamentului, biloc, echipata cu motor Type 4 Mk.1 era deja in uz, acesta purtand numele de Model 43K-1 DMI “Wakazakura” (Cires Tanar. Mai apare in evidente si ca Model 43B, putea fi insa armat si folosit in misiuni kamikaze, se pare c-au fost doar 2 exemplare construite. In locul incarcaturii explosive se afla elevul-pilot, dar in caz de nevoie se putea atasa ogiva exploziva, eliminandu-se cel de-al doilea loc), avand drept tren de aterizare schiuri si avea urmatoarele caracteristici: echipaj un pilot+un instructor; motor: un Type 4 Mk.1 Model 20, de 800 kgf/7,85 kN, cu carburant solid; greutate: gol 1150 kg/la incarcatura maxima 2270 kg; anvergura 8,95/9,01 m; lungime 8,17 m; inaltime 1,15 m; anvergura aripilor 13,02 m/patrati; viteza maxima la nivelul marii 555 km/h; autonomie 275 km; incarcatura exploziva de 790 kg, dispusa in botul avionului. Nu se stie daca Wakazakura a si zburat vreodata, dar cel mai probabil n-a apucat. Urma sa aiba si o varianta cu lansare din aer, de la bordul unui Nakajima G8N Renzan, insa s-a renuntat la aceasta idee. A mai existat, cel putin ca intentie, asa-zisul Model 53, ce urma a fi remorcat asemenea unui planor de catre orice avion capabil sa faca asta, ce urma a avea motor-racheta Ne-20, insa niciodata pusa in practica.
Pana la urma, japonezii au construit 852 de modele Ohka, cele mai multe ajungand sa echipeze noul corp de voluntari sinucigasi infiintat in luna octombrie 1944, ce purta numele de 721 Kokutai Jinrai Butai/Corpul Tunetului Divin, al carui comandant a fost capitanul Motoharu Okamura, unitate ce s-a mutat pe mai multe baze aeriene. Mai multe escadrile de atac din compunerea 721 Kokutai erau echipate cu G-4M2E capabile sa poarte bombe-racheta Ohka, precum: Escadrila de Atac 711,Sectiunea 3, de la Ibaragi Kounoike Air Base, in martie 1945; Escadrila de Atac 711, Sectiunea 1, de la Kagoshima Kanoya Air Base, in aprilie 1945; Escadrila de Atac 711, Sectiunea 2, de la Kagoshima Kanoya Air Base, in martie 1945; Escadrila de Atac 708, de la Kagoshima Kanoya Air Base, in aprilie 1945.
G4M si Ohka
Americanii au intalnit pentru prima data in lupta Ohka, pe care l-au si botezat rapid “Baka” (“Prostul”, in limba Soarelui Rasare), in data de 21 martie 1945, atunci cand comandantul Flotei 5 Aeriene japoneze, viceamiralul Matome Ugaki a ordonat atacul asupra portavioanelor SUA ce se aflau la 650 km de coasta Japoniei. A fost un esec rasunator, din cele 18 Ohka trimise in misiune, doar 13 au apucat sa fie lansate, inainte de a fi toate doborate de aviatorii americani, basca avioanele purtatoare G-4M2E –se pare ca doar 5 bombardiere s-au mai intors la baza, si acestea facute sita. Pana la urma Ohka n-a stralucit deloc, datorita faptului ca avioanele transportoare erau lente si usor de distrus de catre avioanele Flotei SUA, iar radarele vaselor de razboi americane au facut ca avioanele japoneze sa fie reperate cu mult inainte de a-si putea lansa bombele-racheta (dealtfel, japonezii au neglijat tehnologia radar, cele pe care le-au avut erau slabe si usor de bruiat –despre acestea, intr-un articol viitor). Din cele 78 de rachete Ohka trimise in misiune, doar 18 au reusit sa initieze un atac si, dintre acestea, doar 4 au si atins vreo tinta (un singur vas al Flotei SUA a fost scufundat de catre Ohka. Este vorba despre distrugatorul USS Mannert L.Abele/DD-733, de 3218 tone, ce fusese inainte lovit de un avion sinucigas, acesta fiind scufundat in Okinawa pe data de 12 aprilie 1945. O alta nava a suferit avarii grave fara a se scufunda, este vorba despre distrugatorul USS Stanly/DD-478). Cu alte cuvinte, mult fum pentru nimic!
WW
Episodul XLII: Kamikaze -Partea a III-a – Kaiten
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.combinedfleet.com/shinyo_c.htm
www.combinedfleet.com/ShinyoEMB.htm
www.aero-web.org/specs/yokosuka/okha22.htm
www.fiddlersgreen.net/…/aircraft/Yokosuka-Oh…
www.warbirdforum.com › JAPAN
www.eyewitnesstohistory.com/kamikaze.htm
ro.wikipedia.org/wiki/Kamikaze
www.combinedfleet.com/ijna/d4y.htm
ANEXE:
(7) Japonia a cumparat pe data de 7 iunie 1943, prin ambasadorul acestei tari in Germania, generalul Omura, un numar nedefinit de tancuri grele Tiger I, complet echipate, inclusiv munitia si echipamentul radio. Unul singur a fost totusi vandut Japoniei, impreuna cu un Panther D, dar acestea niciodata n-au parasit Germania, fiind rechizitionate pentru nevoile armatei germane –ambasadorului i s-a spus ca le…inchiriaza, desi germanii n-au platit nicio marca chirie pana la capitulare. Cu toate acestea, Japonia a platit anticipat aceste tancuri (Tiger I), la un pret mai mult decat dublu fata de cel platit de armata germana (plateau 645000 de marci per bucata, fata de 300000 de marci, cat plateau germanii!).
De altfel, japonezii, prin efortul generalului Omura, au avut in dotare doua Panzer III, pentru teste, primite din Germania in anul 1943, dar si planuri ale unor tunuri autopropulsate si transportoare de trupe. Din studiul acestora, au rezultat mai multe variante, prototipuri si schite, insa, lipsa de timp si resurse a dus la un esec total a programului de modernizare a blindatelor autohtone, dar intentionau, dupa model german si cu ajutorul acestora, sa-si doteze blindatele cu periscoape, avand in proiect inclusiv realizarea de turele cu actionare electrica. Dupa toate probabilitatile, firma Daimler-Benz ar fi vandut in cursul anului 1943 licenta de fabricatie a Panther G firmei Mitsubishi, dar fara a avea in fata un exemplar real, japonezii n-au putut face nimic, unicul lor Panther n-a ajuns niciodata la ei.
(8) Mitraliera Type 97 de calibrul 7,7 mm, a fost o dezvoltare a celei Type 91. Interesant este faptul ca aceasta mitraliera era influentata de cea cehoslovaca ZB, din care armata japoneza a capturat un numar mare de unitati intre anii 1935-1936 in China si, foarte probabil, de cea britanica, Lewis (nu de putine ori japonezii au incercat sa creeze propriile variante luand ceea ce li se parea bun in tehnica copiata, facand schimbari minore sau majore. Aceasta tragea cu cartus Arisaka, mai mare, de 174 grame, cu o energie de 3,007 J, dar si cu cartuse incendiare, explozive si trasoare (erau mai grele, avand peste 200 grame si o energie de 3,500 J). Arma avea incarcator modern de 20 de cartuse, usor de schimbat, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 7,7 mm; lungime 1145 mm, teava masurand 700 mm; caneluri 4; greutate 12,4 kg; raza maxima de actiune 3420 m, eficacitate aproximativ 600 m; rata de foc 500 proiectile/minut; realizata in peste 18000 de exemplare intre anii 1937-1945.
(9) Racheta era una rudimentara fata de ceea ce faceau germanii, ea fiind ghidata prin radio de catre un operator de la bordul avionului bimotor, Ki-109. Doar 10 exemplare au fost construite si nici una n-a fost folosita impotriva Flotei SUA, ele numindu-se dupa firma constructoare, Kawasaki Ki-147 I-Go Type 1 –Ko, avand urmatoarele caracteristici: greutate 3086 kg; greutate ogiva 1764 kg; greutate incarcatura exploziva 800 kg; motor-racheta Tokuro 1 Type 3, de 240 kgf; viteza maxima 550 km/h; autonomie 11 km; timp de ardere al motorului 75 secunde. La testele efectuate pe Lacul Biwa din apropiere de Kyoto, racheta a avut rezultate bune, dar spre norocul americanilor razboiul s-a sfarsit.
(10) Mitraliera Type 1 a aparut in anul 1941, ea fiind produsa dupa cea germana, MG-15 la Arsenalul Armatei din Nagoya. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 6,8 kg; greutate proiectil 11,5 grame; calibrul 7,92 mm; lungime 1077 mm; lungimea tevii 589 mm; viteza initiala a proiectilului 789 m/s; rata de foc 1000 proiectile/minut; bataie maxima cuprinsa intre 600-1400 m (in uz terestru, montata pe tripod, cantarea 36,8 kg, raza maxima de actiune ajungand la 2200 m). A echipat mai multe tipuri de avioane japoneze.
(11) Type 2 era versiunea locala a celei germane MG-131, ea aparand in anul 1935, fiind realizata de catre renumitul armurier Kijiro Nambu. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 4,39 kg; lungime 117 mm; rata de foc 600-800 proiectile/minut; raza maxima de actiune –probabil 900 m.
(12) Type 99 este varianta japoneza a Oerlikon FF/FFL si a avut doua variante, numite Type 99-1 si Type 99-2. Type 99-1 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungime 1,33 m; greutate 23 kg; rata de foc 520 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 600 m/s; distanta maxima de tragere, probabil undeva la 700 m. Type 99-2 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungime 1,89 m; greutate 34 kg; rata de foc 480 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 750 m/s; distanta maxima de tragere, probabil undeva la 700-1000 m.