Enciclopedia Armelor: Visul lui Kuznetsov

11 ani ago

This entry is part 54 of 110 in the series Enciclopedia Armelor

Episodul LIII: Flota de Razboi Sovietica, partea a II-a

203mm, model 1905 la Sevastopol in 1941

Tunurile, asa cum mentionam anterior, aveau probleme, in speta datorate faptului ca n-aveau turele complet inchise, cu deosebire cele ce echipau navele sovietice din Oceanul Arctic, basca ca n-aveau nici protectie NBC pentru servanti. Fiind racite cu aer, tevile tunurilor se supraincalzeau, trebuind racite empiric cu ajutorul unui banal furtun destinat stingerii incendiilor de pe punte. Ca urmare, Marina Sovietica a solicitat revizuirea intregului sistem de arme si dotarea acestuia cu turela complet inchisa, la inceputul anului 1956, ceea ce este cunoscut ulterior sub numele de AK-725.

AK-725

Tunurile au dotat/doteaza urmatoarele clase de nave: ZIF-71 -Clasa Skoryy (Proyekt 30 Bis, distrugatoare, 70 de unitati construite); Clasa Sasha(Proyekt 265, nave puitoare de mine, 37 de unitati construite, 269 tone)/ZIF-75 –Clasa Kildin (Proyekt 56M, distrugatoare purtatoare de rachete ghidate, 3315 tone, 5 unitati construite si modernizate de-a lungul anilor de serviciu, 16 tunuri calibrul 57 mm); Clasa Krupny (Proyekt 57Bis, distrugatoare purtatoare de rachete anti-nava, SS-N-1 Scrubber –racheta de croaziera cu focos nuclear, ce apare in evidentele sovietice si sub numele de P-1/Strela/Shckuka A, iesind din serviciu pe la sfarsitul anilor *70, 8 unitati construite, 4572 de tone. SS-N-1 a servit si pe distrugatoarele din clasele Kildin si Kanin, insa, in 1977, acestea, datorita uzurii morale a acestor rachete au fost transformate in ceea ce sovieticii numeau “BPK/Bolsshoy Protivolodochny Korabl/Nave de mari dimensiuni anti-submarin”.

SS-N-1 a intrat in serviciu in anul 1957, avand urmatoarele caracteristici: lungime 7,60 m; diametrul 90 cm; anvergura 4,60 m; greutate 3100 kg; propulsie cu combustibil lichid; ogiva nucleara; autonomie 40 km; ghidaj radio-comanda. Racheta a fost prima racheta anti-nava create de catre sovietici, fiind initial numita KSShch/Karabelnyy Snaryad Shchuka); Clasa Skoryy (Proyekt 30BA, distrugatoare, destinate Egiptului, 6 unitati, navele apartinand anterior sovieticilor, insa modernizate, ultima fiind scoasa din uz anul 1986).

Tunurile ZIF-71/75 aveau urmatoarele caracteristici: intrare in serviciu, ZIF-71, 1957/ZIF-75, 1960/Type 59, 1966/Type 66, 1970/Type 76, 1976; greutate 275 kg; lungime 4,64 m; lungimea tevii 4,27 m; rata de foc: ZIF-71, 160-170 proiectile/minut, practic se ajungea la doar 50 proiectile/minut, teava avand nevoie de 90 de secunde pantru racire/ZIF-75, practic cam 100 proiectile/minut; volumul camerei de ardere 1,51 dm/cubi; greutate obuz: FRAG, trasor, UOP-281, 6,36 kg, lungime 53,60 cm/HE, UFB-71, 6,35 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 6,40 kg, lungime 53,60 cm; greutate incarcatura exploziva: FRAG, trasor, UOP-281, 168 grame/ FRAG, trasor, UOP-281U, 154 grame; greutate proiectil: FRAG, trasor, UOP-281, 2,8 kg/HE, UFB-71, 2,8 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 2,8 kg/Type 59, HE-T, posibil 2,80 kg; lungime proiectile: FRAG, trasor, UOP-281, 3,9 calibre/Type 59, HE-T, 53,50 cm/Type 59, AP-T, 53,70 cm/Type 76, HE-T, 59,10 cm; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 1,20/2,32 kg; viteza initiala a proiectilului: toate proiectilele de fabricatie sovietica aveau 1020 m/s/Type 59, 1020 m/s/Type 76, 1000 m/s; raza de actiune: cu proiectile FRAG, trasor, de 2,80 kg greutate, in trageri balistice 8420 m, insa, pentru efect maxim asupra tintei se recomandau 6950 m (date valabile si pentru Type 59)/cu proiectile HE-T, varianta chineza Type 76, in trageri balistice 15000 m, iar in trageri AA, 10000 m; greutate turele si tunuri: ZIF-71, un singur tun in turela, 4,43 tone/ZIF-75, doua tunuri in turela, 16,70 tone/Type 66, tunul fiind racit cu aer, 10500 kg; turela se putea roti: ZIF-71, intre -240◦/+240◦/ZIF-75, intre -200◦/+200◦; viteza de rotatie: ZIF-71, 50◦ pe secunda/ZIF-75, 35◦ pe secunda/Type 66, posibil 25◦/40◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turele: ZIF-71, intre -10◦/+85◦/ZIF-75, intre -10◦/+85◦/Type 66, intre-5◦/+85◦; recul cuprins intre 29-36 cm; elevatia tunurilor: ZIF-71, 40◦ pe secunda/ZIF-75, 30◦ pe secunda/Type 66, cuprins intre 25◦/40◦ pe secunda.

ZIF-72/AK-725, calibrul 57 mm, a aparut in urma nemultumirilor create de catre modelele ZIF-31/71, cerinta pentru o noua arma revizuita aparand in anul 1956. Despre neajunsurile acestor arme am mentionat mai sus, insa, noul model, AK-725 avea tunurile racite cu apa, acestea putand trage de doua ori mai rapid decat vechile modele, fiind din proiect dotate cu un FCP, ce lucra cu radarul MR-103 Bars. In caz de urgenta, turela era manevrata manual, ochirea facandu-se prin intermediul unui vizor optic, aflandu-se in productie intre anii 1961-1988. Turela, complet inchisa de aceasta data, nu era blindata, fiind realizata din aluminiu cu grosimea de 6 mm. Astfel de turele si tunuri au dotat nave din clasele: Moskva (Proyekt 1123 Condor. Moskva si Leningrad au fost primele port-elicoptere ale Marinei URSS); Kresta 1 (Proyekt 1134); Kresta 2 (Proyekt 1134A); Nanuchka 1 (Proyekt 1234); Poti (Proyekt 204); Turya (Proyekt 206M); Grisha (Proyekt 1124); Ropucha (Proyekt 775); Ivan Rogov (Proyeky 1171); Ugra (Proyekt 1886); intrare in serviciu, 1964; greutate tun 277 kg; lungime tun 4,27 m; lungimea tevii 4,27 m; rata de foc: 200 proiectile/minut; volumul camerei de ardere 1510 cm/cubi;

greutate obuz: FRAG, trasor, UOP-281, 6,36 kg, lungime 53,60 cm/HE, UFB-71, 6,35 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 6,40 kg, lungime 53,60 cm/Type 59, HE-T, 7,40 kg/Type 76, HE-T, 7,60 kg; greutate incarcatura exploziva: FRAG, trasor, UOP-281, 168 grame/ FRAG, trasor, UOP-281U, 154 grame; greutate proiectil: FRAG, trasor, UOP-281, 2,8 kg/HE, UFB-71, 2,8 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 2,8 kg/Type 59, HE-T, posibil 2,80 kg; lungime proiectile: FRAG, trasor, UOP-281, 3,9 calibre/Type 59, HE-T, 53,50 cm/Type 59, AP-T, 53,70 cm/Type 76, HE-T, 59,10 cm; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 1,20/2,32 kg; viteza initiala a proiectilului: toate proiectilele de fabricatie sovietica aveau 1020 m/s/Type 59, 1020 m/s/Type 76, 1000 m/s; teava tunului rezista la 750 de proiectile trase; raza de actiune: cu proiectile FRAG, trasor, de 2,80 kg greutate, in trageri balistice 8420 m, insa, pentru efect maxim asupra tintei se recomandau 6950 m (date valabile si pentru Type 59); greutate turele si tunuri: AK-725, doua tunuri in turela, 14,27 tone; turela se putea roti intre -200◦/+200◦; viteza de rotatie a turelei 35◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turela, intre -10◦/+85◦; recul cuprins intre 30-37 cm; elevatia tunurilor, 30◦ pe secunda.

SM-24-ZIF/ZIF-31, calibrul 57 mm, au inceput sa fie dezvoltate in anul 1947, ca arme AA destinate submarinelor (Clasa Zulu –Proyekt 611; Clasa Whiskey –Proyekt 613). Primul prototip al SM-24 cu doua tevi a aparut in 1948-1950, insa nu s-a dovedit pe masura asteptarilor fiind trimis inapoi fabricii constructoare pentru a fi revizuit. O versiune imbunatatita a fost testata in perioada 1951-1953 (cel mai probabil au tras cu aceasta arma cam 3000 de proiectile. A urmat prototipul nr.2, numit ZIF-31B, finalizat in anul 1954, probabil numit in fabrica, “102”, cu care au executat 600 de trageri pe uscat, montandu-l in vederea testarii, dupa aceea, pe una dintre navele Marinei), fiind acceptata in productie incepand din anul 1955. In 1991, Marina Rusa mai avea 70 de exemplare in uz, insa, in 1981 aveau 265 exemplare, multe in varianta ZIF-31S dotata cu FCS. Tunurile aveau probleme fiind dispuse in turele deschise, cu deosebire cele ce echipau navele sovietice din Oceanul Arctic, basca ca n-aveau nici protectie NBC pentru servanti (pe-atunci spectrul razboiului atomic era ceva real). Mai mult decat atat, dup ace trageau maxim 50 de proiectile tevile tunurilor trebuiau racite timp de 1,1,5 minute cu apa de mare, prin intermediul unui furtun echipat cu o duza speciala. Fiecare incarcator dispunea de cate 3-5 proiectile.

SM-24-ZIS si ZIF-31 aveau urmatoarele caracteristici: intrare in serviciu: SM-24-ZIF, 1951/ZIF-31, 1954; greutate tun 619 kg; lungime tun 4,48 m; lungimea tevii 4,27 m; rata de foc: SM-24-ZIF, 100-150 proiectile/minut/ZIF-31, 50 proiectile/minut, dupa care tunul trebuia racit; volumul camerei de ardere 1510 cm/cubi; greutate obuz: FRAG, trasor, UOP-281, 6,36 kg, lungime 53,60 cm/HE, UFB-71, 6,35 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 6,40 kg, lungime 53,60 cm; greutate incarcatura exploziva: FRAG, trasor, UOP-281, 168 grame/ FRAG, trasor, UOP-281U, 154 grame; greutate proiectil: FRAG, trasor, UOP-281, 2,8 kg/HE, UFB-71, 2,8 kg/ FRAG, trasor, UOP-281U, 2,8 kg; lungime proiectile: FRAG, trasor, UOP-281, 3,9 calibre; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 1,20/2,32 kg; viteza initiala a proiectilului: toate proiectilele de fabricatie sovietica aveau 1020 m/s; raza de actiune: cu proiectile FRAG, trasor, de 2,80 kg greutate, in trageri balistice 8420 m, insa, pentru efect maxim asupra tintei se recomandau 6950 m. SM-24-ZIF/ZIF-31B/ZIF-31BS dispunea de FCS si un dispozitiv optic de vizare, MZP-57-2A1, putand angaja tinte aeriene de la maxim 5100 m distanta de nava, acestea evoluand cu maxim 1080 km/h.

Tintele navale puteau fi angajate de la maxim 7320 m distanta. ZIF-31, dispunea de FCS ce lucra cu radarul MR-302 Rubka/Fut-B/Strut Curve, putand angaja tinte aeriene de la maxim 5500 m distanta de nava, acestea evoluand cu maxim 1080 km/h. Tintele navale puteau fi angajate de la maxim 10980 m distanta); greutate turele si tunuri: SM-24-ZIF, destinate submarinelor, 7,30 tone. Exista si varianta SM-24-ZIF1/ZIF-31B, 10,80 tone, insa existau si variantele ZIF-31/ZIF-31BS/ZIF-31S; turela se putea roti: SM-24-ZIF, intre -147◦/+147◦ (Clasa Zulu –Proyekt 611)/ SM-24-ZIF, intre -140◦/+140◦ (Clasa Whiskey –Proyekt 613)/ZIF-31, intre -200◦/+200◦; viteza de rotatie a turelei: SM-24-ZIF, intre 25◦-30◦ pe secunda/ZIF-31 si ZIF-31B, 30◦ pe secunda/ ZIF-31BS si ZIF-31S, 27,5◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turela: SM-24-ZIF, intre -6◦/+85◦/ SM-24-ZIF1, intre -0◦/+85◦/ZIF-31, intre -10◦/+85◦; recul cuprins intre 23,5-31,8 cm; elevatia tunurilor: SM-24-ZIF, 20◦ pe secunda/ZIF-31 si ZIF-31B, 25◦ pe secunda/ ZIF-31BS si ZIF-31S, 22◦ pe secunda.

B-38, MODEL 1938, calibrul 152 mm, a fost proiectat la inceputul anilor *30, fiind destinat dotarii noilor cuirasate si crucisatoare sovietice insa, datorita izbucnirii WW II, a intrat in “mare” abia din anul 1949, pe crucisatoarele din Clasa Chapaev. Primul prototip a fost realizat de catre Fabrica “Bolsevic” in anul 1938, intrand in productie limitata intre anii 1940-1941 –cam 10 exemplare realizate. Toate au ajuns la bateriile de coasta sau dispuse pe trenuri blindate. Cu toate acestea, sovieticii proiectasera patru tipuri de turele destinate acestor arme, MK-4 –cu doua tunuri (destinata echiparii cuirasatelor din Clasa Sovetskii Soyuz, Proyekt 23, 64120 tone, 4 unitati construite)/MK-17, o versiune mai usoara, tot cu doua tunuri (destinata echiparii cuirasatelor din Clasa Kronshtadt, Proyekt 69, 42155 tone, 2-3 unitati propuse)/MK-5, cu trei tunuri, destinate echiparii crucisatoarelor din Clasa Chapaev si Clasa Sverdlov.

Tunul avea urmatoarele caracteristici: dezvoltat intre anii 1938-1949; intrat in productie 1949; greutate tun 17,50 tone; calibrul 152 mm; lungime tun 8,93 m; lungimea tevii 8,69 m; volumul camerei de ardere 32,80 dm/cubi; rata de foc: MK-4 si MK-5, doua tunuri in turela, 7,5 proiectile/minut/MK-5Bis, doua tunuri in turela, 6,5 proiectile/minut; greutate proiectile: AP,B-35, 55 kg/Semi-AP, model 1915/1928, PB-35, 55 kg/HE,srapnel, model 1915/1928, OF-35, 55 kg/grenada de mare distanta, ZS-35, 54,23 kg; greutate incarcatura exploziva: AP,B-35, 1,1 kg/Semi-AP, model 1915/1928, PB-35, 4,02 kg/HE,srapnel, model 1915/1928, OF-35, 6 kg/grenada de mare distanta, 6,2 kg; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 16,5/24 kg; viteza initiala a proiectilului: AP, B-35, 950 m/s/Semi-AP, model 1915/1928, PB-35, 950 m/s/HE,srapnel, model 1915/1928, OF-35, 800 m/s/grenada de mare distanta, ZS-35, 950 m/s/SP-35, 725 m/s; in functie de marimea navei: Chapaev si Sverdlov, rezerva interna 170-180 de proiectile per tun/Sovetskii Soyuz, rezerva interna 150 de proiectile per tun; raza de actiune: cu proiectile AP, B-35, 55 kg greutate, la elevatia tunului de 48◦ -30215 m/cu proiectile HE, srapnel, model 1915/1928, OF-35, la elevatia tunului de 45◦ -23720 m;

greutate turele si tunuri: MK-4, doua tunuri in turela, 145 tone/MK-5, doua tunuri in turela, 240 tone/MK-5Bis, trei tunuri in turela, 243-250 tone/MK-9, doua/trei tunuri in turela, 187 tone/MK-17, doua tunuri in turela, 134 tone; turela se putea roti: MK-4, intre -135◦/+180◦, in functie de varianta turelei/ MK-5, intre -150◦/+150◦/ MK-5Bis, intre -148◦/+148◦/ MK-5, ultima varianta cunoscuta drept Model IV, intre -140◦/+140◦; viteza de rotatie: MK-4, 6◦ pe secunda/MK-5, 7,20◦ pe secunda/MK-5Bis, 7◦ pe secunda; elevatia tunurilor in turele: cele echipate cu doua tunuri, intre -5◦/+45◦/cele echipate cu trei tunuri, intre -5◦/+45◦; recul MK-4, 55 cm; viteza de ridicare a tunurilor: MK-4, 13◦ pe secunda/ MK-5, 13,4◦ pe secunda/ MK-5Bis, 13◦ pe secunda. Ulterior, crucisatorul Dzerzhinski (Clasa Sverdlov), a avut una dintre turele inlocuita cu un lansator de rachete AA, V-753/Volkhov M/SA-2 Guideline.

VICKERS, CALIBRUL 254 MM, au fost printre cele mai mari tunuri utilizate de catre navele Marinei Tarului, ulterior de catre cea a sovietelor. Patru astfel de tunuri au fost realizate de catre firma Vickers pentru dotarea crucisatorului greu, RURIK. Ulterior, inca patru unitati au fost comandate, acestea fiind livrate intre anii 1911-1915, fara insa a mai ajunge pe navele Tarului. Mai mult decat atat, inca doua au mai fost comandate in anul 1917, dar acestea n-au fost niciodata livrate din motive lesne de inteles, venise Revolutia…

Dupa ce crucisatorul RURIK a fost scos din uz si dezarmat, tunurile au fost depozitate in vederea utilizarii lor in cadrul bateriilor de coasta si, foarte probabil, la primul portavion sovietic, niciodata realizat. Oricum, aceste tunuri n-avea s-ajunga niciodata la artileria de coasta (nu exista informatii certe ca le-ar fi folosit astfel), insa ele aveau urmatoarele caracteristici: intrate in serviciu 1908; greutate tun 27,40 tone; calibrul 254 mm; lungime tun 12,70 m; rata de foc -2 proiectile/minut; greutate proiectile: AP si HE, 225,20 kg; greutate incarcatura exploziva: AP, model 1907, 3,89 kg/HE, model vechi, 8,30 kg/HE, model 1907, 28,30 kg; greutate incarcatura de azvarlire: in functie de proiectil era de 84/87 kg; viteza initiala a proiectilului 899 m/s; raza de actiune: cu proiectile AP si HE, de 225,20 kg greutate, la elevatia tunului de 21◦ -18520 m/pentru bateriile de coasta, la elevatia tunului de 40◦ -22224 m; turele echipate cu cate doua tunuri (este vorba despre turelele de pe RURIK): elevatie tunuri cuprinsa intre -5◦/+55◦/rata elevatiei tunurilor -2◦ pe secunda, actionare electrica/0,5◦ secunda, actionare manuala; turela se putea roti intre -150◦/+150◦; viteza de rotatie era de 2◦ pe secunda, actionare electrica/0,5◦ secunda, actionare manuala; recul de 68,60 cm; lungime proiectile: HE, model vechi, 3,2 calibre/HE, model 1907, 4 calibre/AP, model 1907, 3,07 calibre.

MODEL 1905, calibrul 203 mm, a fost fabricat de catre firma Vickers pentru crucisatoarele Tariste (Clasa Rurik/Andrey Pervozvnanny/Evstafii/Sinop/Petr Veliky), incepand cu anul 1911 insa, in anul 1917, au fost livrate ultimele 19 exemplare. Au ajuns si la bateriile de coasta, atat in WW I cat mai ales pe perioada Razboiului Civil (unele au ajuns pe barje civile ori pe trenuri blindate). Odata cu dezafectarea vechilor cuirasate si crucisatoare mostenite de la Tar, din anii *20, tunurile care mai erau viabile au fost varsate la bateriile de coasta, in anul 1941 cel putin 36 de exemplare erau in uz (posibil reconditionate in anul 1930), inclusiv doua dispuse pe trenuri blindate. Au fost avute in vedere pentru dotarea primului portavion sovietic. Au avut urmatoarele caracteristici: intrate in serviciu 1905; greutate tun 14,20 tone; calibrul 254 mm; lungime tun 10,16 m; lungimea tevii 9,95 m; rata de foc -3 proiectile/minut, tunurile dispuse in turele/4 proiectile/minut, tunurile bateriilor de coasta; volumul camerei de ardere 67,80 dm/cubi; greutate proiectile: HE, model 1907, 112,20 kg/HE/Semi-AP, model 1913, 139,20 kg/ HE/Semi-AP, model 1915, 112,20 kg/srapnel, 116,80 kg; greutate incarcatura exploziva: HE, model 1907, 14,10 kg/HE/Semi-AP, model 1913, 15 kg/ HE/Semi-AP, model 1915, 7,9 kg/srapnel, 1,20 kg; greutate incarcatura de azvarlire: HE, model 1907, 39 kg/HE/Semi-AP, model 1913, 40 kg/ HE/Semi-AP, model 1915, 39 kg/srapnel, 37 kg; viteza initiala a proiectilului: HE, model 1907, 807,7 m/s/HE/Semi-AP, model 1913, 792,5 m/s/ HE/Semi-AP, model 1915, 807,7 m/s/srapnel,746,8 m/s; raza de actiune: cu proiectile HE, model 1907, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 15◦ -12800 m/ cu proiectile HE, model 1907, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 19,5◦ -14450 m/ cu proiectile HE, model 1907, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 32◦ -17200 m/ cu proiectile HE, model 1907, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 40,5◦ -17920 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1915, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 19,5◦ -16830 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1915, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 32◦ -20130 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1915, de 112,20 kg greutate, la elevatia tunului de 41◦ -21030 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1913, de 139,20 kg greutate, la elevatia tunului de 15◦ -15730 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1913, de 139,20 kg greutate, la elevatia tunului de 19,5◦ -18290 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1913, de 139,20 kg greutate, la elevatia tunului de 32◦ -20680 m/cu proiectile HE/Semi-AP, model 1913, de 139,20 kg greutate, la elevatia tunului de 41◦ -24690 m; elevatie tunuri: in turela, cuprinsa intre -5◦/+25◦/in cadrul bateriilor de coasta, intre -5◦/+20◦; rata elevatiei tunurilor -3◦ pe secunda, actionare electrica, in turela/1,5◦ secunda, in cadrul bateriilor de coasta; turela se putea roti cu 3◦ pe secunda/2◦ pe secunda, in cadrul bateriilor de coasta; recul de 56 cm; lungime proiectile: HE, model 1907, 79,10 cm/HE/Semi-AP, model 1913, 96,50 cm/HE/Semi-AP, model 1915, 78,76 cm/srapnel, 78,28 cm; rezerva interna de proiectile, in functie de marimea navei, cuprinsa intre 195-219 exemplare per tun.

Acum, dupa ce am vazut armamentul de care ar fi dispus/au dispus portavioanele sau port-elicopterele sovietice, pe hartie sau reale, este timpul sa continuam cu descrierea acestora, nu inainte insa de a vedea principalele unitati din era sovietica tarzie, chiar si pe cele ale “noii” Rusii. Iata care au fost aceste nave: Admiral Gorshkov, 1982-1996; Admiral Kuznetsov, 1985-2013; Kiev, 1972-1993; Leningrad, 1968-1991; Minsk, 1975-1993; Moskva, 1964-1991; Novorossiysk, 1978-1993; Ulyanovsk, nefinalizat si intr-un final, casat; Varyag, nefinalizat de catre sovietici, vandut Chinei care la si finalizat cu suport rusesc.

Un alt proiect sovietic a fost cel numit Proyekt 69AV, de 38680 de tone, aparut in perioada 1945-1946, fiind avuta in vedere modificarea unui crucisator greu din Clasa Kronsthadt (Proyekt 69), nefinalizat, in portavion. Se pare ca era derivat din Proyekt 72, avand similitudini importante cu acesta, insa nava urma sa aiba: greutate: normal 32000 tone/maxim 38680 tone; lungime 240 m; latime punte avioane 29,5/30 m; dimensiune hangar intern pentru avioane -160 m lungime/26 m latime/trei lifturi; capacitate transport aeronave 76 de unitati; armament: 8 tunuri calibrul 130 mm, dispuse in 4 turele (doua tunuri per turela)/ 16 tunuri AA, calibrul 37 mm, dispuse cate doua in 8 turele. Sovieticii il considerau portavion usor, insa, datorita problemelor tehnice, a eforturilor immense in vederea reconstructiei tarii dupa razboi, precum si a lipsei de experienta in realizarea unei astfel de nave, basca moartea lui Stalin, care era oarecum interesat in realizarea unor astfel de capacitati navale (sa nu uitam ca atat inainte de WW II cat si dupa, sovieticii au avut o multime de proiecte de nave de razboi grozave, despre care vom vorbi, cu siguranta, in Enciclopedie), a anulat totul.

PROYEKT KOSTROMITINOVA, ar fi trebuit sa devina cel mai modern portavion creat de catre navalistii sovietici, urmand sa aiba 51200 de tone. Acest proiect a fost inaintat de catre locotenentul Kostromitinov, in urma studierii de catre acesta a portavionului german neterminat, GRAF ZEPPELIN (“varianta” sovietica urma sa fie mai mare decat originalul german). Totul s-a dus naibii, fiindca portavionul german n-a reusit s-ajunga in URSS, insa, daca ar fi ajuns, cu certitudine sovieticii l-ar fi terminat, introducandu-l in dotarea Flotei Rosii (sabotaj, vreme rea, mine marine, torpilarea de catre un submarin necunoscut, scufundarea chiar de catre sovietici, despre soarta nefericita a lui GRAF ZEPPELIN, intr-un articol viitor). Acest portavion urma sa aiba urmatoarele caracteristici: greutate: gol 40800 tone/standard 43800 tone/la incarcatura maxima 51200 tone; lungime 280 m; hangar intern pentru avioane -178 m lungime/16 m latime; capacitate transport avioane: 66 de avioane de vanatoare/40 de bombardiere-torpiloare; armament: 8 tunuri calibrul 152 mm, in patru turele (cate doua tunuri per turela)/4 turele a cate trei tunuri AA de calibrul 100 mm/6 turele a cate doua tunuri AA de calibrul 100 mm/8 tunuri calibrul 37 mm, dispuse cate doua in 4 turele/22 de tunuri de calibrul 23 mm, in diferite variante; doua catapulte cu aburi; blindaj de 40/50/100/130 mm, in functie de dispunere; viteza maxima undeva la 60 km/h; autonomie 8000 km (probabil, datele sunt firave si neclare), la viteza de aproximativ 36 km/h. Interesant este faptul ca Stalin aprobase productia a doua astfel de portavioane, dar ulterior, din considerente neclare, s-a razgandit, acestea nefiind incluse in constructiile navale aprobate pentru perioada 1946-1955.

PROYEKT 85, a fost un alt portavion sovietic ce-a ramas doar pe hartie, ce a aparut in anul 1954, nu mult dupa moartea lui Stalin. Aceasta nava era similara portavionului francez CLEMANCEAU, doua proiecte fiind prezentate, unul al TSKB-17 si celalalt al TSNII-45. Ambele proiecte urmau sa aiba cate 40 de avioane ambarcate, insa, se remarca cel al TSKB-17, ce urma sa aiba 30555 de tone, viteza de aproximativ 62 km/h, fiind mai apropiat de portavioanele britanice din Clasa Essex si de cel francez, Foch. Proiectul TSNII-45, avea caracteristici similare, insa viteza mai mare, de aproximativ 65 km/h. Navele urmau sa dispuna de blindaj cuprins intre 20-90 mm, in functie de dispunere, sa aiba 8 tunuri AA de calibrul 100 mm, 6 tunuri AA de calibrul 57 mm, 8 tunuri AA de calibrul 25 mm, 40 de avioane de vanatoare MIG-19 (varianta navalizata. L-am avut si noi in dotare, iar varianta navalizata a acestei aeronave n-a fost niciodata realizata. Il cunoastem foarte bine!) si 2 elicoptere MI-1 HARE (vezi anexa 3). Cu toate acestea, Hrusciov era adeptul realizarii de noi rachete si avioane, nicidecum a unor portavioane, astfel ca-n 1955, totul a fost anulat cand nici macar nu incepuse, basca ca-l destituise pe Amiralul Kuznetsov, un mare adept al crearii unei flote de suprafata puternice, dotata inclusiv cu portavioane, din cauza scufundarii accidentale a navei Novorossiysk (pana la urma in marina sovietica, prioritare vor deveni submarinele nucleare si navele purtatoare de rachete de croaziera. Este putin probabil ca economia sovietica, fie ea si centralizata, ar fi putut sustine un efort amplu de constructie a unor portavioane, in conditiile in care si lucrul la submarinele nucleare, crucisatoarele si distrugatoarele purtatoare de rachete decurgea lent, cu mari sincope, proiectari si reproiectari de sisteme si echipamente, niciodata 100% functionale la data intrarii in serviciu).

Cu toate acestea, venirea lui Brejnev la putere in anul 1962, avea sa schimbe oarecum optica strategilor “comunisti” si situatia lipsei de nave purtatoare de Aviatie in Marina Sovietica, prin initierea Proyekt 1123 Condor, ce va duce la realizarea primelor port-elicoptere sovietice, adica, mai bine spus, a primelor nave capabile sa acorde sprijin aerian limitat gruparilor navale proprii in lupta impotriva submarinelor si a navelor de suprafata inamice (adica, a crucisatoarelor si distrugatoarelor purtatoare de rachete balistice, precum si a submarinelor proprii). Mai tarziu, in conceptia strategilor sovietici avea sa apara denumirea de “crucisator port-avion” (numele le-a fost dat de catre amiralul, Nikolai Gherasimovici Kuznetsov, comandant al Flotei Sovietice in WW II, Comisar al Poporului si sef al Flotei Pacificului, numindu-le generic, TAKR/Tyazholiy Avionosny Kreyser), nicaieri intalnita in lume, care alaturi de port-elicoptere, aveau sa duca pe marile si oceanele lumii STEAGUL ROSU (ideea realizarii unor asa-zise “crucisatoare port-avion/crucisatoare purtatoare de avioane” le-a venit sovieticilor in stransa legatura cu prevederile Conventiei de la Montreux din anul 1936, ce interzicea trecerea portavioanelor prin Stramtoarea Dardanele, ce leaga Marea Mediterana de Marea Neagra, aceasta apartinand Turciei.

Turciei i s-a dat dreptul de a militarize stramtorile Bosfor si Dardanele in caz de razboi, si ingradea accesul URSS la Marea Mediterana. Dorind sa “scape” pe usa din dos de aceste prevederi, au gandit la o clasa de nave ce nu puteau fi numite portavion, dar care erau capabile sa aiba la bord elicoptere si avioane. Orice prevedere internationala, unanim acceptata de terte state, poate fi fentata daca esti destept si sti cum, si, mai ales, daca faci parte dintre cei puternici). Va urma…

ANEXE:

1) Este vorba, cel mai probabil, despre crucisatoarele din Clasa Chapayev/Proyekt 68, Marina Sovietica intentionand sa construiasca 17 astfel de nave. Inainte de invazia germana, 7 astfel de nave se aflau in constructie, iar germanii au distrus cele trei nave gasite. Cu toate acestea, URSS, datorita invaziei germane, a alocat toate resursele existente pe constructia de tunuri si tancuri, astfel ca navele au fost definitivate abia in anul 1950, ele fiind in numar de cinci unitati:

-ZHELEZNYAKOV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 08, 28, 105, 169, 263 (cel mai probabil in anul 1959), 330, 952, 852, 865, 805 (in anul 1968), 861 (in anul 1971), 892 (in anul 1974) si 885 (in anul 1975). A fost pusa pe cala in data de 31 octombrie 1939, fiind definitivata pe 19 aprilie 1950, la Santierul Naval Nr.194 din Leningrad, numit intre timp A.Marti (posibil Nr.444, dupa unele surse). A iesit din uz incepand cu data de 21 octombrie 1975;

-KUYBYSEV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 10, 35, 43, 508, 141 (cel mai probabil in anul 1964), 623 (in anul 1959). A fost pusa pe cala in data de 31 august 1939, fiind definitivata pe 20 aprilie 1950, la Santierul Naval Nr.200 din Nikolaev, numit intre timp Nr.445 61 Kommmunara din anul 1945. A iesit din uz pe data de 24 aprilie 1965;

-FRUNZE, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 12 (in anul 1953), 44 (in anul 1957), 20 (in anul 1958), 96, 572, 623, 775. A fost pusa pe cala in data de 29 august 1939, fiind definitivata pe 19 decembrie 1950, la Santierul Naval Nr.198 din Nikolaev, numit intre timp Nr.444 A.Marti din anul 1945. A iesit din uz pe data de 6 februarie 1960;

-CHAPAYEV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 10, 37, 51, 101, 160, 204, 267 (probabil). A fost pusa pe cala in data de 8 octombrie 1939, fiind definitivata pe 16 iunie 1950, la Santierul Naval Nr.189 din Leningrad, numit intre timp S. Ordzonikidze din anul 1945. A iesit din uz pe data de 12 aprilie 1963. Din data de 29 octombrie 1960 nava a fost rebotezata PKZ-25;

-CHKALOV, ce a avut de-a lungul carierei operationale numerele de bord: 263 (in anul 1962), 105 (in anul 1965), 692 (de pe data de 29 octombrie 1958, cand nava a fost rebotezata “Komsomolets”), 882 (in anul 1969), 805 (incepand din noiembrie 1970), 861 (din anul 1972), 892, 887 (din anul 1973), 862 (din anul 1975), 150 (din anul 1978). A fost pusa pe cala in data de 30 septembrie 1939, fiind definitivata pe 25 octombrie 1950, la Santierul Naval Nr.189 din Leningrad, numit intre timp S. Ordzonikidze din anul 1945. A iesit din uz pe data de 27 septembrie 1979.

Navele au servit in cadrul Flotei Baltice –ZHELEZNYAKOV, din 30 iulie 1951-7 august 1968/CHAPAYEV – din 30 iulie 1951/CHKALOV si Flotei Marii Negre – KUYBYSHEV/FRUNZE. Navele, considerate de catre sovietici “crucisatoare usoare de lupta”, au fost modernizate dea lungul anilor cat sau aflat in serviciu, cu radare si noi sisteme de arme, fiind relativ moderne cand au fost scoase din serviciu datorita costurilor prea mari cu intretinerea, basca noile sisteme de arme aparute intre timp si noile submarine cu capacitate de lovire remarcabila. Navele, in proiectul original din anii *30, aveau urmatoarele caracteristici: greutate 14300 tone; lungime 201 m; latime 19,70 m; inaltime 6,40 m, de la linia de plutire; motor: 2 turbine, 6 boilere, 124000 CP/92000 kW; viteza maxima 62 km/h; blindaj cuprins de 50/75/100/150 mm, in functie de dispunere; armament: 12 tunuri B-38 calibrul 152 mm, dispuse in 4 turele, fiecare cu cate 3 tunuri/8 tunuri calibrul 100 mm, model 1934, dispuse in 4 turele, cate doua per turela/28 de tunuri AA de calibrul 37 mm/6 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm/doua hidroavioane ambarcate; autonomie: 13000 km la viteza de 35 km/h, avand 3200 de tone de combustibil la bord.

2) GRAF ZEPPELIN/GRAF von ZEPPELIN, s-a nascut ca proiect in urma dorintei lui Erich Raeder, pe-atunci comandantul Kriegsmarine, in februarie 1939, ca Germania sa dispuna de astfel de nave. Intentionau sa realizeze doua exemplare, numite GRAF ZEPPELIN si PETER STRASSER, insa, datorita izbucnirii razboiului, a resurselor materiale insuficiente, diverselor probleme de ordin ethnic, doar unul singur a fost pus pe cala si nefinalizat pana la Capitulare. GRAF ZEPPELIN, avea urmatoarele caracteristici: greutate: standard, 23000 tone/complet incarcat, 33500 tone; lungime 262 m; latime 36 m; pescaj 8,50 m; lungimea puntii destinata avioanelor, 260 m; latimea puntii destinata avioanelor, 27 m; echipaj 1760 de oameni; armament: 16 tunuri in turele, calibrul 150 mm/12 tunuri AA in 6 turele (doua per turela) de calibrul105 mm/22 tunuri AA de calibrul 37 mm, dispuse cate doua pe un afet/ 28 de tunuri AA calibrul 20 mm, cate unul pe afet; avioane ambarcate: 18 avioane de bombardament in picaj, JU-87C (o varianta ambarcata a celebrului avion, ce avea aripile pliabile electric, grinda dispusa sub fuzelaj destinata acrosarii unei torpile, doua rezervoare largabile de combustibil sub aripi, carlige de acrosare a cablurilor, tren de aterizare principal largabil in vederea amerizarii, perne de aer destinate plutirii dupa amerizare, autonomie marita la 1600 km)/22 de avioane de vanatoare, ME-109T (deriva din ME-109 E/EMIL, avand anvergura marita, carlige de acrosare a cablurilor, varfurile aripilor principale pliabile manual, tren de aterizare principal consolidat ce putea rezista apuntarilor, 70 de exemplare urmand a fi construite, dintre care 10 prin modificarea unor ME-109E. Aeronava purta numele de ME-109T/TRAGER).

Interesant este faptul ca sovieticii au ranfluat nava BISMARCK in 1947, aceasta fiind sabordata de catre germani in ape putin adanci, insa, in drumul ei spre Leningrad, unde urmau s-o termine dotand cu ea Flota Rosie (la nivelul anului 1943, portavionul era gata in proportie de 80-85%), nava s-a scufundat, motivele fiind neclare si astazi. Insa, mai multe detalii, inclusiv despre intentia germanilor de a o dota cu avioane reactive, precum ME-262 si AR-234, intr-un articol viitor.

3) MI-1 HARE/IEPURELE, creatie a lui Mihail Leontievich Mil, inginer cu mare experienta in constructia de autogire si elicoptere 9a lucrat in anii *30 cu Nikolai Kamov la TsAGI), a proiectat incepand cu anul 1947, in propriul OKB, aceasta mica libelula cu motor cu piston, avand cilindrii dispusi radial. MI-1 este primul elicopter din dotarea Armatei Sovietice. Initial, acest proiect a purtat numele de GM-1/Gelikopter Mil-1, a zburat pentru prima data in septembrie 1948, insa prototipul a trebuit revizuit datorita unor probleme de proiectare, astfel ca a intrat in productie de serie abia in anul 1951. Era o masina relativ simpla, avand motorul AI-26B dispus in spatele cabinei de pilotaj, aceasta avand un pilot si doi pasageri. Motorul avea ambielajul dispus orizontal, rotorul anticuplu si cel principal dispunand fiecare de cate o elice cu trei pale articulate.

MI-1 avea urmatoarele caracteristici: lungime 12,10 m; inaltime 3,30 m; greutate: gol 1880 kg/normala la decolare 2470 kg/maxima la decolare 2550 kg; diametrul rotorului: principal 14,35 m/anticuplu 2,50 m; rezerva interna de combustibil 240-250 litri; motor: un Rybinsk AI-26B, 575 CP/432 kW; echipaj un pilot; pasageri doi; viteza: maxima 170-190 km/h/de croaziera 140-145 km/h; autonomie cuprinsa intre 360-600 km (360 km cu incarcatura de 500 kg); plafon: maxim 4000 m/de serviciu 2000 m/plafon static 1220 m; rata de urcare 318 m/minut.

Din anul 1955-1956, MI-1 a inceput sa fie asamblat in Polonia sub numele de SM-1/Swidnik Mil-1, cam 800 de exemplare fiind produse. Din septembrie 1961 a aparut o varianta mai moderna, dotata cu motor turboreactor cu turbina libera, aceasta noua libelula purtand numele de MI-2. In 1964 a inceput sa fie produs sub licenta in Polonia sub numele de SM-2, intrand masiv in dotarea Fortelor Aeriene si a Marinei Poloneze (in mai multe variante –post aerian de observatie, comunicatii, legatura, transport, Medevac. Primul astfel de elicopter a ajuns in dotarea FAP incepand din anul 1965, inclusiv varianta anti-tanc, la care rezervoarele suplimentare de combustibil de pe lateralele aeronavei erau inlocuite cu lansatoare de rachete antitank Malyutka/AT-3 SAGGER), iesind din uz pe la jumatatea anilor *80, poate chiar si mai tarziu (din inventarul Armatei Rosii a disparut in anul 1983, desi exista surse care mentioneaza ca ar fi zburat pana prin anii *90 –foarte probabil este vorba despre MI-2).

MI-1 a avut mai multe variante, precum:

-MI-1 varianta standard cu un singur pilot si 2-3 pasageri;

-MI-1 MOSKVICH, un fel de varianta VIP ce dispunea de palele rotorului principal realizate din otel, finisaj mai bun al cabinei si instrumente de bord restilizate. A aparut in 1961 si a fost utilizat de catre CC al PCUS si Aeroflot;

-MI-1T varianta cu un singur pilot si doi pasageri;

-MI-1U era un Trainer, doi piloti;

-MI E-1P era echipat cu flotoare si a fost utilizat de catre Marina sovietica si cea poloneza, in numar mic;

-MI-1 NH era destinat economiei sovietice, fiind folosit la transport marfuri, ambulanta aeriana si stropitul culturilor agricole (putea duce 400-500 de litri de substante chimice in doua rezervoare atasate in partile laterale ale aeronavei);

-MI-1 MU era destinat luptei antitanc, acesta fiind echipat cu 4 rachete Malyutka dispuse cate doua pe fiecare grinda (stanga, dreapta).

Mi-1MU inramat cu rachete Malyutka in 1964

Nu se stie cu certitudine cate MI-1 au fost realizate, dar numarul lor cel mai probabil este de 3000-3500 de unitati, dintre care polonezii ar fi realizat 1700 de bucati (varianta MI-2 a fost produsa in peste 7000 de exemplare, toate construite in Polonia). Au ajuns in dotarea multor tari, precum: Albania, Afganistan, Cuba, Cehoslovacia, Finlanda, Polonia, Irak, Siria, Republica Araba Unita, Yemen. Au fost masiv in dotarea DOSAAF, care le-a utilizat pana prin anii *90.

Episodul LIV: “Moscova” si “Leningrad”

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet

www.navweaps.com/…/WNRussian_12.7mm-7..

www.navweaps.com/…/WNRussian_39-56_m1..

www.navweaps.com/…/WNRussian_25mm-79_…‎

www.navweaps.com/…/WNRussian_51-50_m1…‎

www.navweaps.com/…/WNRussian_Main.htm‎

www.globalsecurity.org/military/…/p–42.htm‎

www.beriev.com/eng/A-42PE…/A-42PE_e.htm…‎

paralay.net/44.html‎

warfare.be

nelliebswartimerationing.blogspot.com/…/wwii-…‎