Episodul LIV: „Moscova” si „Leningrad”
In acest capitol vom vedea o clasa de nave deosebita, din care doar doua unitati au fost operationale, desi sovieticii intentionau sa faca trei unitati, insa ultima nava de acest tip a fost anulata. Este vorba despre Proyekt 1123 Condor, formata din navele MOSKVA, LENINGRAD si nenascutul KIEV.
Leningrad
PROYEKT 1123 CONDOR, a dus la crearea primelor port-elicoptere din dotarea Marinei Sovietice. Ambele nave au fost construite pe santierul naval Nikolaiev Sud, astazi in Ucraina. Acest santier este unul dintre cele mai vechi din spatiul ex-sovietic, fiind infiintat in anul 1788 si a avut un rol determinant in crearea flotei imperiale ruse si, spre marele nostru “noroc”, santierul se afla fix la Marea Neagra. Din anul 1931, santierul a purtat numele de “61 Kommunara”/SY-445, aici incepand sa fie realizate vedete torpiloare, distrugatoare, vanatoare de submarine, puitoare de mine, nave logistice, nave de salvare si submarine, expertii considerand ca pana la data trecerii acestuia in jurisdictia Ucrainei, cam o treime din Flota URSS fusese realizata aici. IMPRESIONANT! (vezi anexa 2)
Moscova
Desi ideea realizarii unor portavioane s-a lovit de refuzul lui Hrusciov, acesta agreand rachetele balistice si submarinele (in 1959 anuntase ca vrea reducerea cu 1,2 milioane de oameni a fortelor sovietice, astfel ca realizarea unor portavioane era improbabila. Spre „norocul” ciolovecilor, Hrusciov a fost schimbat rapid, astfel ca totul a ramas ca inainte, iar venirea la putere a lui Brejnev a readus „lumina” in randul Flotei), dupa anul 1960 cand la putere se afla Brejnev, ideea a renascut. Cu toate acestea navele nu erau portavioane ci port-elicoptere, primele din dotarea Marinei URSS, fiind realizate pe santierul naval Nikolaiev Sud, pe-atunci numit si Nr.444.
Destinatia acestor nave era lupta impotriva submarinelor (ASW/Anti-Submarine Warfare), fiind vizate, cu deosebire, submarinele NATO si SUA purtatoare de rachete balistice cu ogive nucleare. Expertii sovietici, emisesera o cerere pentru nave cu o astfel de destinatie inca din anul 1959-1960 (cel mai probabil), considerand ca pentru combaterea noilor clase de submarine americane si britanice dotate cu rachete „Polaris” (Marea Britanie –Clasa RESOLUTION, 4 submarine comandate in anul 1963, ce-au costat 1 miliard de lire sterline, botezate „Resolution, Repulse, Renown, Revenge”, de 8400 de tone in imersiune, fiecare cu cate 16 rachete balistice. SUA –Clasa LAFAYETTE si BENJAMIN FRANKLIN, ultimele 12 unitati inlocuind, incepand cu anul 1979, vechile rachete Polaris C-3 cu rachete Trident C-4/Trident-1/UGM-96A. Astfel de rachete au ajuns si pe primele 8 unitati din Clasa OHIO), ar fi suficienta o escadrila formata din cel putin 10 elicoptere, bazata pe o nava cu greutatea de maxim 8000 de tone.
Conform expertilor occidentali (cei sovietici n-au recunoscut niciodata acest fapt) designul acestor nave se „inspira” din cel al portavioanelor „Jeanne d’Arc” (Franta) si „Vittorio Veneto” (Italia), insa, cu certitudine, la data lansarii lor, MOSKVA si LENINGRAD au reprezentat cele mai complexe nave realizate vreodata in Uniunea Sovietica, chiar daca acestea nu erau purtatoare de avioane ci doar de elicoptere (interesant este faptul ca unii analisti occidentali sustin ca sovieticii intentionau sa construiasca cam 20 de unitati, ceea ce este improbabil). Proyekt 1123 Condor a fost realizat de catre o echipa condusa de catre A. Savichev din cadrul NPDB/Nevskoye Planning Design Bureau, si a dus la construirea a doua nave hibrid pe care sovieticii nu le-au numit niciodata port-elicoptere ci „crucisatoare purtatoare de aviatie”, asta in vederea fentarii Conventiei de la Montreux din anul 1936, ce interzicea trecerea portavioanelor prin stramtoarea Dardanele.
Navele erau un hibrid intre crucisatoare si port-elicoptere –la prova (partea fata a navei) aratau si erau dotate ca un crucisator purtator de rachete, iar la prora (partea spate a navei) erau dotate cu o punte dispusa imediat in spatele suprastructurii, destinata apuntarii/decolarii a 14 elicoptere. Navele erau dotate cu cate un hangar dispus intern, deservit de catre doua lifturi cu capacitatea de ridicare de maxim 10 tone fiecare.
Prima nava a purtat numele de MOSKVA/MOSCOVA si a fost o lunga perioada de timp „vasul-amiral” al Flotei sovietice, fiind intalnita in Marea Neagra (baza ambelor nave era la Sevastopol), Marea Mediterana, Oceanul Atlantic si Oceanul Indian, aparitia sa si a suratei sale, LENINGRAD, in aceste ape, dand de fiecare data fiori reci SUA si NATO. Nava a fost pusa pe cala la Nikolaiev Sud in data de 15 decembrie 1962, fiind lansata la apa in 10/14 ianuarie 1965, intrand in dotarea Flotei pe 25 decembrie 1967 (avea sa fie scoasa din uz in anul 1996, insa in 1997 este vazuta in Portul Alang din India, unde a si fost casata). Un an mai tarziu i-a urmat si sora sa geamana, LENINGRAD (lansata la apa 31 iulie 1966, intrata in serviciu 2 iunie 1969, scoasa din uz in anul 1991, fiind casata in Grecia, anul 1995). Cea de-a treia nava din aceasta clasa, numita KIEV avea sa fie anulata dupa ce se incepuse constructia chilei, cel mai probabil datorita faptului ca erau in lucru nave ce puteau fi lesne numite port-avioane (despre acestea, in urmatoarele capitole), odata cu aparitia primului avion sovietic cu decolarea verticala YAK-38. Intentionau sa-l transforme pe KIEV intr-o nava purtatoare de astfel de avioane marindu-i chila, insa era o solutie costisitoare si cu slabe sanse de reusita, astfel ca intr-un s-a renuntat la aceasta initiativa, chila construita fiind casata in anul 1969.
Navele Clasa Moskva aveau urmatoarele caracteristici: greutate: standard 11200-14600 tone/la incarcatura maxima 14590-17500 tone (se putea ajunge si la 19200 de tone); lungime: 189 m (179-182 m la linia de plutire); pescaj 7,70/8,50 m; inaltime: 34,10 m la nivelul suprastructurii; latime: 23 m maxim, la prova/25,90 m maxim, la prora; propulsie clasica, doua turbine cu abur de 90000-100000 CP, patru cazane presurizate cu turbo-suflante ce furnizau abur supraincalzit la cele doua turbine, doi arbori port-elice (intentionau initial sa le doteze cu turbine cu gaze, dar aceste motoare turboreactoare derivate din cele pentru avioane nu au fost gata la timp, intr-un final renuntandu-se la ele); echipaj 840-850 de oameni, inclusiv pilotii elicopterelor (in numar de 84 de oameni); armament: doua lansatoare duble de rachete AA, M-11 SHTORM/SA-N-3A GOBLET (rezerva interna 48 de rachete, putand combate tinte aeriene aflate la maxim 55,56 km distanta de nava)/un lansator dublu de rachete anti-submarin, SUW-N-1/FRAS-1 (lansa rachete de calibrul 450 mm, ce puteau fi dotate si cu ogiva nucleara de 5 kT. Rezerva interna 18 rachete, raza maxima de actiune impotriva submarinelor, 29,63 km)/doua lansatoare de rachete anti-submarin, RBU-6000/SMERSH 2 (raza maxima de actiune 5,55 km impotriva submarinelor)/10 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm (grupate cate 5).
Aveau sa fie dezafectate la inceputul anilor *80/4 tunuri grupate cate doua in turela, AK-725, calibrul 57 mm, fiecare cu o rezerva interna de 2200 de proiectile (descrise anterior), tunurile avand raza de actiune de 7,40 km in trageri AA si de 9,25 km impotriva tintelor navale; viteza maxima: 57 km/h; autonomie: 25982/26000 km la viteza de croaziera de 22 km/h/16668 km la viteza de aproximativ 33 km/h; elicoptere ambarcate: 14 Kamov KA-25 HORMONE (de obicei avea la bord 12 KA-25 A, destinate misiunilor ASW si 2 KA-25B, destinate misiunilor de recunoastere)/mai tarziu si KA-27 HELIX (ocazional puteau fi vazute pe puntea heliport si elicoptere MI-8 HIP si MI-14 HAZE, cel mai adesea atunci cand navele operau in Marea Neagra, fiind aproape de baza. Acestea erau insa prea mari si prea grele pentru a putea fi coborate in hangare. Exista certitudinea ca MI-14 s-a aflat pe puntea heliport a navei in anul 1974, in cadrul misiunii de deminare desfasurate in Canalul Suez, alaturi de nave ale Flotei Pacificului, la cererea guvernului egiptean.
FRAS-1 pe Moscova
Cel putin nava LENINGRAD, daca nu amandoua, a fost dotata pentru aceasta misiune cu 8 sanii de deminare magnetice, in vederea neutralizarii minelor de fund si a celor ancorate); radar: MR-600 VOSHKOD/TOP SAIL D; MR-310U ANGARA/HEAD NET E; HEAD LIGHTS F/G/H (destinat ghidarii rachetelor AA); MR-103 Bars/“Muff Cob” (radar de ghidare a focului tunurilor de la bord intrat in serviciu in anul 1962/FCS/Fire-Control System, descris anterior, putand ghida focul asupra tintelor aeriene aflate la maxim 27,78 km distanta fata de nava); DON-2/Neptun, radar de navigatie, putand detecta obstacole, nave, airsberg-uri, fenomene meteo de la 46,30 km distanta de nava; sisteme de razboi radio-electronic ESM/ECM; sonare: ORION/MOOSE JAW, sonar activ/pasiv de adancime, putand detecta tinte submarine aflate la 22,22 km distanta de nava in mod activ) si 18,52 km distanta de nava in mod pasiv/MG-325 VEGA/MARE TAIL, sonar activ, putand detecta tinte aflate la 9,26 km distanta de nava.
Antena radar Big Net
Nava MOSKVA, desi era port-elicopter, a fost singura din aceasta clasa care a avut pentru scurt timp o aeronava VTOL (Vertical Take Off and Landing/Decolare si Aterizare pe Verticala) la bord, fiind vorba despre nereusitul YAK-38 FORGER, ce se vroia a fi un Harrier sovietic, aparut in anul 1967. O astfel de aeronava a fost testata (decolare-aterizare) de pe puntea heliport in data de 18 noiembrie 1972, fiind vorba de prototipul numaru 2, cu numarul de inregistrare “38”.
SUW-N-1(SUW/Surface to Under-Water)/82R VYUGA/FRAS-1/RPK-1 WHIRLWIND, a dotat cele doua port-elicoptere din Clasa Moskva (Moskva si Leningrad), precum si primele trei portavioane din Clasa Kiev (Kiev, Minsk si Novorossiysk). Racheta FRAS-1/Free Rocket Anti-Submarine, este o varianta navalizata a celebrei FROG-7 (l-am avut si noi in dotare. (Vezi anexa 1), fiind testata pentru prima data in anul 1967 in Marea Neagra, pe o fregata din Clasa Petya, la care una dintre turelele AK-276 a fost inlocuita cu un astfel de lansator. Sistemul SUW-N-1 a devenit operational un an mai tarziu, numarul lor fiind neclar, insa anumite surse mentioneaza ca n-au fost mai mult de 30 de astfel de lansatoare construite vreodata (foarte probabil sa fie vorba despre varianta rachetei FRAS-1 dotata cu ogiva nucleara de 5 kT) insa, cu certitudine, au iesit la pensie din Marina Rusa in perioada 1991-1992. Acest complex a fost dezvoltat in urma ordinului emis de CC al PCUS din 20 iunie 1958 si a Directivei Nr.111-463 din data de 13 octombrie 1960, cu privire la „Dezvoltarea de noi sisteme de arme ghidate”.
SA-N-3 Goblet
In program au intrat mai multe proiecte de rachete precum, NII-9, NII-22, SCR-203 (SKB-203 din Sverdlovsk) si SCR-709, insa castig de cauza a avut proiectul inaintat Comisiei de catre inginerul-sef de la Institutul de Motoare Termice din Moscova, N.P.Mazurov, numit NII-1 GKOT. Complexul era format dintr-un lansator dublu (doua grinzi) de tip MS-18/MS-32 cu incarcare automata a rachetelor (tip tambur -8, la MS-18 si 16 la MS-32, dupa unele surse. Sub lansator se gaseau stocate rachetele, intre 8-16 rachete, in functie de tipul lansatorului, acestea fiind incarcate automat, grinzile fiind inclinate la 54◦. Se putea incarca o singura racheta sau cate doua rachete, acestea putand fi trase in salva –una dupa cealalta. La MS-18 unghiul de inclinatie al grinzilor de sustinere a rachetelor era cuprins intre 16◦-54◦) si sistemul de ghidare al rachetelor, PUSTB-1123 OCTOPUS (Caracatita. Mai apare drept „Typhoon” in evidentele NATO si a fost dezvoltat de catre CDB-209).
Sistemul, inclusiv rachetele 82R Vyuga, a fost adoptat in vederea dotarii navelor de suprafata ale Marinei in urma Decretului CC al PCUS, Nr.440-168 din data de 12 iunie 1968, insa a ajuns pe MOSKVA incepand cu anul 1967 (conform surselor). Aveau sa fie produse de catre SKB-203 din Sverdlovsk, primele trageri-test desfasurandu-se in anul 1963, de pe un remorcher (se pare ca acesta era OC-332), in poligonul Teodosia. Interesant este faptul ca la rachetele dotate cu focos nuclear acesta era prevazut cu un sistem de siguranta ce era dezactivat odata ce racheta era gata de lansare de pe grinda (se dezactiva din punctul de control al tragerii de catre operator, asta din motive de siguranta, ci nu de catre armurieri), rachetele 82R Vyuga fiind cu combustibil solid.
Sistemul UPRK-4
Racheta 82R VYUGA (in evidentele NATO mai apare si sub numele de UGRA, cel putin dupa anul 1985) avea urmatoarele caracteristici: lungime 6-6,5 m; diametru 54-54,40 cm; greutate 1800 kg; motor in doua trepte cu combustibil solid, ajutaj axial; autonomie: minim 4-10 km/maxim 24-28 km; adancimea de explozie: racheta cu ogiva exploziva, maxim 200 m (efectul exploziei facea insa praf submarine ce evoluau la 400-500 m adancime)/racheta cu ogiva nucleara, maxim 200 m insa, efectul exploziei nucleare asupra tintelor submarine a focoaselor nucleare de 5 kT ajungea la 1200-1500 m adancime, cu o probabilitate de succes de 70%, chestie aflata de SUA si NATO aproape de sfarsitul anilor *80, raza de actiune fiind cuprinsa intre 15-44 km. Unele surse mentioneaza ca existau si variante dotate cu focoase de 10 kT); viteza de scufundare a rachetei 12 m/s. Ogiva nucleara era produsa de catre VNIIEF Sarov (Arzamas-16, centrul de cercetari nucleare al URSS, in apropiere de Nizhny Novgorod, orasul Sarov fiind pana in 1991 inexistent pe harta), iar sistemul de siguranta venea de la NII-22.
SA-N-3 GOBLET (Pocalul)/M-11 SHTORM, a fost un sistem de rachete AA, aparut pentru prima data in dotarea Flotei Militare a URSS pe port-elicopterul MOSKVA, ulterior si pe alte nave, inclusiv crucisatoarele din Clasa Kara si portavionul Kiev. Navele din aceasta clasa au avut cate doua lansatoare duble dispuse la prova, incepand din anul 1967 insa el n-a devenit 100% operational decat doi ani mai tarziu. Era o versiune modificata a lansatorului ZIF-101 (ce deservea prima racheta anti-nava sovietica, SA-N-1) al carei studiu a inceput in anul 1962, insa abia in anul 1964 a aparut primul prototip al noului lansator (oricum, dezvoltarea noii arme AA a fost autorizata in 25 iulie 1959, ea fiind rodul cercetarilor NII-10/Institutul de Cercetare Nr.10, acelasi ce dezvoltase si SA-N-1, sub conducerea lui G.N.Volgin, iar rachetele au fost dezvoltate de OKB-2, sub conducerea lui P.D. Grushina). Intre 1964-1966 prototipul acestui lansator de rachete AA a fost testat pe mare, fiind dispus la bordul crucisatorului greu “Vorosilov” (interesant este faptul ca lansatorul putea fi utilizat si pe sol in apararea unor obiective strategice, se pare ca niciodata folosit in acest mod).
Sistemul M-11 SHTORM a fost realizat de catre “Fakel Design Bureau” (astazi, “Altair Design Bureau”) si consta intr-un lansator format din cate doua grinzi destinate acrosarii si lansarii rachetelor, doua rachete AA (4K60 –SHTORM A, in evidentele NATO racheta mai apare si ca V-611/41K65 –SHTORM B/M, in evidentele NATO racheta mai apare si ca V-611M), radarul destinat ghidarii rachetelor AA, HEAD LIGHTS F/G/H, precum si radarul de descoperire a tintelor, MR-600 VOSHKOD/TOP SAIL D. Se pare ca sistemul a iesit din uzul navelor sovietice pe la inceputul/jumatatea anilor *80.
Rachetele aveau urmatoarele caracteristici: lungime 6,16/6,20 m; diametru 65 cm; anvergura aripilor 1,7 m; greutate la lansare 845 kg; combustibil solid; ogiva HE cu fragmentatie (era dotata si cu submunitii formate din bile de otel de inalta rezistenta) in greutate de 80 kg, cu focos de proximitate. Bilele de otel, in urma exploziei, distrugeau totul pe o raza de 40 m; viteza maxima: intre 2-3 Mach (surse NATO dau 2880 km/h, insa nu mai putin de 800 m/s); rachetele puteau dobori tinte ce evoluau la altitudini cuprinse intre 100-25000 m; autonomie: V-611, intre 3-30 km/V-611M, intre 3-55 km; ghidaj radio si semi-activ radar in apropierea tintei. In anul 1986 a aparut o varianta a acestei rachete destinata distrugerii rachetelor anti-nava, numita Shtorm-N.
Racheta V-611
Navele MOSKVA si LENINGRAD au avut pana in anul 1980 si cate 10 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, dispuse cate 5 pe un afet, cel mai probabil capabile sa lanseze toate tipurile de torpile de acest calibru utilizate de Marina Sovietica in acea perioada, precum:
-torpile anti-nava, active sau pasive, de tip 53-61MA. Torpilele, avand mai multe variante, sunt cunoscute si ca Type 53 in randul NATO, ele putand fi lansate (in functie de varianta), atat de catre navele de suprafata cat si de catre submarine, putand avea ghidaj acustic sau prin fir. Torpilele sunt echipate cu sonar propriu ce se activeaza nu cu mult inainte ca tinta sa fie lovita, ceea ce face ca detectarea lor sa fie dificila, iar lansarea contramasurilor ineficienta. Prima torpila din aceasta clasa, SAET-50-53, calibrul 533 mm, a aparut cel mai probabil la inceputul anilor *50 (posibil 1953), dar ea se afla in variante modernizate si astazi in dotarea Marinei Ruse si nu numai (inclusiv in dotarea submarinelor din Clasa Kilo, precum DELFINUL nostru cel handicapat). Torpila, in functie de varianta, are urmatoarele caracteristici: 53-65, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1965, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2070 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 18 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic; 53-65K, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 19 km; motor turbina, combustibil kerosen-oxigen; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse); 53-65M, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100/2300 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300/307 kg; viteza maxima de aproximativ 81 km/h; autonomie 22 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse). Torpilele sunt uzuale intre 4/14-400 m adancime, posibil chiar mai mult;
-torpile anti-nava, SAET-60, ASUW/ASW, avand si o varianta cu ogiva nucleara, a caror intrare in serviciu a avut loc incepand din anul 1961. In functie de varianta aveau urmatoarele caracteristici: SAET-60A, intrata in uz in anul 1961; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza 81 km/h; autonomie 13 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m; SAET-60M, (mai este notata si N, de la „Nuclear”, in catastifele NATO) intrata in uz in anul 1969; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg sau o ogiva nucleara de 20 kT; viteza de aproximativ 80 km/h; autonomie 15 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv/activ, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m, insa sunt surse care mentioneaza chiar mai mult. Oricum, versiunea dotata cu ogiva nucleara dispune de un dispozitiv de armare revolutionar, ce impiedica detonarea accidentala in apropierea submarinului lansator, aceasta facandu-se in imediata apropiere sau chiar sub flota inamica, amplificand substantial distrugerile. Se afla si astazi in dotarea Marinei Ruse, inclusiv pe submarine din Clasa Kilo (DELFINUL n-a avut-o in dotare, din motive evidente. Nu este foarte sigur, dar posibil ca cel putin 30 de unitati sa fi fost vandute, dupa 1990, Chinei –informatia este insa incerta. Cert este doar faptul ca chinezii fabrica sub licenta o varianta a acestei torpile, numita cel mai probabil YU-4, si aceasta in mai multe variante);
–SAET-65/YENOT-2, (SAET/Samonavodiashaiasia Akusticheskaia Electricheskaia Torpeda, in catastifele NATO apare drept, ET-80-67) a aparut in anul 1965, fiind destinata in principal submarinelor, dar a avut si variante dispuse pe nave de suprafata (precum corvetele din Clasa Pauk. S-a exportat in Ucraina, Bulgaria, Cuba, India, Polonia si Vietnam, nu si-n Romania). Aceasta torpila este considerata a fi foarte usor de intretinut, ea fiind livrata intr-un container cu azot. Dupa livrare, in primele 18 luni, ea nu necesita verificari si intretinere, acestea facandu-se ulterior periodic, cel mai probabil o data la doi ani. Are mai multe variante, ce se afla si astazi in dotare, inclusiv una ce-ar dispune de o ogiva de 20 kT (interesant este faptul ca aceasta probabila varianta nucleara n-a fost vazuta in cadrul Marinei sovietice sau ruse, insa este foarte probabil ca ea sa existe stocata prin depozite speciale. Asta daca intr-adevar torpila exista!). Torpila, ASUW/ASW, in functie de varianta, are urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,80 m; greutate 1738 kg; greutate incarcatura explozive HE, 205 kg; autonomie 15 km; ghidaj activ/pasiv, ea pornindu-si ghidajul activ de la doar 777/800 m distanta de tinta, ceea ce o face aproape imposibil de evitat; motor electric, avand baterii argint-zinc; operationala cel mai probabil intre 5-400 m adancime, posibil si mai mult;
–53-51, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1951, destinata lansarii de pe nave si submarine; calibrul 533 mm; greutate 1875 kg; lungime 7,60 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; autonomie: 4000 m la viteza de 51 knots/8000 m la viteza de 39 knots; combustibil kerosen-aer comprimat; ghidaj activ, fuzee magnetica. Putin probabil sa fi fost utilizata de catre Clasa MOSKVA;
–53-56/53-56V/53-56VA, ASUW/ASW, intrate in serviciu astfel: 53-56, din anul 1956/53-56V din anul 1964/53-56VA din anul 1966; destinate lansarii de pe nave si submarine; calibrul 533 mm; greutate 2000 kg; lungime 7,70 m; greutate incarcatura exploziva 400 kg; autonomie: 53-56 -8000 m la viteza de 50 knots/13000 m la viteza de 40 knots/53-56V -4000 m la viteza de 50 knots/8000 m la viteza de 40 knots; combustibil: 53-56 -kerosen-oxigen/53-56V –kerosen-aer comprimat/53-56VA –kerosen-aer comprimat; ghidaj acustic. Foarte probabil ca variantele 53-56V si 53-56VA sa fi fost utilizata de catre Clasa MOSKVA;
–SET-53/SET-53M, ASUW/ASW, intrate in serviciu astfel: SET-53, din anul 1958/SET-53M din anul 1964; destinate lansarii de pe nave si submarine; calibrul 533 mm; greutate 1480 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 100 kg; autonomie: SET–53 -8000 m la viteza de 23 knots/SET-53M -14000 m la viteza de 29 knots; propulsie electrica: SET-53 –baterii cu acid/SET-53M –baterii argint-zinc; ghidaj acustic, activandu-se atunci cand torpila se afla la maxim 600 m de tinta. Foarte probabil sa fi fost utilizate de catre Clasa MOSKVA;
–53-61 ALLIGATOR/53-61M, ASUW/ASW, intrate in serviciu astfel: 53-61, din anul 1961/53-61M din anul 1969; destinate lansarii de pe nave si submarine; calibrul 533 mm; greutate incarcatura exploziva 305 kg; autonomie: 15000 m la viteza de 55 knots/22000 m la viteza de 35 knots; propulsie: motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic, activandu-se atunci cand torpila se afla in apropierea tintei. Aceste torpile au fost cu certitudine utilizate de catre Clasa MOSKVA.
Fiecare nava din Clasa MOSKVA dispunea de cate 2 lansatoare de rachete anti-submarin, de tip RBU-6000 SMERCH-2/Reaktivno Bombovaja Ustanovka, (SMERCH/Gheizer/Tromba de Apa) fiecare avand cate 12 tuburi, greutate totala 3100 kg, lungime 2 m, inaltime 2,25 m, latime 1,75 m; lansatorul se poate roti 180◦ (26◦ pe secunda); elevatie cuprinsa intre -15º/+60º (viteza de ridicare 27◦ pe secunda), intrat in serviciu intre anii 1960-1961 (Distrugatorul MARASESTI si alte nave ale Marinei Romane il au si ele in dotare. Inca!).
Poate lansa proiectile nedirijate RGB-60, avand greutatea de 110/112,5 kg, ogiva de 19,5/25 kg, 1,83 m lungime, diametrul de 212 mm, putand distruge submarine in imersiune la minim 350 m adancime, scafandri si torpile la o adancime cuprinsa intre 4-10 m, raza de actiune fiind cuprinsa intre 600-4300 m (unele surse mentioneaza 350-5800 m. Sistemul poate fi utilizat si impotriva obiectivelor de pe tarm, asemenea unui lansator de proiectile reactive nedirijate), rata de scufundare 11,50 m/s, poate trage grenadele astfel: 1/2/4/8 sau salva de 12), reincarcarea automata a lansatoarelor durand 15 secunde, sistemul de incarcare de tip 60UP si magazia de proiectile aflandu-se sub lansator (rezerva este cuprinsa intre 72 si 96 de unitati si, cel mai probabil, pe Clasa Moskva era de 72 de unitati). Incarcatura de lupta cumulativa, racheta fiind cu combustibil solid, avand fuzee de impact de tip GW-60, ce poate detona la o adancime prestabilita sau la impact. Fuzeea se armeaza imediat dupa intrarea in apa, insa este foarte posibil ca sovieticii sa fi realizat un focos de proximitate, ce s-ar numi VB-2. Timpul de riposta al sistemului SMERCH-2, calculat de la primul „contact” al sonarului navei cu submarinul inamic este estimat de catre expertii NATO intre 60-90 de secunde.
De asemenea, sistemul poate lansa rachete anti-submarin de tipul, RPK-8/90R, ghidata semiactiv sub apa (activ dupa alte surse, fiind vorba de racheta 90R), putand distruge teoretic cu o rata de succes de 80%, submarine ce evolueaza la 1000 m adancime, dar poate fi folosita si impotriva torpilelor si a scafandrilor de mare adancime (adancimea minima fiind cuprinsa intre 4-10 m) –timp de raspuns la detectarea amenintarii, maxim 15 secunde. Ogiva cantareste cel putin 19,5 kg, continand exploziv de mare putere ce nu este afectat de apa sau presiune, lungimea rachetei 1,83 m, diametrul 212 mm, greutate 112,50 kg, raza de actiune cuprinsa intre 600-4300 m (minim 130 m).
Exista si o varianta de racheta anti-submarin ce are raza de actiune cuprinsa intre 1-12 km, posibil o dezvoltare a RPK-8, construita de catre OFB-Ordnance Factory Board (India), intrand in dotarea Marinei Ruse din anul 1999-2000, primii clienti la export fiind Algeria (2001) si India (2002), despre care rusii sustin ca are 80% sanse sa distruga un SNA (Submarin Nuclear de Atac) american din Clasa Los Angeles (6927 de tone in imersiune, cea mai numeroasa clasa de astfel de submarine construita de catre SUA dupa WW II, peste 60 de unitati, aproximativ 110 m lungime, adancimea maxima de scufundare fiind de cel putin 750 m.
Depasiti de catre sovietici cu submarinele de Clasa Whiskey, cu 236 de unitati construite intre anii 1949-1957). RBU-6000 a dotat/doteaza tari, precum: Algeria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cuba, Etiopia, Germania de Est, India, Libia, Lituania, Muntenegru, Polonia, Romania, Siria, Ucraina, Vietnam, Iugoslavia/Serbia. Interesant este faptul ca experti navali rusi considera sistemul SMERCH-2 depasit si „compromis”, odata cu intrarea unor foste state ex-Varsovia in NATO (si Romanica noastra se afla pe-acolo, dar nu prea are valoare datorita tehnicii invechite si depasita, nu si-n privinta calitatii factorului uman, apreciat constant de catre Aliati)…Asa sa fie, amin! Sunt de-acord ca trebuie sa inlocuim vechea tehnica de provenienta sovietica, dar pana acum n-am „gasit” decat niste vechi fregate britanice amarate, chele, ce-si asteapta la infinit dotarea cu rachete AA, anti-nava, CIWS si altele, asta deoarece atat i-a dus capul pe astia…
Sistemele de razboi radio-electronic de la bordul navelor din Clasa Moskva erau, la data aparitiei lor, foarte moderne, ele aflandu-se si astazi, modernizate bineanteles, in uzul Flotei Ruse si nu numai. Iata care erau aceste sisteme, cu mentiunea ca unele sisteme descrise in randurile ce urmeaza au dotat/doteaza alte clase de nave, altele decat cele din Clasa Moskva, precum portavioanele si distrugatoarele purtatoare de rachete:
–MR-600 VOSKHOD/TOP SAIL, (sovieticii il numeau „Zori”) era utilizat pe marile nave de lupta (crucisatoare purtatoare de rachete, portavioane), inclusiv pe cele din Clasa MOSKVA, dotate cu sistemul de rachete AA, SA-N-3 Goblet. Acest radar cu o antena uriasa (se pare ca are 2,10 m inaltime), de raza lunga, a fost proiectat in anii *60, intrand in uz incepand din anul 1967. MR-600 avea urmatoarele caracteristici: 3D; radar de cautare a tintelor aeriene; putea detecta: un bombardier ce evolua la mare altitudine, de la 450 km distanta/un bombardier ce evolua la altitudini mici, de la 283 km distanta/un avion de vanatoare ce zboara la mare altitudine, de la 211 km distanta/un avion de vanatoare ce zboara la joasa altitudine, de la 90-91 km; antena se rotea 360◦; radar in banda C/0,5-1 GHz.
– MR-760 FREGAT MA/TOP PLATE, este utilizat pe marile nave de lupta (crucisatoare purtatoare de rachete, portavioane, precum Amiral Chebanenko si Amiral Kuznetsov), nu si pe cele din Clasa MOSKVA. Radarul de tip FRESCAN si este destinat detectarii si combaterii tintelor aeriene, 3D, avand doua antene si peste 370 km raza de actiune. Radarul poate urmari simultan 64 de tinte si monitoriza focul asupra a 24 dintre ele. Este foarte probabil ca indienii sa fi primit licenta pentru acest radar, dar nu exista certitudinea ca ar fi fost deja asimilat in fabricatie de catre Bharat Electronics.
– MR-710 FREGAT M/TOP STEER, radar FRESCAN/Frequency Scanning/Scanare in Frecventa, scanare electronica in elevatie, utilizat pe navele, Maresal Ustinov, portavioanele Kiev/Minsk/Novorossiysk, Kirov, Frunze, primele trei nave din Clasa Sovremenny. Radarul este 3D fiind destinat cautarii tintelor de suprafata, functionand in banda E/F (2-4 GHz), avand antene parabolice cilindrice, rotindu-se mecanic 360◦ in azimut. Axa verticala a antenei este inclinata cu 30◦ spre spate fata de axa verticala, pentru o mai buna descoperire a tintelor in plan vertical. Exista surse care sugereaza c-ar fi fost montat pe port-elicopterul MOSKVA spre sfarsitul carierei operationale, informatia fiind putin probabila, insa doteaza cu siguranta portavioanele si marile distrugatoare purtatoare de rachete. Are mai multe variante, precum MA-1 sau MR-755 (probabil), cu variante de export numite MAE/MAE-1/MAE-2/M2EM/MAE-3/MAE-4K/MAE-5, utilizate in mare parte de catre Marina Indiana, dar si de catre cea sovietica/rusa pe navele Maresal Ustinov, portavioanele Kiev/Minsk/Novorossiysk, Kirov, Frunze, primele trei nave din Clasa Sovremenny. Varianta M2EM are, conform surselor indiene, raza maxima de detectie de 150-300 km, putand detecta un avion de vanatoare/bombardier de la 58/230 km, iar o racheta anti-nava de la 17-50 km, lucrand in banda E/H. Alte versiuni pot detecta tinte aeriene mari de la 165-250 km si rachete anti-nava sau de croaziera de la 57-86 km, insa datele sunt incerte si nesigure.
–BIG NET, radar in banda D (1-2 GHz), cu o mare antena parabolica, a fost unul dintre primele radare de raza lunga din dotarea crucisatoarelor si distrugatoarelor sovietice, fiind avut in vedere pentru dotarea primelor portavioane sovietice proiectate in anii *50. Era destinat detectarii tintelor de suprafata, raza maxima de actiune fiind situata intre 100-150 km, dar avea capabilitatea de a detecta si amenintari aeriene, precum bombardiere si avioane de vanatoare. A fost inlocuit in serviciu de catre radarul TOP STEER.
–HEAD NET, (variante NET A (o singura antena)/B (doua antene dispuse spate-n spate)/C (una dintre antene este dispusa inclinat fata de cealalta), radar cu doua antene, in banda C (0,5-1 GHz), de raza lunga, 3D, destinat cautarii tintelor de suprafata, din dotarea crucisatoarelor, fregatelor si distrugatoarelor sovietice, fiind in uz si astazi. Era destinat detectarii tintelor de suprafata, raza maxima de actiune fiind situata undeva la 220-250 km. Varianta HEAD NET C/MR-310U ANGARA, a dotat si navele din Clasa MOSKVA, sistemul intrand in serviciu in anul 1963, dispunand de doua antene spate-n spate, una fiind inclinata fata de cealalta, la un unghi de 30◦, rotindu-se cu viteza de 6/12 rpm la un unghi complet de 360◦. Greutatea intregului sistem era de 10,5 tone, radarul operand in banda S, cu salt in frecventa (avea 4 frecvente ce se puteau schimba rapid in caz de bruiaj inamic), putand detecta: o tinta navala de mari dimensiuni, precum un portavion de la aproximativ 150 km distanta/o tinta navala de mici dimensiuni, precum un submarin ce naviga la suprafata, o corveta sau vedeta torpiloare, de la 70 km distanta/o racheta anti-nava sau de croaziera, de la aproximativ 30 km distanta. Se afla inca in dotarea Rusiei, Indiei, Ucrainei si Poloniei (se pare ca polonezii l-ar fi modernizat, marindu-i raza de detectie, acest radar regasindu-se pe distrugatorul „Varsovia”. Informatia este incerta).
KA-25 HORMONE
Elicopterele de la bordul acestor nave erau de tip, KA-25 HORMONE si, mai tarziu, KA-27 HELIX (doua rotoare coaxiale, fiecare de 15,90 m; anvergura fiecarui rotor 397,11 m/patrati; lungime 11,30 m/12,25 m cu rotoarele pliate; inaltime 5,40 m; motoare: doua turboreactoare cu turbina libera, Isotov/Klimov TV-3-117V, de 2205 CP/1645 kW fiecare; viteza: maxima 250 km/h/de croaziera 230 km/h; autonomie: cu rezervoare interne 400 km/cu rezervoare suplimentare 800 km; autonomie de zbor 4,30 ore; plafon: de serviciu 3500 m/maxim 5000 m; greutate: gol 6500 kg/normala la decolare 11000 kg/maxima la decolare 12600 kg. Este considerat un elicopter foarte reusit, putand pluti lesne pe apa in caz de avarie la motoare, putand fi armat cu: mitraliera Gatling calibrul 7,62 mm, cu 4 tevi/containere cu rachete nedirijate, UB-32, calibrul 57 mm/8 containere cu rachete AT, Spiral/tun UPK-23 cu doua tevi, calibrul 23 mm/containere cu rachete nedirijate, UB-20, calibrul 80 mm/sisteme de razboi radio-electronic/sonar imersabil).
KAMOV KA-25 HORMONE, a fost timp de multi ani „number one” in toate operatiunile Marinei Sovietice din cadrul Razboiului Rece, in cadrul AV-MF (Aviatsiya Voenno-Morskogo Flota/Aviatia Flotei Militare Maritime). Peste 460 de unitati au fost construite intre anii 1966-1975, regasindu-se pe toate navele de lupta ale Flotei (in marea lor majoritate aveau cate un singur astfel de elicopter), in trei variante: HORMONE-A, destinat misiunilor ASW; HORMONE-B, destinat recunoasterii si ghidarii focului cu armele de la bordul navei, dincolo-de-orizont, cu ajutorul radarului propriu numit in evidentele NATO „BIG BULGE” (banda I/J, detectia tintelor de suprafata, marcare tinte si ghidare rachete anti-nava si anti-submarin), acest model fiind destinat inclusiv comunicarii si transmiterii de date/informatii prin intermediul unei magistrale de date (intre elicoptere sau nave); HORMONE-C, destinat misiunilor de recuperare-salvare si MEDEVAC.
Ka-27 Helix
Nu este foarte sigur, dar se pare ca LENINGRAD ar fi dispus intr-o anumita perioada, de 20 de astfel de elicoptere, cu 6 mai mult decat MOSKVA. KA-25 dispunea de un sonar imersabil OKA-2, detector de anomalii magnetice (MAD), senzori EO/FLIR, datalink si avea urmatoarele caracteristici: primul zbor 1967; doua rotoare coaxiale, fiecare de 15,70 m, cu cate trei pale; lungime 9,80 m; inaltime 5,40 m; motoare: doua turbine, Glushnekov GTD-3, de 900 CP/670 kW fiecare; echipaj 2 piloti+maxim 12 pasageri; viteza: maxima 220 km/h/de croaziera 195 km/h; autonomie: cu rezervoare interne 400 km; autonomie de zbor 4,30 ore; plafon: de serviciu 3500 m; greutate: gol 4700 kg/maxima la decolare 7500 kg; sarcina utila 600 kg. Putea fi armat cu torpile E45-75A (torpilele puteau fi lansate si cu ajutorul rachetei purtatoare UPRK -1/2/3/4/5, in functie de numarul de rachete purtatoare/SS-N-14 SILEX, sistemul fiind dezvoltat de catre Biroul Novator incepand cu anul 1968; autonomie cuprinsa intre 3,40-46,30 km; viteza 0,94 Mach; altitudinea de zbor 1300 m. Nu s-a aflat in dotarea KA-25) sau B-1DC cu ogiva nucleara.
Desi erau o mare realizare pentru navalistii sovietici, navele aveau probleme cu motoarele, iar asieta acestora lasa mult de dorit, navele comportandu-se execrabil pe mare rea datorita cocii in forma de „Y”, elicopterele de la bord neputand fi folosite (se pare ca si sistemele de arme de la bord erau prea grele pentru nave, afectandu-le caracteristicile hidrodinamice. Conform surselor oficiale sovietice, navele nu puteau mentine viteza de 24 de noduri mai mult de 2-3 ore, riscand supraincalzirea motoarelor. Viteza maxima n-ar fi fost atinsa niciodata de-a lungul carierei operationale si, foarte probabil, aceasta este realitatea).
Nava MOSKVA era cat pe-aici s-ajunga anticipat la fier vechi cand, in data de 2 februarie 1975 (oricum, si LENINGRAD avea sa treaca printr-un incendiu minor), motoarele i-au fost distruse intr-un incendiu devastator produs cel mai probabil de un scurtcircuit. Incendiul a fost amplificat rapid de catre peretii navei ce nu erau realizati din materiale ignifuge (o problema cu care s-au confruntat si britanicii in Falklands), ci dintr-un aliaj de magneziu si aluminiu, puternic inflamabil. Si, de parca n-ar fi fost de-ajuns, sistemul autonom de stingere a incendiilor s-a gasit tocmai atunci sa nu functioneze in camera motoarelor, marinarii reusind sa stinga cu greu incendiul abia dupa 7 ore de eforturi eroice, trei pierzandu-si viata si alti 29 suferind intoxicatie cu fum (monoxid de carbon), necesitand spitalizare. Nava a fost pana la urma salvata, dar aceasta se inclinase periculos, aproape de unghiul de rasturnare, datorita apei din interior. Va urma…
Episodul LV: Marile Orase
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet
www.navweaps.com/…/WNRussian_12.7mm-7..
www.navweaps.com/…/WNRussian_39-56_m1..
www.navweaps.com/…/WNRussian_25mm-79_…
www.navweaps.com/…/WNRussian_51-50_m1…
www.navweaps.com/…/WNRussian_Main.htm
www.globalsecurity.org/military/…/p–42.htm
www.beriev.com/eng/A-42PE…/A-42PE_e.htm…
paralay.net/44.html
nelliebswartimerationing.blogspot.com/…/wwii-…
secretweaponsoftheiiireich.blogspot.com/…/graf…
www.airwar.ru/enc/bww2/ju87c.html
www.harpoondatabases.com/…/Entry2535.aspx
ANEXE:
1) 9 K-52 LUNA M (FROG-7) a intrat in inzestrare in anul 1982, fiind ultimul retras la “pensie” din seria ROT de la noi, in anul 1998. Acest sistem de ROT era montat pe o instalatie de lansare pe roti (sistemele anterioare fiind pe senile), 8×8, ZIL-135. Sistemul de lansare de tip 9 P113 avea lungimea de 10690 mm, latimea de 2800 mm, inaltimea cu racheta de 3550 mm, raza de actiune de 650 km, greutate totala (racheta+echipaj) de 19 tone, timp de incarcare a rachetei pe ghidaj folosind macaraua din dotare de 7-10 minute, putand transporta si lansa o singura racheta de tip 9 M21.
Racheta de tip 9M21 era destinata in principal lovirii mijloacelor de atac nuclear si concentrarilor de trupe, si avea o viteza de zbor de 1100 m/s, greutate la start de 2450 kg, componenta de lupta nucleara 9N18B (nu au fost in dotare, dar rachetele aveau si aceasta capacitate), bataia minima era intre 15-25 km (in functie de configuratie), bataia maxima era de 70 km, iar precizia la obiectiv –in bataie 470 m/in directie 620 m.
Datorita faptului ca sistemul putea transporta doar o singura racheta, el a avut in compunerea sa si o masina de transport rachete la fiecare baterie- 9 T29, avand capacitatea de a purta 3 rachete. Aceasta masina avea lungimea de 9970 mm, latimea de 2800 mm, inaltimea cu rachete de 3230 mm, echipaj de 3 servanti, greutate cu 3 rachete de 20000 kg, viteza maxima pe sosea cu incarcatura maxima de 3 rachete era de 65 km/h.
In compunerea Armatei Romane au fost 6 divizioane de FROG-7, amplasate la: Basarabi, Braila, Ploiesti, Craiova, Lugoj si Oradea.
Armata romana a mai avut si alte ROT-uri in dotare, precum:
R-11, era un sistem balistic sol-sol cu bataie mare (170 km), primul din dotarea Armatei Romane, ce avea in componenta sa racheta cu combustibil lichid, 8 K11 (SCUD-A). Era de productie sovietica, fiind o imbunatatire substantiala a celebrei V-2 germane din WW II (“mamica” multor sisteme de rachete, inclusiv americane. Sa nu uitam ca atat rusii cat si aliatii au pus mana pe “creierele” germane, la sfarsitul razboiului, astfel ca multe dintre realizarile si proiectele acestora au “continuat”). Racheta 8 K11 folosea un motor pe baza de kerosen si oxidant (acid nitric), avand sistem de dirijare autonom, diametrul de 880 mm, diametrul aripilor de 1,82 mm, lungimea de 10,25 m, greutate 4660 kg, greutatea componentei de lupta 950 kg, bataie minima 60 km, bataie maxima 170 km; lansandu-se de pe instalatia 8 U218. A ramas in inzestrare pana in anul 1978.
Pregatirea lansarii unei rachete dura foarte mult, dupa standardele actuale, aproximativ 90 de minute; lansarea facandu-se vertical. Dupa ce racheta era lansata, intra automat in functiune sistemul de dirijare de tip inertial (era format dintr-un calculator electromecanic pe baza de relee electrice si patru giroscoape ce masurau viteza rachetei, abaterea in directie, abaterea laterala si unghiul de inclinare in zbor).
In compunerea sistemului mai intrau: masini pentru verificarea aparaturii de dirijare, masini de alimentare cu combustibil si oxidant, masini de transport rachete, macarale, compresoare pentru alimentarea cu aer, autospeciale pentru transportul componentei de lupta, autospeciale de stins incendii. O adevarata menajerie am putea spune! Insa, pentru acele vremuri era un sistem avansat si foarte performant. Cu atat mai mult cu cat rachetele 8 K11, puteau fi dotate cu o gama variata de incarcaturi: explozive, chimice, de manevra si…nucleare (nu mai mari de 50 kilotone). Romania nu a avut insa in dotare incarcaturi nucleare (sovieticii nu livrau aceste incarcaturi aliatilor, decat in cazul unui razboi cu NATO, conform intelegerilor in vigoare), desi la Academia Militara se studia si acest tip de incarcatura.
Interesant este faptul ca sovieticii amplasasera instalatia de lansare 8 U218 pe sasiul tancului IS-3 (aflat inca in numar mare, dar depasit tehnic). Armata Romana a avut in dotare 13 instalatii R-11: 6 la Brigada 32 Artilerie –Tecuci (1961); 6 la Brigada 37 Artilerie –Ineu (1962); una la Centrul de Instructie Rachete de la Ploiesti.
2 K-6 LUNA (FROG), a intrat in inzestrare in anul 1962 -3 divizioane: 113 si 151 la Ploiesti, 180 la Craiova; fiecare cu cate doua baterii a cate o instalatie de lansare. Acest sistem ROT nu avea sistem de ghidare, iar instalatiile de lansare erau de tip 2 P-16 FROG 3, si dispuneau de rachete de tip 3 R-9 (LUNA-1) si 3 R-10 (LUNA-2). Aceste rachete puteau fi dotate cu ogive nucleare, insa Romania nu a avut decat componente de lupta explozive si de instructie (inerte), din aceleasi motive mentionate anterior. Racheta tactica 3 R-9 avea diametrul de 0,4 m, diametrul aripilor de 0,61 m, lungimea 10,49 m, greutate 2249 kg, combustibil solid, componenta de lupta de 450 kg, bataie minima de 15 km, bataie maxima de 55 km. Au ramas in dotare pana pe la sfarsitul anilor *80, fiind vazute la parada din 23 august 1984.
Cel mai complex sistem ROT ce l-a avut Armata Romana in inzestrare a fost 9 K-72 (SCUD-B), intrat in dotare in anul 1978 (13 instalatii de lansare). Ele au fost in dotarea Brigazilor 32 si 37 Artilerie (ROT) de la Tecuci si Ineu, pana in anul 1995. Acest sistem a fost de departe cel mai puternic si complex, el fiind scos din dotare prematur la insistenta SUA si a Israelului (dupa unele surse). Se pare ca au fost vandute (sistemele de lansare+rachetele, fara vehiculele tehnice si de intretinere aferente) via SUA, Israelului. De ce oare, ne intrebam? Mister!
Instalatia de lansare 9 P117 M1, era echipata cu racheta 8 K14 (o singura bucata); racheta fiind din duraluminiu. O astfel de racheta era formata din: o componenta de lupta (inclusiv nucleara –nu a fost in inzestrare, armata noastra avand doar componente de lupta explozive si de exercitiu), compartimentul sistemului de dirijare, compartimentul rezervoarelor, compartimentul motor, stabilizatoarele si carmele. Racheta avea lungimea de 11250 mm, diametrul de 880 mm, anvergura aripilor 1800 mm, greutate fara carburant de 2076 kg, viteza pe portiunea coboratoare a traiectoriei de 5400 km/h, greutatea totala a rachetei era de 6350 kg, putea avea componenta nucleara de 100 kilotone, greutatea componentei de lupta era de 985 kg, durata de functionare a motorului racheta era intre 41-61 secunde, bataia minima era de 60 km, bataia maxima de 300 km. Racheta putea urca in sageata maxima pana la 89 km, dar nu era precisa, avand o abatere circulara (extrem de mare dupa standardele actuale) cuprinsa intre 500-900 m.
In legatura cu SCUD-B, exista unele zvonuri, neconfirmate inca, cum ca specialistii romani ar fi reusit sa imbunatateasca sistemul de ghidare al rachetei facand-o mai precisa, crescandu-i totodata si raza de actiune undeva intre 400-500 km. Tot la nivel de zvon este si asa-zisa dorinta a lui Ceausescu de a monta in viitor, pe aceste rachete, ogive chimice de productie autohtona (incendiare in special), inclusiv bacteriologice (Bruceloza si Antrax, insa nu se stie daca Romania dispunea de acesti germeni, cu atat mai mult sa-i si produca).
Posibil ca Romania sa fi renuntat la ROT sub presiunea SUA de a respecta tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty) semnat cu URSS in 1987. Posibil, dar dupa unele surse neoficiale, rachetele SCUD-B modernizate autohton ar fi ajuns in Israel, prin intermediul SUA, existand teama ca acestea ar fi putut fi exportate in terte tari arabe. Daca asa a fost, nu putem sti. Daca ele au fost intr-adevar modernizate, iarasi nu putem sti. C-asai la noi!
2). Chiar si astazi, cu toate dificultatile economice si financiare ale Ucrainei, acest santier este considerat a fi printre cele mai bune din Europa, avand dotari si facilitati complexe (cat de bine sunt intretinute sau conservate acestea este o cu totul alta poveste. Exista surse care mentioneaza faptul ca multe echipamente, utilaje, otelarii, etc, ar fi ajuns, ca si la noi dealtfel, datorita coruptiei si incompetentei factorilor decizionali, la fier vechi), pe “inventar” aparand: 286 de cladiri industriale; 165 de structuri industriale; teren cu o suprafata de 125000 m/patrati (la ucraineni or fi existand rechini imobiliari? Bineanteles ca exista!); docuri uscate si cheiuri cu o lungime totala de 1248 m; trei hale inchise destinate constructiei navelor cu un tonaj maxim de 28000 de tone (ultima a fost realizata in 1986, avand 218 m lungime si 42 m inaltime). Mai exista doua dane destinate constructiei in aer liber a navelor, realizate in 1987, fiecare avand dimensiunea de 220 m lungime si 26 m latime. Pe acest santier naval, au fost realizate si cateva dintre pescadoarele frigorifice ale Navrom, inclusiv cele bulgaresti.
Astazi, santierul naval realizeaza nave frigorifice mari, cam 14 unitati fiind realizate, destinate companiei greco-ucraineana “Laskaridis Shipping Co.Ltd”, cunoscuta drept “Yugreftransflot-Lavinia”. Din cate se cunoaste, ultimele reparatii la o nava militara au fost efectuate aici in anul 1999, fiind vorba despre crucisatorul purtator de rachete “Moskva” (pentru Marina Rusa), aflandu-se in stagnare din lipsa de fonduri, ceea ce-ar fi trebuit sa devina nava amiral a Marinei Ucrainei, crucisatorul purtator de rachete, “Ukraina” –Clasa Slava, ce astazi rugineste iremediabil. Este cunoscut faptul ca Marina Ucraineana nu sta deloc bine (parca cea romana sta!). Aceasta dispune de nave invechite mostenite de la URSS, precum: 2 fregate din clasa KRIVAK III; un submarin neoperational din clasa FOXTROT; 4 corvete (2 din clasa GRISHA V; doua din clasa GRISHA III); 2 corvete purtatoare de rachete din clasa TARANTUL; 2 nave de patrulare din clasa PAUK; 6 vanatoare de mine (2 clasa SONYA, 2 YEVGENYA, 2 NATYA); 3 LST (2 clasa ROPUCHA si una clasa ALLIGATOR); 2 LCAC din clasa POMORNIK; o nava de comandament din clasa BAMBUK si un petrolier din clasa PEREYESLAV. Nu toate navele sunt insa operationale, neexistand date certe despre ce navigheaza si ce sta in porturile Sevastopol, Odessa, Ismail, Kerch. Exista insa dorinta (fiindca nu sunt resurse bugetare alocate in acest sens. Nu inca!), de a construi pe santierele locale o noua clasa de corvete/fregate usoare (interesanta denumirea!), 4 la numar, cu un tonaj cuprins intre 2500-3000 de tone, numit programul GAYDUK, Proyekt 58250. De asemenea intentionau sa revanda Rusiei crucisatorul purtator de rachete din clasa SLAVA, numit UKRAINA, in contul datoriilor, acesta se afla intr-o stare deplorabila, avand nevoie de reparatii masive, nefiind terminata din 1990 incoace. Rusia deocamdata n-a acceptat oferta ucraineana (nava se afla in santierul naval din Nikolaiev Sud, fiind realizata in proportie de 70%, la nivelul anului 2005).