Episodul LII: Flota de Razboi Sovietica, Partea I
Despre tehnica si tehnologia sovietica am mai vorbit si vom mai vorbi in Enciclopedia noastra. Desi au avut realizari impresionante in ceea ce priveste tehnica militara, binecunoscute dealtfel impatimitilor, putine lucruri se stiu despre preocuparile sovieticilor cu privire la realizarea unor portavioane –nave ce lipseau cu desavarsire din inventarul VMF, dar care faceau “mandria” Flotelor SUA, Marii Britanii si Frantei.
In acest articol, structurat in mai multe parti, ne vom opri asupra principalelor proiecte sovietice si rusesti, in marea lor majoritate ramase doar pe planseta ori nefinalizate pe santierele navale, alaturi de proiecte de avioane ambarcate ce seamana izbitor cu aeronave americane similare aflate si astazi in uzul US Navy si, totodata, vom vedea clase de nave unice, hibrid, nici crucisatoare si nici portavioane, botezate de catre creatorii lor, CRUCISATOARE TRANSPORTOARE DE AVIATIE.
Inainte insa de a “ne imbarca” la bordul principalelor proiecte sovietice, vom arunca o privire in istorie, pentru a vedea de unde au pornit in realizarea si proiectarea unor astfel de nave si, nu in ultimul rand, pentru a vedea principalele sisteme de arme de care dispuneau/ar fi dispus acestea.
Interesant este faptul ca Flota Rusa, dispunea inca din anul 1910 de nave purtatoare de hidroavioane, ce-au ramas in uz pana prin anul 1920 (se pare c-au fost 5 unitati). Nu se stiu multe date despre aceste nave, dar ele erau nave de lupta sau civile dotate cu punte de decolare pentru hidroavioane, acestea fiind urmatoarele: VOLODGA -91 m lungime, 3800 tone greutate, 4-5 hidroavioane ambarcate; ALMAZ -110 m lungime, 3200 tone greutate, 3-4 hidroavioane ambarcate.
Nava provenea de la Marina Kaiserului, fiind cedata Flotei Albe care ar fi utilizat-o in Marea Caspica; IMPERATOR NIKOLAI I -117 m lungime, 9200 tone greutate, 3-4 hidroavioane ambarcate (probabil); RUMYNIYA -108 m lungime, 4500 tone greutate, 4-7 hidroavioane ambarcate. Mai mult decat atat, Royal Navy a amenajat mai multe nave comerciale tariste, inclusiv crucisatoare usoare de provenienta germana, pe care le-au adaptat sa poata purta si deservi hidroavioane, cedandu-le Flotei Albe, asemenea nave fiind intalnite si-n Marea Neagra. Cu toate acestea, Marina Tarista avea, cu certitudine, in Golful Riga intre anii 1915-1916, o nava purtatoare de hidroavioane, pe nume ORLITSA, ce-ar fi sprijinit fortele rusesti ce luptau impotriva germanilor in Peninsula Kurland, astazi in Estonia.
Odata cu dezvoltarea de catre marile puteri industrializate ale Lumii, incepand din anii *20, a navelor capabile sa poarta pe mare avioane de lupta, mai bine spus, a aeroporturilor plutitoare, a inceput si visul sovietic de realizare a unor astfel de nave. Inca de la inceputul anilor *30, conducerea Marinei Sovietice, Stalin insusi, constientizau importanta unor astfel de nave pentru protectia marilor cuirasate si crucisatoare (sovieticii mostenisera cateva astfel de nave de la Tar, pe care incepusera sa le modernizeze si redoteze cu noi sisteme de arme, nu cu mult inainte de inceputul WW II. Au avut chiar si proiecte de nave noi, superbe, dar asta-i cu totul alta poveste…) si, nu in ultimul rand, constientizau faptul ca Flota Pacificului nu se putea nicicum masura cu rivalul american, al carui portavioane starneau invidie si teama totodata.
Faptul ca marile cuirasate si crucisatoare erau extrem de vulnerabile in fata fortei aeriene lansata de pe puntea portavioanelor, nu mai era un secret pentru sovietici…Portavionul devenise in mod clar principala nava de lupta in razboiul modern, deci, ca urmare, si-l doreau!
Primele proiecte sovietice de nave-portavion aveau sa debuteze pe la inceputul anilor *30, insa, cu toate ca URSS era in plin avant economic si industrial, lipsa unor informatii si tehnologii vitale pentru realizarea unor astfel de nave, inceputul WW II si invazia germana, aveau sa faca imposibila realizarea acestui vis, ce a fost reluat abia dupa sfarsitul WW II. Oricum, dupa Invazie, prioritatile s-au schimbat iar rezervele si productia de otel s-a indreptat cu precadere spre realizarea de tunuri, tancuri si avioane, atat de necesare frontului, iar realizarea acestor nave, doua fiind comandate la sfarsitul lui 1939 (in planul cincinal 1938-1942.
Stim si noi prea bine cum era cu cincinalele astea, cifre umflate, imposibil de atins de catre industrie si agricultura, realizari pe hartie, depasiri “obligatorii” dar inexistente), aproape c-a inghetat. Germanii au gasit trei nave in constructie (doua pe Santierul Naval Baltiysk/Leningrad si una pe Santierul Naval din Nikolaev, insa acestea erau in numar de sapte, restul fiind pe alte santiere aflate din URSS), coca acestora fiind neterminata, in anul 1941, insa marimea lor i-a facut pe experti s-a considere ca acestea ar putea fi destinate unor cuirasate sau portavioane –insa, cel mai probabil, este vorba despre crucisatoare, nicidecum despre cuirasate sau portavioane (vezi anexa 1).
Primul proiect sovietic de portavion a fost cel cunoscut sub numele de PROYEKT 71 STEAGUL ROSU, de 13200 tone. Cu toate acestea, Marina Sovietica cocheta cu ideea realizarii de portavioane inca din anii 1925-1927, cand au avut doua proiecte relativ identice, dezvoltate, din pacate, doar pe hartie la ordinul lui Stalin. Acestea urmau sa intre in dotarea Flotei Nordului din Marea Baltica, tovarasul Stalin dorindu-si nave capabile sa duca cel putin 28 de aeronave, sursa sa de “inspiratie” fiind asa-zisele “Flote burgheze”. Cu toate acestea, industria sovietica nu era capabila sa sustina un astfel de proiect in acei ani si, mai mult decat atat, constructorii navali “proletari” n-aveau nici cea mai mica experienta in realizarea unor astfel de nave deosebit de complexe.
Ca urmare, inginerii navali sovietici s-au gandit sa modifice singura nava aflata intr-un stadium avansat de constructie, numita IZMAIL (din ceea ce ei vor numi ulterior, Clasa Izmail. Insa, initial, navele erau numite Clasa Borodino, 4 crucisatoare grele comandate de catre Marina Tarista in decembrie 1912, Santierului Naval din Sankt-Petersburg, niciodata realizate, doar una singura fiind intr-un stadiu avansat de constructie in anul 1925 –este vorba de IZMAIL). Aceasta nava a fost considerata de catre conducerea Flotei Rosii drept ideala pentru transformarea in portavion, insa totul s-a dus naibii datorita ingerintelor politice, ceva absolut “normal” in statul proletar bolsevic (si-asa n-ar fi avut nicio importanta daca politicul ar fi aprobat realizarea acestei nave, fiindca industria sovietica n-ar fi fost capabila sa o produca 100% prin eforturi proprii).
Portavionul usor IZMAIL, ar fi avut urmatoarele caracteristici: greutate: 31756 tone, fara incarcatura/32839 tone, la incarcatura standard/34290 tone, la incarcatura normala/35451 tone, la incarcatura maxima; lungime 223,85 m; latime pista, 30,48/30,50 m; inaltimea pistei de la linia de plutire, 8,81/9,05 m; blindajul puntii 75/100 mm grosime (151/200 mm la turelele tunurilor calibru 254 mm); blindaj pista 183 mm grosime (probabil); blindaj lateral coca 238 mm, insa aceasta ar fi dispus de o centura blindata tip “Bulkhead”, destinata protectiei impotriva torpilelor, avand 40 mm grosime, 27,50 m lungime (per placa de blindaj), 5,14 m inaltime (fiecare placa de blindaj, inclusiv sub linia de plutire) si 193 tone greutate (toate placile de blindaj); armament: 8 tunuri calibrul 254 mm, dispuse cate doua in patru turele. Aceste tunuri proveneau de la crucisatorul Rurik, intre timp retras din serviciu/16 tunuri de calibrul 76 mm, in turela (cate unul per turela)/16 mitraliere AA.
Crucisatorul Rurik, turela de tun calibrul 254mm
Greutatea armamentului+turelele ajungea la 1311 tone, posibil si mai mult; motor: Diesel, turbine cu abur, 137478 CP/102760 kW, 4 arbori port-elice; autonomie 122875 km la viteza de croaziera de 22 km/h, insa viteza maxima putea ajunge la 50 km/h; echipaj 1259/1637 de oameni, inclusiv pilotii; avioane ambarcate: 12 bombardiere-torpiloare/12 avioane de vanatoare/6 avioane de recunoastere/5 hidroavioane sau avioane de legatura (se pare ca numarul maxim de aeronave ambarcate ar fi fost de 50). Avioanele ar fi dispus pe nava de o rezerva de cel putin 1000 de tone de combustibil, insa alimentele+munitia ar fi atins greutatea de 7000 de tone. Foarte probabil ca nava sa fi fost cunoscuta si sub numele de “Mihail Frunze”, conform unor surse, dar cel mai probabil ca este vorba despre o sora geamana a acesteia, nimic nu-i insa cert. Nava ar fi costat la nivelul anului 1928/1930, cam 9419000 $/2350000 lire sterline, o suma mult prea mare pentru soviete, pe-atunci!
Cel de-al doilea proiect a fost KOMSOMOLETS, din anul 1927, ce urma sa fie mai mic decat IZMAIL, si aceasta fiind destinata Flotei Nordului. Nava ar fi avut urmatoarele caracteristici: greutate: 29668 tone, fara incarcatura//30546 tone, la incarcatura standard/31937 tone, la incarcatura normala/33049 tone, la incarcatura maxima; lungime 137 m; latime 22 m; armament: 8 tunuri calibrul 180 mm, model 1912, 4 turele a cate doua tunuri/8 tunuri calibrul 130 mm, model 1912, cate unul in turela/20 de tunuri calibrul 45 mm, cate unul in turela/tunuri si mitraliere AA, calibrul 76 si 12,7 mm; aeronave ambarcate: 16 bombardiere-torpiloare/26 avioane de vanatoare/posibil si cateva avioane de recunoastere si legatura; blindaj: lateral 76 mm, insa nava ar fi dispus de o centura blindata tip “Bulkhead”, destinata protectiei impotriva torpilelor, avand 40 mm grosime/punte 64 mm/183 mm la nivelul “turnului”.
Avioanele de care ar fi dispus aceste nave, inclusiv proiectele ce le-au urmat, ar fi fost biplane de tip POLIKARPOV R-5 (posibil sa fi realizat un prototip de bombardier-torpilor), POLIKARPOV N-Z, POLIKARPOV PO-2, I-15/16/152/153 (se pare ca expertii sovietici considerau aeronava I-152 drept “ideala” in rol de bombardier-torpilor in picaj, dupa modelul germanilor cu Henschel Hs-123 –sa nu uitam ca-n acei ani, cele doua state colaborau foarte bine). Aceste aeronave sunt relativ cunoscute si, drept urmare, ne vom opri doar asupra POLIKARPOV N-Z, mai putin sau deloc cunoscut la noi.
POLIKARPOV N-Z, deriva din POLIKARPOV R-5 si a aparut in anul 1935. Cam 6000 de exemplare au fost construite intre anii 1935-1937 (atat R-5 cat si N-Z), in marea lor majoritate servind in Fortele Aeriene Sovietice insa, din luna ianuarie 1937, 30 de unitati au echipat Grupul 20 din cadrul Fortelor Republicane, aflat sub comanda lui Abelardo Moreno (avioanele aveau inregistrarea LN), participand in luna martie la prima lor misiune luand parte la batalia de la Guadalajara, ulterior si la cele din Andaluzia, Aragon, Madrid si Toledo. In februarie au mai sosit in Spania inca 31 de exemplare, in dotarea Grupului 25 de sub comanda lui Ricardo Vallet, ulterior, in luna mai, au ajund si-n dotarea Grupului 30 (se pare c-au luptat in La Granja si Hiesca, suferind pierderi grele).
Datorita pierderilor grele, Grupurile 20 si 25 au fost desfiintate, formandu-se trei escadrille independente, avand numerele 20, 40 si 50. In luna septembrie, cele 60 de exemplare de PO N-Z care au supravietuit luptelor, au fost grupate intr-o singura mare unitate, Grupul 30 (escadrilele 2,3 si 4), luand parte la luptele din Levant, Andaluzia si Extramadura. Per total, spaniolii au utilizat 113 aeronave de acest tip, despre care considerau ca zboara foarte bine la altitudini joase, numindu-le dragastos “Natasa/Natacha”. Cel putin 36 de exemplare au fost si-n serviciul Marocului, avand indicativul 17W.
POLIKARPOV N-Z, era destinat misiunilor de recunoastere si bombardament usor, dezvoltat de catre fabrica GAZ Nr.1 din Moscova, fiind cea mai avansata varianta a PO R-5, avand urmatoarele caracteristici: biplan; echipaj 2; lungime 9,70 m; anvergura 11,60 m; anvergura aripilor 42,52 m/patrati; greutate: gol 2007 kg/complet incarcat 3150 kg; motor: pe benzina, Mikulin M-34N, 850/820 CP/611 kW (initial au avut motoare M-17F, 730 CP/544 kW, acestea fiind copiate dupa cel german, BMW V1); viteza: la nivelul marii, 276 km/h/la 3500 m altitudine, 316 km/h/de croaziera 105 km/h; timp de urcare: la 3000 m altitudine, 6,60 minute/la 5000 m altitudine, 11,80 minute; plafon 800-8700 m; armament: doua-trei mitraliere ShKAS de calibrul 7,62 mm, una fiind operata de catre observator (posibil chiar doua, dupa unele surse), dintre acestea una era fixa fiind operata de catre pilot/maxim 450 kg de bombe, acrosate sub aripi (doua de 125 kg, FAB-125 sau 4 de 50 kg, FAB-50.FAB-Fugasnaya Aviatsionnaya Bomba); autonomie la viteza de croaziera, cam 1000 km; 1031 de exemplare au fost construite. Sovieticii au folosit acest avion in Razboiul de Iarna cu finlandezii, la Khalkin Gol impotriva japonezilor si, bineanteles, in iunie 1941, impotriva germanilor (se afla totusi in curs de inlocuire cu teribilul IL-2, dar cateva unitati inca il mai utilizau la acea vreme, cu toate ca era o prada usoara pentru Luftwaffe. L-au mai folosit in operatiuni de bombardament pe timp de noapte, posibil pana prin 1942-1943). Interesant este si faptul ca la inceputul anilor *30, coloana vertebrala a Aviatiei sovietice era reprezentata de avioanele de recunoastere, ce ajunsesera la o proportie impresionanta, cam 82% din intregul parc de avioane!
Pana la urma, URSS si ulterior Rusia, au avut urmatoarele proiecte de nave purtatoare de elicoptere si avioane, mare parte dintre acestea facand parte din programul numit TAKR/Tyazholiy Avionosnyy Kreyser/Crucisatoare grele Transportoare de Avioane.
Despre toate acestea vom vorbi in celelalte parti ale acestei serii, nu inainte insa de a vedea proiectele ce le-au urmat celor descrise mai sus si, bineanteles, sistemele de arme de care au dispus/ar fi dispus acestea. Iata lista proiectelor si a navelor cu care ne vom intalni in continuare (despre multe dintre aceste proiecte nu se cunoaste mare lucru), aceasta aducandu-ne pana in zilele noastre:
-Proyekt 71A, din anul 1936, portavion usor de 13000 tone;
-Proyekt 71B, din anul 1937, portavion greu destinat sustinerii Flotei Pacificului, de 22000 tone;
-Proyekt 72, din anul 1942, portavion greu destinat sustinerii Flotei Pacificului, de 37000 de tone;
-Proyekt 69AV, din anul 1945, ce viza transformarea unui cuirasat din Clasa Kronshtadt, in portavion greu;
-Proyekt 66AV/68AV, din anul 1953, ce se vaza pe Proyekt 66 (crucisatoare grele). Alte surse mentioneaza crucisatoarele usoare din Clasa Sverdlov;
-Proyekt 85, din anul 1954, portavion usor de 30500 tone;
– Proyekt 1020.0, din anul 1980, portelicopter de 30000 tone;
– Proyekt 1058.1, din anul 1937, portavion greu de 74000 tone, proiectat de catre o firma americana, Gibbs&Cox;
-Proyekt 1123 CONDOR, din anul 1962, din care au rezultat doua portelicoptere, MOSCOVA si LENINGRAD;
-Proyekt 1123.3, din anul 1968, o modernizare a portelicopterului MOSCOVA;
-Proyekt 1143.0, din anul 1970, portavionul KIEV;
-Proyekt 1143.2, din anul 1972, modernizarea portavionului KIEV, devenit de-acum MINSK;
-Proyekt 1143.3, din anul 1975, modernizarea portavionului ex-KIEV, devenit de-acum NOVOROSSIYSK;
-Proyekt 1143.4, din anul 1978, modernizarea portavionului ex-KIEV, devenit de-acum BAKU;
-Proyekt 1143.5, din anul 1982, portavionul AMIRAL KUZNETOV/ADMIRAL KUZNETSOV, nava fiind in uz din anul 1985;
-Proyekt 1143.5M, din anul 1983 (probabil), modernizarea designului portavionului AMIRAL KUZNETOV/ADMIRAL KUZNETSOV;
-Proyekt 1143.6, din anul 1985, modificarea portavionului AMIRAL KUZNETOV/ADMIRAL KUZNETSOV;
-Proyekt 1143.7, din anul 1988, portavionul cu propulsie nucleara, Clasa ULYANOVSK. Cu toate acestea, sovieticii au mai avut proiecte de portavioane cu propulsie nucleara in 1972 (Proyekt 1160 -80000 de tone) si 1977 (Proyekt 1153 -70000 de tone);
-Proyekt 1178, din anul 1990, portelicopter de 44000 de tone.
PROYEKT 71A/KRASNOYE ZNAMYA (STEAGUL ROSU), urma sa fie un portavion usor de 13000 de tone, aparut in anii *30. El avea la baza conversia crucisatoarelor grele din Clasa Chapayev, posibil chiar Clasa Kirov (dupa unele surse). Nava urma sa fie realizata in cincinalul 1938-1942, in plan existand doua astfel de nave (sora geamana se numea KRASNAYA PLOSHCHAD) –prea mult pentru industria sovietica, a carei economie nu putea suporta un astfel de efort si, in cele din urma, invazia germana si WW II, i-au pus capac.
Navele urmau sa aiba urmatoarele caracteristici: blindaj de 50, 75, 90 (puntea) si 100 mm (coca) grosime, in functie de dispunere; viteza maxima de aproximativ 64 km/h; motor: turbine cu abur de 110000 CP; armament: 3 tunuri calibrul 130 mm in turela, de tip B-24/8 tunuri AA calibrul 100 mm, dispuse cate doua in turela, de tip B-34/4 turele cu tunuri AA de calibrul 37 mm, de tip K-46/20 mitraliere AA de calibrul 12,7 mm, DsKH; avioane ambarcate: 30 bombardiere-torpiloare/15-20 de avioane de vanatoare (acestea ar fi urmat sa fie variante navalizate de PE-2, YAK-3/9, LA-7, I-16, SU-2); greutate: 10600 tone, standard/13150 tone, la incarcatura maxima; lungime 195 m; echipaj 1200 de oameni, inclusiv pilotii.
Designul acestor nave a fost propus in anul 1936 de catre TsKB-45/Central Design Bureau, insa izbucnirea WW II a dus la anularea acestor proiecte, dar navele urmau sa dispuna de cate doua catapulte pneumatice cu o lungime de 24 m fiecare, ce-ar fi fost capabile sa propulseze la viteza de decolare de 110 km/h, aeronave cu greutatea de maxim 4000 kg. Aeronavele urmau s-a dispuna de un hangar intern de 148 m lungime, 18 m latime si 6 m inaltime, deservit de cate doua lifturi. Se pare ca navel ear fi fost asemanatoare ca design cu portavionul japonez AKAGI –exista supozitii care sugereaza ca sovieticii s-ar fi inspirat de la japonezi, insa, cu certitudine, aveau o retea de spionaj foarte eficienta pe-acolo, condusa de catre Richard Sorge (deconspirata intr-un final de catre Kempei Tai/Politia Secreta Japoneza, Sorge fiind executat. Sovieticii i-au conferit post-mortem, titlul de Erou al URSS). Alte surse mentioneaza faptul ca navele au fost proiectate cu ajutor francez, iar STEAGUL ROSU ar fi urmat sa serveasca la formarea pilotilor navali si a echipajului, deci ar fi fost un portavion-scoala, iar sora sa era destinata Flotei Marii Baltice.
PROYEKT 72, urma sa fie un portavion greu de 28800 de tone, aparut in anii *40, avand ca sursa de inspiratie (probabil) portavionul german, niciodata finalizat, GRAF ZEPPELIN (vezi anexa 2), insa expertii considera c-ar fi fost similar cu cel britanic, HMS ILUSTRIOUS. Se pare ca-n anii 1944-1945, Marina Sovietica avea in studiu doua variante ale acestui proiect, insa nava urma sa aiba urmatoarele caracteristici: greutate: standard, 30755 tone/complet incarcat, 37390 tone; propulsie: turbine cu abur, 210000 CP; viteza maxima 60-64 km/h; blindaj de 50/80/90 mm, in functie de dispunere; armament: 6-8 tunuri AA de calibrul 130 mm, in turela/16 tunuri AA de calibrul 85 mm, dintre care 8 dispuse in turela (cate doua per turela)/12 tunuri AA de calibrul 37 mm, dispuse cate doua pe afet/24 de tunuri AA de calibrul 23 mm, dispuse cate doua pe afet; avioane ambarcate 60-62, ce dispuneau de un hangar intern de 130 m lungime si 20,50 m latime.
Graf Zeppelin
Nava a suferit mai multe modificari pe planseta, printre acestea numarandu-se echiparea cu 8 tunuri de calibrul 122 mm, 8 de calibrul 76 mm si chiar tunuri de calibrul 45 mm. Se pare ca urmau sa realizeze 4 unitati, prin reconfigurarea si transformarea a unui crucisator vechi din Clasa Borodino/Izmail (37234 tone), precum si a crucisatoarelor grele Kronshtadt/Proyekt 69, 40883-42155 tone si Sevastopol/Parizhskaya Kommuna. Acestea, dupa razboi, au fost avute in vedere pentru a fi convertite in portavioane, anul 1949).
Inainte insa de a continua cu variantele moderne de portavioane si portelicoptere sovietice, este necesar sa vedem de ce arsenal au dispus/ar fi dispus, inaintasii acestora.
DsHK/DEGTYAROV-SHPAGIN KRUPNOKALIBERNYJ (CALIBRU MARE), s-a nascut in urma unei cerinte venite in anul 1925 din partea Armatei Rosii, in care se solicita realizarea unei mitraliere de mare calibru capabila sa penetreze blindaj usor si, mai mult decat atat, care sa poata fi utilizata in trageri AA. Primele exemplare au aparut in anul 1930, fiind cunoscute sub numele de DK/Degtyarov Krupnokalibernyj (Degtyarov Calibru mare), insa au inceput sa fie produse in serie mica incepand cu anul 1933, fiind raspunsul sovietic la celebra Browning 50 americana.
Cu toate acestea, tamburul ce continea doar 30 de proiectile nu a multumit militarii sovietici, astfel ca arma a fost revizuita in anul 1938, Shpagin adaptand-o sa poata fi alimentata cu cartuse dispuse pe banda. Din acest moment arma a facut istorie, fiind si astazi in uz, basca ca a fost produsa sub licenta, inclusiv in Romania (o cunoastem cu totii prea bine). Arma, model 1938, avea urmatoarele caracteristici: calibru 12,7 mm; lungime 1,62 m; lungimea tevii 1,07 m; greutate 33,5/34 kg, fara afet, insa varianta cu scut de protectie blindat dispusa pe roti metalice, cantarea, cu totul, 157 kg (folosita pe larg de sovietici in WW II, in Finlanda si pe unde naiba s-au mai dus.
Se pare ca talibanii au capturat astfel de exemplare de la sovietici in anii *80, insa sigur se mai foloseau prin Africa, pe-atunci); incarcator banda cu 50 de proiectile; rata de foc 600 proiectile/minut insa, practice se ajungea la 125 proiectile/minut; racita cu aer; raza de actiune de pana la 3000-3500 m/cu proiectil B-30 se ajungea la 3500-5400 in trageri directe si 2500 m in trageri AA; viteza initiala a proiectilului 830/850/870 m/s; greutate proiectile 124-134 grame; tipuri de proiectile: API, B-32, model 1932/AP, B-30, model 1930; greutate incarcatura de azvarlire 16,50 grame; greutate afet si turela: DshK, operata manual, pe afet 195 kg, elevatie cuprinsa intre -34◦/+85◦/DshKM-2, doua mitraliere dispuse pe afet, 270 kg greutate, elevatie cuprinsa intre -10◦/+85, viteza de ridicare fiind de 60º pe secunda, iar cea de rotatie de 16º pe secunda/ DshKM-2B, doua mitraliere dispuse in turela, 1254 kg greutate, elevatie cuprinsa intre -5◦/+85, viteza de ridicare fiind de 25º pe secunda, iar cea de rotatie de 15º pe secunda / MTU-2, o singura mitraliera dispusa in turela, 160 kg greutate, elevatie cuprinsa intre -10◦/+85, viteza de rotatie fiind de 16º pe secunda / MSTU, doua mitraliere dispuse in turela, 300 kg greutate, elevatie cuprinsa intre -10◦/+85º, viteza de ridicare fiind de 54,5º pe secunda, iar cea de rotatie de 16,5º pe secunda. Mitralierele se roteau 360º. .
Aceste mitraliere grele, Model 1938, au fost instalate pe navele Marinei Sovietice nu cu mult inainte de izbucnirea WW II, insa in anul 1941 figurau in inventarul acestora cam 787 de exemplare insa, pana la sfarsitul WW II, vor dispune de 4018 unitati dispuse pe nave si submarine, inca 1146 fiind in dotarea bazelor navale (destinate apararii AA a acestora). Au avut in dotare atat exemplare montate cate unul pe afet sau tripod, cat si exemplare montate cate doua pe afet, cu sau fara panou blindat de protectie.
21-K, calibrul 45 mm, a fost dezvoltat dupa tunul AT model 1932. Arma era semi-automata fiind dispusa in turele sau pe afet, varianta navala aparand in 1934. A devenit arma standard AA in Marina Sovietica, fiind produsa pana in anul 1947 (2799 de exemplare construite), fiind inlocuita cu calibrul 37 mm. A avut doua tipuri de turele, K-40, cu un singur tun si K-41, cu doua tunuri. Arma avea urmatoarele caracteristici: intrata in serviciu 1934; greutate tun 107/115 kg; lungime tun 2,39 m; lungimea tevii 2,07 m; volumul camerei de ardere 0,5 dm/cubi; rata de foc 25-30 proiectile/minut; obuze: OT-033, trasor, fragmentatie, greutate 2 kg/O-240, HE, greutate 2,89 kg/OR-73A, trasor, fragmentatie, greutate 2,32 kg; proiectile: OT-033, trasor, fragmentatie, greutate 1,06 kg/O-240, HE, greutate 2,14 kg/OR-73A, trasor, fragmentatie, greutate 1,41 kg/F-73, HE, greutate 1,41 kg/BR-240, AP, greutate 1,42 kg; incarcatura exploziva: OT-033, 52 grame/OR-73A, 37 grame/O-240, 118 grame/F-73, 74 grame/BR-240, 18 grame; lungime proiectil: OT-033, 4,3 calibre/OR-73A, 4 calibre/O-240, 5,6 calibre/F-73, 4,7 calibre/BR-240, 3,82 calibre; greutate incarcatura de azvarlire: OT-033, 420 grame/O-240, 110 grame/OR-73A, 310 grame; viteza initiala a proiectilului: OT-033, 880 m/s/OR-73A, 760 m/s/O-240, 335 m/s/F-73, 760 m/s/BR-240, 760 m/s; teava tunului rezista la 4000 de proiectile trase, dupa care trebuia schimbata; rezerva de proiectile era pe navele de suprafata de 500 proiectile per tun (depindea insa de tipul si marimea navei), insa turelele K-40/41 aveau o rezerva interna de 72 de proiectile.
Tunurile sau aflat si-n dotarea submarinelor din clasele S (rezerva interna 500 proiectile), D (rezerva interna 500 proiectile), Sch (rezerva interna 500 proiectile), L-XIII (rezerva interna 500 proiectile), P (rezerva interna 460 proiectile), K (rezerva interna 550 proiectile), M (rezerva interna 195 proiectile), M-XV (rezerva interna 200 proiectile), L-II/XI (rezerva interna 250 proiectile); raza de actiune: cu proiectile OR-73A -9200 m la elevatia de 45◦ si 6000 m la elevatia de 85◦/cu proiectile O-240 -5000 m la elevatia de 45◦; dispunerea tunurilor: un singur tun K-21 dispus pe afet, greutate 507 kg, elevatie cuprinsa intre -10◦/+85◦, viteza de ridicare a tunului 10◦/20◦ pe secunda, tunul se putea roti 360◦, viteza de rotatie 10◦/18◦ pe secunda, recul 27-30 cm/un singur tun dispus in turela K-40, greutate 2000 kg, elevatie cuprinsa intre -5◦/+85◦, viteza de ridicare a tunului 8◦ pe secunda, tunul se putea roti 360◦, viteza de rotatie 4,8◦/9,8◦ pe secunda, recul 27,5-31 cm/doua tunuri dispuse in turela K-41, greutate 2600 kg, elevatie cuprinsa intre -5◦/+85◦, viteza de ridicare a tunului 8◦ pe secunda, tunul se putea roti 360◦, viteza de rotatie 4,8◦/9,8◦ pe secunda, recul 28,5-32 cm.
70-K, calibrul 37 mm (mai era cunoscuta in nomenclatorul NATO drept “37 mm, model 1938”), deriva din tunul de calibru 45 mm, tip 49-K, o copie sovietica a celebrului Bofors, model 1933, de calibrul 25 mm (Marina Sovietica cumparase in anul 1935, cam 25 de exemplare, pe care le-au studiat rezultand 49-K. Sovieticii considerau ca are calibrul mult prea mare si rata de foc mica si, drept urmare, a aparut 70-K, cu calibrul redus la 37 mm). Versiunea navala a acestui tun a aparut in anul 1938, intrand in dotarea Flotei doi ani mai tarziu. Numai in perioada 1941-1945, cam 1641 de exemplare au fost livrate Marinei Sovietice si 489 de exemplare Armatei Rosii.
Pana in anul 1955, cand au iesit din productie, 3113 exemplare fusesera realizate, dispuse cate unul pe afet (70-K, tunul fiind racit cu aer) sau in turela (66-K, tunul fiind racit cu apa), ori cate doua in turela (V-11, turela fiind modificata, intrata in productie din 1946. 1872 de unitati, din toate cele trei tipuri, au fost produse pana in anul 1957. Tunurile erau racite cu apa)/11M/47M. A mai existat o turela experimentala, numita 46-K, cu doua tunuri 70-K, aceasta fiind complet inchisa, blindata, avand protectie NBC, tunurile fiind racite cu apa. Doar un singur exemplar a fost realizat in anul 1942, fiind montat pe crucisatorul OKTYABRSKAYA REVOLUTSIYA/REVOLUTIA DIN OCTOMBRIE. Tunul a fost produs sub licenta in China, inclusiv turelele, fiind cunoscut sub numele de Type 61/76/76A, aceasta tara fabricandu-le si astazi in variante modernizate.
In Marina Sovietica, astfel de tunuri si turele au dotat urmatoarele clase de nave: 70-K -Proyekt 7U, distrugatoare Clasa Gnevny (2248 tone), 2000 de proiectile rezerva per tun; Proyekt 30K, distrugatoare Clasa Ognevoy (2950 tone, 6 tunuri calibrul 37 mm), rezerva interna 1000 proiectile per tun; Proyekt 2, Proyekt 4 si Proyekt 39, nave de patrulare Clasa Uragan (693 tone), 1000-1500 de proiectile rezerva interna per tun; Proyekt 29K, nave de patrulare Clasa Yastreb (1097 tone, 4 tunuri calibrul 37 mm), 2000 de proiectile rezerva interna per tun/V-11 –Proyekt 42, fregate Clasa Kola (1900 tone, 4 tunuri calibrul 37 mm, cate doua in turela) si Proyekt 50, fregate Clasa Riga (1416 tone, 4 tunuri calibrul 37 mm, cate doua in turela), cu cate 1150 de proiectile rezerva interna per tun.
Tunul avea urmatoarele caracteristici: greutate 126 kg; lungime 2,72 m; lungimea tevii 2,32 m; volumul camerei de ardere 0,265 dm/cubi; rata de foc: 70-K, 150 proiectile/minut/ 66-K, 160-180 proiectile/minut, insa practic se ajungea la 145 proiectile/minut/46-K, 400-500 proiectile/minut/V-11, 320-360 proiectile/minut; greutate obuz: HE-FRAG, 1,49 kg/AP, 1,52 kg; greutate proiectil: HE-FRAG, 732 grame/AP, 758 grame; lungime proiectil: HE-FRAG, 4,7 calibre/ HF-FRAG/HIGH FRAGMENTATION, 4,4 calibre/AP-4,5 calibre; greutate incarcatura de azvarlire 210 grame; viteza initiala a proiectilului: HE-FRAG, 880 m/s/AP, 880 m/s; raza de actiune a tunului cu proiectile HE-FRAG: maxim 8400 m, in trageri balistice/5000 m, in trageri AA, insa in practica se ajungea doar la 4000 m; greutate turela si tunuri: 70-K, 1350 kg/66-K, 7320 kg/46-K, 18300 kg/V-11, 3400 kg; elevatie tunuri: 70-K intre -10º/+85º/66-K intre -10º/+85º/46-K intre -10º/+85º/V-11 intre -15º/+90º; tunurile si turelele se roteau 360º, viteza de rotatie fiind: 70-K, 19,6º pe secunda/66-K, 20º pe secunda/46-K, 20º pe secunda/V-11, 16,70º grade pe secunda; viteza de ridicare a tunurilor: 70-K, 15º pe secunda/66-K, 20º pe secunda/46-K, 15º pe secunda/V-11, 12,64º grade pe secunda; reculul tunurilor era: 70-K cuprins intre 150-185 mm/66-K, 175 mm/46-K, 175 mm/v-11, 175 mm.
B-34, calibrul 100mm
B-34, MODEL 1940, calibrul 100 mm, deriva din B-14, model 1935, a carui prototip nu s-a dovedit a fi prea reusit astfel ca a suferit mai multe modernizari pana prin anul 1940 cand, spectrul razboiului fiind din ce in ce mai vizibil, Armata Rosie l-a acceptat in cele din urma in dotare. Avea nevoie urgenta de tunuri AA grele, cu toate ca nu era prea reusit in ciuda tuturor eforturile depuse de cei de la Fabrica “Bolsevic”, in a-l perfectiona. In 1941, la momentul invaziei germane, Armata Rosie avea 42 de exemplare in dotare, care, conform surselor, din motive tehnice nu erau 100% operationale. Cu toate acestea, in anul 1941 aparuse o versiune imbunatatita a acestui tun, numita B-34U, care insa n-a intrat in productie decat in anul 1946 (213 exemplare construite pana in 1951), urmandu-i in 1948 versiunea aproape perfecta din punct de vedere tehnic, numita B-34USM (114 exemplare construite intre 1949-1952). Din anul 1951 focul tunurilor era ghidat de sistemul radar numit “Sfera”, putand angaja aeronave ce evoluau la 9000-10000 m altitudine, cu viteze de pana la 900 km/h (posibil si mai mult).
B-34, calibrul 130mm
Apare in nomenclatorul NATO sub denumirea de “100 mm/56 Model 1934”, si s-a aflat in dotarea navelor din clasele: “Sovetskii Soyuz” (cuirasate, Proyekt 23, 64120 tone, 4 unitati construite, rezerva interna 300 proiectile calibrul 100 mm); “Kronshtadt” (cuirasate, Proyekt 69, 42155 tone, 2-3 unitati propuse, rezerva interna 300 proiectile calibrul 100 mm); “Kirov” (crucisatoare grele, Proyekt 26, 9436 tone, 6 unitati construite); “Maxim Gorky” (crucisatoare grele, Proyekt 26Bis/Bis2, 9728 tone, 4 unitati realizate prin modernizarea Proyekt 26); “Kola” (fregate, Proyekt 42, 1900 tone, rezerva interna 250 proiectile calibrul 100 mm); “Riga” (fregate, Proyekt 50, 1416 tone, rezerva interna 850 proiectile calibrul 100 mm) “Purga” (nave de patrulare, Proyekt 52, 3819 tone, 4 tunuri B-34 USMA, calibrul 100 mm, o singura nava construita, utilizata si de catre graniceri, ce apartineau de KGB); “Yastreb” (nave de patrulare, Proyekt 29K, 1097 tone, rezerva interna 250 proiectile calibrul 100 mm); “Don” (nava baza pentru submarine, 9000 tone, 7 unitati construite, 4 tunuri calibrul 100 mm); nave fluviale si baterii de coasta.
Chinezii le-au fabricat si ei (le fabrica inca in variante modernizate, Type 79A si PJ-33A), dotand cu ele nave apartinand claselor: Luhai (Type 051B, fregate), Luhu (Type 052, distrugator), Jiangwei (Type 053H3, fregate) si Jianghu (Type 053, fregate).
Tunul avea urmatoarele caracteristici: greutate 2,42 tone; lungime 5,79 m; lungime teava 5,35 m; volumul camerei de ardere 7,98 dm/cubi; rata de foc: variantele initiale 10-12 proiectile/minut/B-34, 15 proiectile/minut/M3-14 si M3-16, 16 proiectile/minut/Type 79, 25 proiectile/minut; greutate obuz 28 kg; greutate proiectil: grenada AA, 15,6 kg/ZS-56, AA, 15,6 kg/ZS-56P, AA, 15,90 kg/ HE, Model 1928, F-56, 15,80 kg/ anti-scafandrii de lupta, 15 kg/AP, SB-56, 16 kg/ECM, anti-radar, PB-56, probabil 16 kg; greutate incarcatura de azvarlire: grenada AA, 1,21 kg/ZS-56, AA, 1,23 kg/ZS-56P, AA, 790 grame/ HE, Model 1928, F-56, 1,25 kg/ anti-scafandri de lupta, 2,85 kg/AP, SB-56, 0,015 grame; lungime proiectil: grenada AA, 5,3 calibre/ZS-56, AA, 5,13 calibre/ ZS-56P, AA, 5 calibre/HE, Model 1928, 5,2 calibre/anti-scafandrii de lupta, 5,04 calibre/SB-56, 5,2 calibre; viteza initiala a proiectilului: grenada AA, 900 m/s/HE, Model 1928, 895 m/s/anti-scafandrii de lupta, 250 m/s/SB-56, 646 m/s/Type 79, 915 m/s; greutate incarcatura de azvarlire 6 kg; raza de actiune: cu proiectile HE de 15,60 kg greutate, maxim 22241 m in trageri directe/in trageri AA cu aceleasi proiectile, intre 9895-10000 m, posibil chiar si 15000 m. Type 76 chinezesc are raza de actiune in trageri directe de 22500 m, iar in trageri AA de maxim 15000 m; turele: B-34, B-34U, B-34USM,B-34USMA, B-34USM-1, B-34USMA-1, un singur tun, greutate 13,53 tone, elevatie cuprinsa intre -5,5º/+85,5º, rata de ridicare a tunului 18º/20º pe secunda (era actionat electric), turela se rotea 352º, viteza de rotatie 20º/25º pe secunda (actionat electric), recul 52 cm/M3-14, M3-16, doua tunuri in turela, greutate 68,61 tone, elevatie cuprinsa intre -8º/+85º (la Type 76 era cuprinsa intre -5º/+85º), rata de ridicare a tunului 10º pe secunda (era actionat electric. La Type 26 este de 25º pe secunda), turela se rotea 360º, viteza de rotatie 12º pe secunda (actionat electric. La Type 26 este de 20º pe secunda), recul 60 cm.
Tunuri calibrul 25 mm, au fost construite de catre sovietici in 3 modele, cunoscute drept Model 1939/1940/1941, punctul de pornire fiind celebrele Bofors de acelasi calibru. MODEL 1939, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 25 mm; lungime 2,29 m; greutate 1073 kg; elevatie cuprinsa intre -10º/+85º; tunul se putea roti pe platforma 360◦; raza de actiune in trageri AA, 4576 m; viteza initiala a proiectilului 925 m/s. Din anul 1940, acest tun a fost dispus pe o platforma dotata cu 4 roti, mobile, ce se stabiliza in timpul tragerilor cu ajutorul a 4 cricuri hidraulice, inclusiv o versiune cu doua tunuri. Arma s-a dovedit a fi de succes, ea existand si astazi in dotarea unor terte tari, in variante modernizate. Au fost folosite si de catre germani din capturi, in WW II, aparand in inventare sub numele de “3,7 cm Flak M.39 a(R)”.
O noua versiune a acestei arme a fost proiectata intre anii 1943-1944, dezvoltata in anul 1945, revizuita in 1947 si intrand in productie limitata in anul 1949. A inceput sa intre masiv in serviciul Armatei Rosii abia in anul 1953, sub denumirea de 110-PM, ramanand in productie pana in anul 1984. A avut mai multe versiuni, cu o singura sau cu doua tevi dispuse pe sasiu pe 4 roti (cele duble erau initial numite 2M-3, ulterior revizuite si aduse la standard 2M-3M, avand rata de foc crescuta de la 470 proiectile/minut la 480 proiectile/minut, avand racire cu apa).
A avut si variante navale destinate navelor de suprafata (variante ale 2M-3) si submarinelor (2M-8, dezvoltata special, rezistenta la coroziune si presiunea apei, insa, dupa toate probabilitatile, n-a fost acceptata in inzestrare. Cu toate acestea, Marina Sovietica a pastrat multi ani in depozite astfel de tunuri destinate submarinelor, fara a trage un singur foc cu ele, intr-un final casandu-le. Exista supozitii ca ar fi vandut/donat cateva exemplare Egiptului si Siriei, prin anii *60).
Au existat variante dispuse in turele blindate, doar doua fiind realizate, dotand cativa ani distrugatorul NEUSTRASHIMY (Proyekt 41. In evidentele NATO apare sub numele de TALLINN), purtand numele de 4M-120-I/II, fiind inlocuite cu SM-20 ZIF, calibrul 45 mm. Chinezii au produs-o si ei sub numele de Type 61, dotand cu ele nave din clasele Luda, Huangfen (Type 021), Houku (Type 024), Hainan (Type 037), Shanghai (Type 062). Astfel de tunuri erau prevazute pentru submarinele din clasele Zulu (Proyekt 611), Whiskey (Proyekt 613), Quebec (Proyekt 615), Whale (Proyekt 617), Proyekt 618 si Proyekt 622 –este vorba despre 2M-8.
Tunul avea urmatoarele caracteristici: data intrarii in serviciu, 2M-3 in 1953 si 2M-8 in 1954; greutate: 2M-3 avea 101 kg/2M-3M avea 110 kg; lungime 2,84 m; lungimea tevii 2 m; rata de foc: 450 proiectile/minut, insa, in realitate, se ajungea la 270-300 proiectile/minut; greutate obuz 644-672 grame; greutate proiectil: FRAG, trasor, incendiar, OZR-85, 281 grame/FRAG, trasor, incendiar, OZR-85M, 281 grame/AP, trasor, Br-85, 281 grame/HE-I-T, 282 grame, acesta fiind de productie chineza; greutate incarcatura exploziva: FRAG, trasor, incendiar, OZR-85, 11,3 grame TNT/FRAG, trasor, incendiar, OZR-85M, 20 grame de A-IX-2 (HE-Incendiar)/AP, trasor, Br-85, cantitate necunoscuta/HE-I-T, 11,5 grame de RDX, acesta fiind de productie chineza; lungime proiectil: FRAG, trasor, incendiar, OZR-85, 4,5 calibre/FRAG, trasor, incendiar, OZR-85M, 4,9 calibre/AP, trasor, Br-85, 5,1 calibre/HE-I-T, 5 calibre, acesta fiind de productie chineza; lungime obuz 29,20 cm; greutate incarcatura de azvarlire 100 grame; viteza initiala a proiectilului 900 m/s; teava tunului rezista la aproximativ 12000 de proiectile trase; raza de actiune cu proiectil HE de 250 grame greutate: 3000 m la elevatia tunului de 45◦/in trageri directe 2400-2800 m/1700 m in trageri AA la elevatia tunului de 85◦; greutate tun si turela: 2M-3, 1500 kg/2M-3M, 1515 kg/BL-120 (4M-120), 4000 kg/Type 65, China, 1735 kg incluzand si rezerva interna de 65 proiectile; elevatie: 2M-3 cuprinsa intre -10◦/+85◦/2M-3M cuprinsa intre -10◦/+85◦/BL-120 cuprinsa intre -5◦/+90◦/Type 61, China, cuprinsa intre -10◦/+85◦; rata de ridicare a tunului: 70◦ pe secunda, actionat hidraulic/25◦ pe secunda, actionat manual; turele se roteau 360◦; viteza de rotatie: 40◦ pe secunda, actionate hidraulic/15◦ pe secunda, actionate manual; recul cuprins intre 20,4-20,6 cm.
Un alt tun de calibrul 25 mm realizat de catre sovietici a fost cel cunoscut in inventare drept 84-KM. Arma este dezvoltata din 72-K (Model 1940; calibrul 25 mm; greutate 1170/1230 kg; greutate proiectil 288 grame; viteza initiala a proiectilului 387 m/s; raza de actiune: in trageri orizontale 6000 m/in trageri AA, 2000 m, la elevatia tunului de 85◦; rata de foc 270 proiectile/minut, insa, in realitate, se ajungea la 70-100 proiectile/minut; putea fi transportat mecanizat pe platforma cu 4 roti, caz in care viteza vehiculului nu trebuia sa depaseasca 60 km/h; 4860 de exemplare construite intre 1941-1945), primul prototip al acesteia fiind testat in anul 1941 fara a da rezultatele scontate, nefiind acceptata in productia de serie. A fost insa reproiectata in anul 1943, intrand in productia de serie, 330 de exemplare fiind construite intre anii 1944-1945. In 1944 a aparut un prototip cu doua tevi dispuse pe platforma, numit cel mai probabil 84-KM-3-1, insa acesta n-a fost niciodata acceptat in productie. Tunurile, in varianta navala, erau racite cu aer si aveau urmatoarele caracteristici: greutate 43 kg; lungime 2,09 m; lungimea tevii 1,91 m; volumul camerei de ardere 0,121 dm/cubi; rata de foc: 200-260 proiectile/minut; greutate obuz: FRAG, trasor, incendiar, OZR-132, 627 grame/AP, trasor, Br-132, 684 grame; greutate proiectil: FRAG, trasor, incendiar, OZR-132, 288 grame/AP, trasor, Br-132, 295 grame; greutate incarcatura de azvarlire 100 grame; viteza initiala a proiectilului: FRAG, trasor, incendiar, OZR-132, 910 m/s/ AP, trasor, Br-132, 900 m/s; teava tunului rezista la aproximativ 2000 de proiectile trase; raza de actiune: in trageri orizontale 2400 m/in trageri AA, maxim 2000 m; turela cu un tun, 84-KM: greutate 855 kg/elevatie cuprinsa intre -9◦/+85◦/rata de ridicare a tunului 7,3◦ pe secunda/turela se rotea 360◦/viteza de rotatie 19,24◦ pe secunda; recul cuprins intre 118-138 mm.
B-13, MODEL 1936, calibrul 130 mm, isi are originea in anul 1929, cand sovieticii au trecut la proiectarea unui tun care sa poata fi montat in turela, destinat submarinelor (intentionau sa doteze submarinele din Clasa Pravda, insa tunul s-a dovedit a fi prea mare pentru aceste nave), urmand sa le inlocuiasca pe cele de acelasi calibru, Model 1913. Desi era prea mare pentru submarinele sovietice ale vremii, expertii sovietici l-au considerat ideal pentru dotarea navelor de suprafata, tunul intrand in productie de serie incepand din anul 1935, prima nava dotata cu astfel de arme a fost distrugatorul LENINGRAD, lansat in anul 1933.
Desi era fenomenal in ceea ce priveste puterea de distrugere, teava tunului nu rezista la mai mult de 130 de proiectile trase, atragand din partea specialistilor sovietici mai multe revizuiri ale designului tevii, aparand modele cu caneluri diferite si santuri adanci (trei modele conform surselor, inclusiv un prototip ce avea teava poligonala), ceea ce a dat mari batai de cap marinarilor sovietici deoarece munitia nu era compatibila cu toate modelele de tevi ale acestor tunuri. Cu toate acestea, din dorinta de a-si moderniza flota, Marina Sovietica avea in anul 1941, cam 378 de exemplare in uz, inclusiv in cadrul bateriilor de coasta. Au ramas in productie pana in anul 1954, ajungand la 1199 de exemplare.
Nu cu mult inainte de izbucnirea WW II, era in dezvoltare o versiune a acestui tun ce avea teava marita la 55 calibre, dispus in turela, ce purta numele de B-2-U (Universalnaya/Universala) ce urma sa doteze noua generatie de portavioane, crucisatoare si distrugatoare ale Flotei Rosii, precum: Leningrad (Proyekt 1); Minsk (Proyekt 38); Baku (Proyekt 38Bis); Tashkent (Proyekt 20); Proyekt 47; Proyekt 48; Gnevnyi (Proyekt 7); Storozhevoi (Proyekt 7U); Opitnyi (Proyekt 45); Ognyevoi (Proyekt 30); Proyekt 35; Proyekt 40; Khasan (Proyekt 1190); Shilka (Proyekt SB-30); baterii de coasta, monitoare fluviale si chiar trenuri blindate. Invazia germana a stopat insa dezvoltarea sa, dar tunul B-13 avea urmatoarele caracteristici: dezvoltat intre anii 1929-1935; intrat in productie 1935-1936; greutate 5 tone; calibrul 130 mm; lungime 6,58 m; lungimea tevii 6,45 m; volumul camerei de ardere 17,53 dm/cubi; rata de foc: B-13, un singur tun in turela, 6-10 proiectile/minut/B-2LM, doua tunuri in turela, 12 proiectile/minut/ B-2LMT, doua tunuri in turela, 10-12 proiectile/minut/ B-28, doua tunuri in turela, 6-10 proiectile/minut/B-2-U, 55 calibre, doua tunuri in turela, 13 proiectile/minut; greutate proiectile: SAP, model 1928, PB-46A, 33,50 kg/SAP, model 1928, PB-46, 33,40 kg/HE, model 1828, F-46, 33,40 kg/ HE-FRAG, model 1928, OF-46, 33,40 kg/HE-FRAG, model 1928, OFU-46, 34,17 kg/AA, model 1928, ZS-46, 33,40 kg/ AA, ZS-46R, 33,80 kg/ SB-46, 34,50 kg/SP-46, 32,67 kg; greutate incarcatura exploziva: SAP, model 1928, PB-46A, 2,35 kg/SAP, model 1928, PB-46, 1,67 kg/HE, model 1828, F-46, 2,71 kg/ HE-FRAG, model 1928, OF-46, 3,58 kg/HE-FRAG, model 1928, OFU-46, 2,70 kg/AA, model 1928, ZS-46, 2,64 kg/ AA, ZS-46R, 2,12 kg/ SB-46, 0,03 kg/SP-46, 0,05 kg; lungime proiectile: SAP, model 1928, PB-46A, 5 calibre/SAP, model 1928, PB-46, 4,82 calibre/HE, model 1828, F-46, 4,9 calibre/ HE-FRAG, model 1928, OF-46, 5,15 calibre/HE-FRAG, model 1928, OFU-46, 5 calibre/AA, model 1928, ZS-46, 5 calibre/ AA, ZS-46R, 4,9 calibre/ SB-46, 4,9 calibre/SP-46, 4,4 calibre; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 1/5/7,7/11 kg; viteza initiala a proiectilului: SAP, model 1911, 823-870 m/s/SAP, HE, HE-FRAG,AA, 870 m/s/SB-46 si SP-46, 675 m/s/proiectil anti-radar 750 m/s; in functie de marimea navei, rezerva interna de proiectile era cuprinsa intre 100-150 de lovituri per tun; raza de actiune: cu proiectile SAP, model 1911, la elevatia tunului de 45◦ -20341 m, chiar 25515 m, in functie de modelul tevii tunului/cu proiectile PB-46, OF-46 si OFU-46, la elevatia tunului de 45◦ -25597-25731 m/cu proiectile AA, model 1928, la elevatia tunului de 45◦ -22314 m/cu proiectile de adancime in greutate de 33,15 kg, la elevatia tunului de 45◦ -3110-3200 m/cu proiectile SB-46, la elevatia tunului de 45◦ -10608 m; greutate turele si tunuri: B-13, un singur tun in turela, 11,80 tone/B-2LM, doua tunuri in turela, 48,23 tone/B-2LMT, doua tunuri in turela, 89,48 tone/B-28, doua tunuri in turela, 82,39 tone/B-2-U, un singur tun in turela, 47,64 tone; turela se putea roti intre -150◦/+150◦; viteza de rotatie: B-13, 5◦ pe secunda/B-2LM, 9,85◦ pe secunda/B-2LMT, 10◦ pe secunda/B-28, 6◦ pe secunda/B-2-U, 12◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turele era cuprinsa intre -5◦/+45◦, exceptand modelul B-2-U ce avea elevatia cuprinsa intre -6◦/+85◦; recul cuprins intre 50-50,5 cm.
VYA, calibrul 23 mm, a fost un tun AA dispus in turela (U-23, un singur tun/2-U-23, doua tunuri/4-U-23, patru tunuri) proiectat in anul 1944, ce deriva din tunurile pentru avioane. Turelele erau actionate electric, exceptand turela cu un tun ce era actionata manual. Tunul avea urmatoarele caracteristici: greutate 66 kg; lungimea tevii 1,65 m; rata de foc 550-650 proiectile/minut; greutate proiectil 200-331 grame; greutate incarcatura de azvarlire 64 grame; viteza initiala a proiectilului 910-920 m/s; raza de actiune: cu proiectile in greutate de 331 grame, in trageri directe 3000 m/in trageri AA, 3000 m; greutate turele si tunuri: U-23, 540 kg/2-U-23, 1140 kg/4-U-23, 1970 kg; elevatie: U-23, cuprinsa intre -10◦/+85◦/2-U-23, cuprinsa intre -12◦/+85◦/4-U-23, cuprinsa intre -10◦/+85◦; rata de ridicare a tunurilor: 2-U-23, 90◦ pe secunda/4-U-23, 28◦ pe secunda; turelele se roteau 360◦; viteza de rotatie: 2-U-23, 45◦ pe secunda/4-U-23, 50◦ pe secunda.
90-K/92-K/MK-85, sunt versiunea navala a celebrului ZIS-S-53, calibrul 85 mm de pe la fel de celebrul, T-34-85. Versiunea navala a acestui tun a inceput sa fie produsa din anul 1942 la Fabrica Nr.8 din Sverdlovsk, doar patru exemplare fiind produse in acest an de debut. Din motive neclare, tunul n-a fost acceptat in productia de serie pana in iunie 1946, dar fabrica din Sverdlovsk a reusit sa produca 320 de exemplare pana in anul 1949, dupa care productia a fost transferata la Fabrica Nr.92 din Gorki, unde s-au mai realizat inca 284 de unitati pana pe la jumatatea anilor *50. In anul 1946, a fost realizata prima turela echipata cu doua tunuri de calibrul 85 mm, cunoscuta drept 92-K, aceasta intrand in serviciu activ incepand din decembrie acelasi an. Intre anii 1946-1953 au fost produse 102 astfel de turele, focul fiind ghidat cu ajutorul sistemului Soyuz-30Bis.
Turelele dotate cu un singur tun purtau numele de 90-K, insa a existat si o varianta revizuita numita MK-85. Interesant este faptul ca Marina Rusa le mai avea inca in uz la inceputul anilor *90, pe distrugatoarele Clasa Skoryy (Proyekt 30 Bis, 70 de unitati construite) si pe navele vanatoare de submarine, Clasa Kronshtadt (Proyekt 122 Bis, 227 unitati construite. Marina Romana a avut si ea 3 unitati, transferate de catre sovietici la jumatatea anilor *50). Oricum, variante ale acestui tun s-au aflat in dotarea mai multot tipuri de nave sovietice, precum: 90-K –crucisatoarele grele Kaganovich (Proyekt 26Bis2) si Kalinin (Proyekt 26Bis2, 10040 tone), Clasa “Yastreb” (nave de patrulare, Proyekt 29K, 1097 tone), Clasa Kronshtadt (Proyekt 122, vanatoare de submarine, 337 de tone)/92-K – Ognevoy (Proyekt 30, distrugatoare, 11 exemplare construite, 2950 de tone), Clasa Khasan (Proyekt 1190, monitoare, 3 unitati construite, 2400 tone)/MK-85 –monitoare fluviale si vedete blindate, precum si distrugatoare din Clasa Ognevoy.
Tunul avea urmatoarele caracteristici: intrat in serviciu 1942 (varianta 90-K); greutate 2,07 tone; lungime 4,43 m; lungimea tevii 4,14 m; rata de foc 15-18 proiectile/minut; volumul camerei de ardere 39,4 dm/cubi; greutate obuz: AA, O-365, 25,20 kg/O-365M, grenada de mare distanta, 25,24 kg/FRAG, O-365K, 25,56 kg/AP, BR-365, 25,20 kg; greutate incarcatura exploziva: AA, O-365, 660 grame/O-365M, grenada de mare distanta, 646 grame/FRAG, O-365K, 741 grame; greutate proiectil: AA, O-365, 9,20 kg/O-365M, grenada de mare distanta, 9,24 kg/FRAG, O-365K, 9,54 kg/AP, BR-365, 9,20 kg; lungime proiectile: AA, O-365, 3,4 calibre/O-365M, grenada de mare distanta, 3,4 calibre; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 2,48/3,65 kg; viteza initiala a proiectilului: AA, O-365, 792 m/s/O-365M, grenada de mare distanta, 792 m/s/FRAG, O-365K, 785 m/s/AP, BR-365, 792 m/s; in functie de marimea navei, rezerva interna de proiectile era de minim 400 de lovituri per tun, teava rezistand la aproximativ 1600 de proiectile trase; raza de actiune: cu proiectile AA, O-365, 10500 m/cu proiectile FRAG, O-365K, in trageri balistice 15565 m/cu proiectile AP, BR-365, in trageri balistice 15309 m; greutate turele si tunuri: 90-K, un singur tun in turela, 8,74 tone/92-K, doua tunuri in turela, 12,25 tone; turela se putea roti 360◦; viteza de rotatie: 90-K, 12◦ pe secunda/92-K, 18◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turele: 90-K, intre -5◦/+85◦/92-K, intre -5◦/+85◦/MK-85, un singur tun in turela, intre-8◦/+77◦; recul: 90-K, cuprins intre 39-47,5 cm/92-K, cuprins intre 39-47,5 cm/MK-85, cuprins intre 28-32 cm; elevatia tunurilor: 90-K, 8◦ pe secunda/92-K, 10◦ pe secunda.
ZIF-71/ZIF-75, au fost tunuri AA de calibrul 57 mm. Ele au fost dezvoltate din ZIF-31 si ZIF-74, incepand cu anul 1953, primele prototipuri fiind testate intre anii 1954-1955. Cu toate acestea, studiile cu unicul prototip au durat pana in 1960, tunurile fiind asemanatoare cu cele ZIF-74. In 1960, foarte probabil, au construit cam 60 de exemplare, insa, cu certitudine, Marina Rusa a scos din incentar in anul 1991, 42 de unitati. Turelele erau identice cu cele de pe ZIF-74, insa arma era limitata la doar 50 de focuri (este vorba despre modelul ZIF-75), dupa care trebuia racita cu apa, prin intermediul unui furtun destinat stingerii incendiilor de la bordul navei, racirea durand 1,5 minute. Mai mult decat atat, timpul de incarcare al celor 4 tunuri era relativ mare, fiind cuprins intre 2,5/3 minute, asta in conditiile in care fiecare tun isi termina incarcatorul era de 28-30 de secunde. Se pare ca sovieticii au construit cel putin 54 de astfel de turele, ZIF-75, insa chinezii le-au realizat si ei sub numele de Type 59/66/76 (Type 76 folosea munitie mai puternica si era racit cu apa, fiind modernizat substantial de catre chinezi, in uz si astazi). La inceputul anilor *60, navele sovietice ce dispuneau de astfel de tunuri executau focul cu ajutorul radarelor MR-302 Rubka/“Strut Curve”/Fut-B (radar de cautare a tintelor aeriene in banda S, 2D, intrat in serviciu in anul 1960, dispunand ulterior de un transceiver si datalink –raza de detectie era de 214 km pentru un avion P-3 Orion/102 km pentru un F-14 Tomcat/38 km pentru un avion de vanatoare de mici dimensiuni/13 km pentru rachete anti-nava, precum Exocet sau Harpoon/cam 23 km pentru nave de talia fregatelor din Clasa O.H.Perry –polonezii au doua de-astea, bineanteles, 100% operationale si dotate cu tot ce le trebuie.
Noi inca mai asteptam minuni… Dupa anul 1980 radarul a fost modernizat si s-a aflat si-n dotarea navei “Marasesti”. Varianta MR-302M/Topaz-M/”Pair Strut” (dispunea de doua antene radar dispuse spate in spate si rezistenta marita la ECCM, putand detecta un P-3 Orion de la 230 km distanta, iar un avion de vanatoare ce zbura la joasa altitudine, de la aproximativ 73 km distanta. O nava rapida de mici dimensiuni putea fi detectata de la aproximativ 32 km distanta. Versiuni modernizate ale radarului lucrau si cu rachetele SAM de la bord) si MR-103 Bars/“Muff Cob” (radar de ghidare a focului tunurilor de la bord intrat in serviciu in anul 1962/FCS/Fire-Control System. Se pare ca putea ghida focul cu ZIF-75 asupra tintelor AA aflate la maxim 28 km distanta de nava. Ulterior, radarul a fost dotat cu un sistem electro-optic de vizualizare a tintei, dupa anul 1990, utilizat pe scara larga de Marina Indiana si cea chineza).
WW
Episodul LIII: Flota de Razboi Sovietica, partea a II-a
ANEXE:
1) Este vorba, cel mai probabil, despre crucisatoarele din Clasa Chapayev/Proyekt 68, Marina Sovietica intentionand sa construiasca 17 astfel de nave. Inainte de invazia germana, 7 astfel de nave se aflau in constructie, iar germanii au distrus cele trei nave gasite. Cu toate acestea, URSS, datorita invaziei germane, a alocat toate resursele existente pe constructia de tunuri si tancuri, astfel ca navele au fost definitivate abia in anul 1950, ele fiind in numar de cinci unitati:
-ZHELEZNYAKOV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 08, 28, 105, 169, 263 (cel mai probabil in anul 1959), 330, 952, 852, 865, 805 (in anul 1968), 861 (in anul 1971), 892 (in anul 1974) si 885 (in anul 1975). A fost pusa pe cala in data de 31 octombrie 1939, fiind definitivata pe 19 aprilie 1950, la Santierul Naval Nr.194 din Leningrad, numit intre timp A.Marti (posibil Nr.444, dupa unele surse). A iesit din uz incepand cu data de 21 octombrie 1975;
-KUYBYSEV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 10, 35, 43, 508, 141 (cel mai probabil in anul 1964), 623 (in anul 1959). A fost pusa pe cala in data de 31 august 1939, fiind definitivata pe 20 aprilie 1950, la Santierul Naval Nr.200 din Nikolaev, numit intre timp Nr.445 61 Kommmunara din anul 1945. A iesit din uz pe data de 24 aprilie 1965;
-FRUNZE, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 12 (in anul 1953), 44 (in anul 1957), 20 (in anul 1958), 96, 572, 623, 775. A fost pusa pe cala in data de 29 august 1939, fiind definitivata pe 19 decembrie 1950, la Santierul Naval Nr.198 din Nikolaev, numit intre timp Nr.444 A.Marti din anul 1945. A iesit din uz pe data de 6 februarie 1960;
-CHAPAYEV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 10, 37, 51, 101, 160, 204, 267 (probabil). A fost pusa pe cala in data de 8 octombrie 1939, fiind definitivata pe 16 iunie 1950, la Santierul Naval Nr.189 din Leningrad, numit intre timp S. Ordzonikidze din anul 1945. A iesit din uz pe data de 12 aprilie 1963. Din data de 29 octombrie 1960 nava a fost rebotezata PKZ-25;
-CHKALOV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 263 (in anul 1962), 105 (in anul 1965), 692 (de pe data de 29 octombrie 1958, cand nava a fost rebotezata “Komsomolets”), 882 (in anul 1969), 805 (incepand din noiembrie 1970), 861 (din anul 1972), 892, 887 (din anul 1973), 862 (din anul 1975), 150 (din anul 1978). A fost pusa pe cala in data de 30 septembrie 1939, fiind definitivata pe 25 octombrie 1950, la Santierul Naval Nr.189 din Leningrad, numit intre timp S. Ordzonikidze din anul 1945. A iesit din uz pe data de 27 septembrie 1979.
Navele au servit in cadrul Flotei Baltice –ZHELEZNYAKOV, din 30 iulie 1951-7 august 1968/CHAPAYEV – din 30 iulie 1951/CHKALOV si Flotei Marii Negre – KUYBYSHEV/FRUNZE. Navele, considerate de catre sovietici “crucisatoare usoare de lupta”, au fost modernizate dea lungul anilor cat sau aflat in serviciu, cu radare si noi sisteme de arme, fiind relativ moderne cand au fost scoase din serviciu datorita costurilor prea mari cu intretinerea, basca noile sisteme de arme aparute intre timp si noile submarine cu capacitate de lovire remarcabila. Navele, in proiectul original din anii *30, aveau urmatoarele caracteristici: greutate 14300 tone; lungime 201 m; latime 19,70 m; inaltime 6,40 m, de la linia de plutire; motor: 2 turbine, 6 boilere, 124000 CP/92000 kW; viteza maxima 62 km/h; blindaj cuprins de 50/75/100/150 mm, in functie de dispunere; armament: 12 tunuri B-38 calibrul 152 mm, dispuse in 4 turele, fiecare cu cate 3 tunuri/8 tunuri calibrul 100 mm, model 1934, dispuse in 4 turele, cate doua per turela/28 de tunuri AA de calibrul 37 mm/6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm/doua hidroavioane ambarcate; autonomie: 13000 km la viteza de 35 km/h, avand 3200 de tone de combustibil la bord.
2) GRAF ZEPPELIN/GRAF von ZEPPELIN, s-a nascut ca proiect in urma dorintei lui Erich Raeder, pe-atunci comandantul Kriegsmarine, in februarie 1939, ca Germania sa dispuna de astfel de nave. Intentionau sa realizeze doua exemplare, numite GRAF ZEPPELIN si PETER STRASSER, insa, datorita izbucnirii razboiului, a resurselor materiale insuficiente, diverselor probleme de ordin ethnic, doar unul singur a fost pus pe cala si nefinalizat pana la Capitulare. GRAF ZEPPELIN, avea urmatoarele caracteristici: greutate: standard, 23000 tone/complet incarcat, 33500 tone; lungime 262 m; latime 36 m; pescaj 8,50 m; lungimea puntii destinata avioanelor, 260 m; latimea puntii destinata avioanelor, 27 m; echipaj 1760 de oameni; armament: 16 tunuri in turele, calibrul 150 mm/12 tunuri AA in 6 turele (doua per turela) de calibrul105 mm/22 tunuri AA de calibrul 37 mm, dispuse cate doua pe un afet/ 28 de tunuri AA calibrul 20 mm, cate unul pe afet; avioane ambarcate: 18 avioane de bombardament in picaj, JU-87C (o varianta ambarcata a celebrului avion, ce avea aripile pliabile electric, grinda dispusa sub fuzelaj destinata acrosarii unei torpile, doua rezervoare largabile de combustibil sub aripi, carlige de acrosare a cablurilor, tren de aterizare principal largabil in vederea amerizarii, perne de aer destinate plutirii dupa amerizare, autonomie marita la 1600 km)/22 de avioane de vanatoare, ME-109T (deriva din ME-109 E/EMIL, avand anvergura marita, carlige de acrosare a cablurilor, varfurile aripilor principale pliabile manual, tren de aterizare principal consolidat ce putea rezista apuntarilor, 70 de exemplare urmand a fi construite, dintre care 10 prin modificarea unor ME-109E. Aeronava purta numele de ME-109T/TRAGER).
Interesant este faptul ca sovieticii au ranfluat nava BISMARCK in 1947, aceasta fiind sabordata de catre germani in ape putin adanci, insa, in drumul ei spre Leningrad, unde urmau s-o termine dotand cu ea Flota Rosie (la nivelul anului 1943, portavionul era gata in proportie de 80-85%), nava s-a scufundat, motivele fiind neclare si astazi. Insa, mai multe detalii, inclusiv despre intentia germanilor de a o dota cu avioane reactive, precum ME-262 si AR-234, intr-un articol viitor.