Energhia/Energia, racheta purtatoare/vehicul de lansare a navetei spatiale sovietice Buran, o minune tehnologica la momentul aparitiei sale, singura capabila sa ridice pe orbita incredibila sarcina de 100 de tone. La momentul aparitiei sale, si in ciuda disconfortului creat, expertii occidentali recunosteau cu jumatate de gura ca “racheta e o stralucita realizare a stiintei si tehnologiei sovietice”.
Daca a fost sau nu asa ramane sa vedem, insa nu inainte de a patrunde in “miezul” ingineriei spatiale sovietice pentru a vedea cum au reusit oamenii de stiinta “rosii” sa ajunga la astfel de realizari. Si da, drumul a fost anevoios si pavat cu lacrimi si sange, initiatorul constructiei de rachete in URSS si a programului spatial sovietic fiind Serghei Pavlovici Korolev, pionier al ingineriei spatiale si parinte al astronauticii mondiale. Despre el am mai vorbit in articole anterioare, insa acum vom dezvolta oprindu-ne pe larg la realizarile sale, fiindca daca Korolev n-ar fi existat, foarte probabil, sovieticii ar fi ajuns in Spatiu cu mult in urma americanilor. Si asta nu este o afirmatie hazardata, fiindca dupa moartea sa neasteptata din 1966, programul spatial sovietic a avut mult de suferit, ritmul realizarilor diminuandu-se substantial odata cu fondurile si interesul conducerii PCUS. Dar cine a fost omul pe care multi specialisti si pasionati de rachete si astronautica il considera “parintele” ingineriei si unul dintre titanii Programului Spatial Sovietic, omul care multi ani a reprezentat o enigma pentru serviciile occidentale, acestea stiau ca exista dar nu stiau cum arata…
Serghei Pavlovici Korolev s-a nascut pe data de 30 decembrie 1906 in Jitomir, pe atunci apartinand Rusiei Tariste, intr-o familie de intelectuali, tatal sau fiind profesor de literatura rusa (orasul apartine astazi Ucrainei). Ca si alti titani ai aeronauticii si micul Serghei era fascinat de zbor si, drept urmare, in 1923, la varsta de 17 ani se inscrie in OAVUK/Societatea de Aviatie si Aeronautica din Ucraina si Crimeea, ulterior si in cadrul Flotilei de Hidroaviatie din Odessa. In 1924 se inscrie la Institutul Politehnic din Kiev urmand cursurile de “Mecanica-Aviatie” (despre studentul Korolev profesorii spuneau ca “studiaza intens dar e infatuat”.
SIGLA OAVUK -1923
Mandria avea sa-l urmareasca toata viata, insa colectivul cu care a lucrat multi ani la diverse proiecte “spatiale” il privea ca pe un zeu, il respectau enorm, nu de putine ori si-a salvat colegii de sicanele politrucilor sau ale KGB-ului, fiind printre putinii oameni de stiinta sovietici care avea curajul sa spuna Partidului si Secretarului General ce gandeste). In 1926 studiaza la Universitatea Tehnica Superioara N.E.Baumann din Moscova sub directa indrumare a renumitului proiectant si constructor de avioane Andrei Tupolev, Korolev fiind “fascinat” de acesta (universitatea dateaza din 1830, fiind cea de a doua institutie superioara de instruire si educare infiintata in Rusia, prima fiind Universitatea de Stat Lomonosov din Moscova, aceasta datand din 1755. Deviza Universitatii Tehnice Superioare, institutia existand si astazi,este inca de la infiintare “Curaj, vointa, munca, perseverenta”).
In 1929 termina cu succes studiile, obtinand diploma de inginer cu proiectul unui motor usor pentru aeronave. Se pare ca tot in acea perioada, Korolev a inceput sa se gandeasca la calatoria in spatiu, idee aparuta probabil in urma studierii lucrarilor lui Konstantin Eduardovici Tiolkovski, vizionar si ilustru savant rus, specialist in rachete si pionier al astronauticii mondiale (cel care a descoperit principiile functionarii rachetei cu mai multe trepte, pe care o numea “tren de rachete” in 1929. Tiolkovski a lansat ideea statiilor spatiale, a costumelor spatiale, a satelitilor artificiali, etc, etc. Da, si rusii au avut/au geniile lor, ar fi o greseala impardonabila sa consideram ca doar Vestul a fost/este “destept” iar “rusii e prosti”. Nu ne-ar ajunge sute de pagini ca sa cuprindem inventivitatea rusilor, dar ei i-au avut pe Serghei Korolev, Mihail Tihonravov, Valentin Glusko, Friedrich Zander –creatorul primului motor racheta cu combustibil lichid realizat in URSS, la origine german –Ivan Kleimenov, unul dintre fondatorii rachetismului sovietic, si multi, multi altii, toti acestia punandu-si amprenta asupra rachetelor, motoarelor racheta cu combustibil lichid sau solid, aeronavelor cu reactie, cuceririi Cosmosului).
SK-3 “Steaua Rosie”
Se pare ca prima inventie a tanarului inginer Korolev a fost un planor numit SK-3 “Steaua Rosie” realizat in 1930, acest planor fiind destinat scolilor de pilotaj (din 1927 lucra in cadrul OMOS/Otdel Morskogo Opytnogo Samoletostroyeniya/Departamentul de Constructii Aeronave Experimentale pentru Marina in cadrul Biroului de Proiectare-3/OPO-3/Opytni Otdel-3, acest grup lucrand in cadrul fabricii de avioane Nr.22 din apropierea Moscovei. Eee, fabrica colabora foarte bine cu Junkers inca din 1922, aici germanii produceau incepand cu 1923 aeronave JU-A20-monoplan de scoala si legatura/A20W –varianta hidroavion. Aici a lucrat si Tupolev, luand contact cu realizarea aeronavelor cu structura complet metalica si cu prelucrarea foilor de duraluminiu). Primul zbor a avut loc octombrie 1930 in Koktebel, Regiunea Crimeea, la mansa fiind Vasili Stepacionok. Korolev obtine si el diploma de planorist pe data de 2 noiembrie 1929 in urma absolvirii Scolii de Planorism din Moscova, scoala apartinand organizatiei paramilitare Osoaviakhim/OAKh, o asociatie paramilitara infiintata in 1927 si patronata de Armata Rosie al carei scop declarat era “promovarea sporturilor aviatice, educatia patriotica a populatiei si pregatirea acesteia pentru apararea Patriei”, adica, mai bine spus, il invata pe cetateanul sovietic sa manuiasca armele pentru lupta cu “inamicul de clasa, contrarevolutionar”, conform afiselor propagandistice (ca fapt divers, unul dintre “produsele” Osoaviakhim a fost teribila si temuta lunetista de origine ucraineana Ludmila Mihailivna Pavlicenko, care la inceputul invaziei germane din vara lui 1941 era muncitoare intr-o fabrica de munitie si, probabil, studenta la Universitatea din Kiev. In mai putin de un an Osoaviakhim a transformat-o in cea mai buna lunetist-femeie din istorie, Ludmila avand in palmares 309 victime confirmate, dintre acestea 36 au fost lunetisti germani –devenise experta in vanarea lunetistilor inamici, servind in cadrul Armatei Rosii din 1941 pana in 1953, trecand in rezerva cu gradul de maior. Iata ce declara aceasta unei publicatii de propaganda sovietice in legatura cu motivul optiunii de a deveni tragator de elita, citez: “Cand baiatul unui vecin s-a laudat cu performantele sale in poligonul de tragere, m-am hotarat sa demonstrez ca o fata se poate descurca la fel de bine. Asa ca am exersat foarte mult”. Dureros e faptul ca primele sale doua victime au fost soldati romani… dar asa-i razboiul. Germanii au poreclit-o “Doamna Moarte”).
Din 1951 organizatia a devenit DOSAAF/Societatea de Voluntari pentru Cooperarea cu Armata, Aviatia si Marina, si inca de infiintare, in 1927, societatea a reprezentat pepiniera Armatei Rosii. Exista si astazi sub numele ROSTO/Organizatia Tehnico-Sportiva si de Aparare a Rusiei, organizatia fiind patronata de catre Ministerul Apararii al Federatiei Ruse (ca fapt divers, sportivii zboara L-39 Albatros, AN-2, YAK-52, AN-28, MI-2 Hoplite, Let L-410UVP-E3 Turbolet).
In 1933, Korolev indeplinea functia de director adjunct la Reaktivnyy Nauchno-Issledovatel’skiy Institut/RNII/Institutul de Cercetare al Propulsiei Reactive din Moscova, institut infiintat nu cu mult inainte prin Decretul nr.113 emis de catre Comitetul Militar Revolutionar al Sovietelor si semnat de catre Mihail Tuhacevski , la acea vreme adjunct al Comisarului Poporului pentru Aparare (ei bine, in 1935, Tuhacevski devine cel mai tanar Maresal al URSS insa avea sa cada victima epurarilor staliniste. Casapul Stalin nu l-a uitat si nici nu l-a iertat pentru infrangerea usturatoare suferita de Armata Rosie aflata sub conducerea sa, in razboiul soviet-polon din 1920. Ca fapt divers, pe data de 17 august 1933, Korolev participa la lansarea primei rachete cu combustibil lichid realizata in URSS, numita GIRD-09, aceasta urmand sa atinga apogeul de 5 km,lansarea s-a soldat cu esec. Insa asta a accentuat pasiunea lui Korolev pentru rachete si visul calatoriei in spatiu. Despre seria rachetelor GIRD la care a contribuit si Korolev incepand din 1931 vom vorbi intr-un articol separat, insa acestea aveau sa duca, printre altele, si la teribila Katiusa din WW II).
Ei bine, RNII este rodul fuziunii dintre Gruppa Izucheniya Reaktivnogo Dvizheniya/GIRD/Grupul de Investigare a Propulsiei Reactive din Moscova si GDL/Laboratorul de Dinamica a Gazelor din Leningrad, din acest grup facand parte si Korolev (interesant e faptul ca in martie 1934, la Moscova a avut loc o conferinta nationala pe tema studiului stratosferei si realizarea unei rachete capabila sa atinga stratosfera…Conferinta nationala in conditiile in care multe puteri ale vremii habar n-aveau despre rachete si rachetism! Inca un atuu in favoarea “rosilor”, si sper ca nu-mi atrag prin aceasta critica fanilor SUA sau ai Vestului. Am mai spus-o si o repet, admir realizarile tehnice, nu conteaza oranduirea sau tara care le-a realizat. Asa mi se pare corect si principial, in acest sens convingerile personale nu-si au rostul, adevarul trebuie spus!).
Lasam la o parte perioada anilor de dinainte sau din perioada WW II din viata lui Korolev pentru a ne apropia de…Energia (Korolev a avut o perioada nefasta, datorita epurarilor generate de Stalin a petrecut aproximativ sase ani in lagarul de munca si reabilitare Kolima, situat in apropierea coastei nordice a Marii Ohotsk –primise o condamnare de 10 ani de munca silnica pentru “tradare si sabotaj”, ulterior fiind transferat la inchisoarea Saraska, destinata intelectualilor si oamenilor de stiinta, loc de “creatie” supravegheata. A scapat fiindca Patria avea nevoie de “creierul” sau, sovieticii si implicit Stalin, fiind la curent cu realizarile si cercetarile germane in domeniul rachetelor de la Peneemunde –mai mult decat atat, in inchisoare fiind, Korolev a continuat proiectarea de avioane, rachete si motoare racheta, visul sau, cucerirea Cosmosului, si asta fiindca a avut norocul sa ajunga intr-un lagar de munca si creatie destinat oamenilor de stiinta, acestia lucrand acolo la proiecte speciale sub directa supraveghere si indrumare a NKVD. Se spune ca ordinul de eliberare din Gulag a fost semnat de catre Stalin la un banchet, fiind “strecurat” de catre unul dintre fostii sai colaboratori. Interesant, si Wernher von Braun avea acest vis! Era 27 iunie 1944, ziua eliberarii, iar Germania se apropia de colaps).
Si ajungem la sfarsitul WW II, Korolev, acum colonel in Armata Rosie, este cooptat in echipa sovietica care vana tehnologie si oameni de stiinta germani in Germania ocupata, obiectivul stabilit de catre conducerea STAVKA fiind V-2 (documente recent desecretizate stipuleaza ca sovieticii au aflat despre programul V-2 dintr-o scrisoare trimisa de catre Churchill lui Stalin in data de 13 iulie 1944, prin care premierul britanic il informa despre “iminenta” folosire de catre germani a acestor rachete. In septembrie 1944 Armata Rosie pune mana pe poligonul de testare a V-2 de la Dembidze/Polonia, recuperand epava unei V-2. In martie 1945 aici ajunge o echipa de specialisti din cadrul RNII-1, acestia cu ajutorul Rezistentei poloneze au incarcat epava V-2 la bordul unei aeronave LI-2/licenta DC-3 pentru a o duce in URSS, insa aeronava se prabuseste langa Kiev, doar cateva componente fiind recuperate in stare buna. Acestea au fost duse la Moscova permitand echipei condusa de catre profesorul Viktor Fedorovici Bolkovitinov sa faca o prima reconstructie a unei rachete V-2. A fost prima oara cand sovieticii au “vazut” o astfel de racheta, facandu-si o idee despre cum functiona si ce era aceasta arma. Si au vrut-o cu disperare, ca si Aliatii dealtfel! Ulterior prin Operatiunea Osoaviakhim sovieticii aveau sa puna mana pe componentele a aproximativ 1000 de rachete V-2, conform surselor rusesti).
Ei bine, desi americanii au avut mare succes capturandu-l pe insasi creierul programului V-2, Wernher von Braun, sovieticii au avut si ei succes, acestia punand mana pe planuri detaliate ale V-2 si viitoarelor variante ale acesteia (au pus mana pe proiectul A-10, o racheta in doua trepte cu care von Braun intentiona sa atinga spatiul cosmic. Germanii n-au fost primii care au lansat un om in Spatiu, acesta fiind rus, Yuri Gagarin. Totusi, si datorita germanilor sovieticii au fost primii oameni in Cosmos. Ca fapt divers, primul german in Cosmos a fost est-germanul Sigmund Jahn cu Salyut-6 pe 26 august 1978, in cadrul programului Intercosmos), pe rachete si subansamble ale acestora si, bineanteles, pe tehnicieni si cercetatori germani (aceasta operatiune a fost strict secreta, sovieticii dorind ca Aliatii sa nu afle despre intentiile lor –asta a fost o prostie, cu totii alergau dupa creierele si tehnologia germana, si toti stiau ca “amicii” cauta ceea ce si ei cauta. Operatiunea strict secreta a purtat numele de Operatiunea Osoaviakhim si era condusa de catre unul dintre directorii NKVD, ulterior KGB, General-colonel Ivan Alexandrovici Serov, cel care in perioada 1958-1963 avea sa devina seful GRU, fiind degradat la gradul de general-maior, retragandu-i-se si titlul de Erou al Uniunii Sovietice ca urmare a “lipsei de vigilenta comunista” in urma tradarii colonelui Oleg Penkovski, unul dintre subordonatii sai si sef la contrainformatii militare –acesta a dat informatii vitale CIA si SIS/Serviciul Secret Britanic. Operatiunea a durat, conform surselor, pana pe data de 22 octombrie 1946 si a avut mare succes, sovieticii au pus mana pe: Helmut Grottrup –asistentul lui Wernher von Braun si unul dintre principalii oameni de stiinta germani expert in rachete; 250 de cercetatori si tehnicieni de la Peenemunde, Nordhausen si din cadrul Centrului de Testare al Luftwaffe de la Rechlin –aici Armata Rosie a “stationat” inca de pe 2 mai 1945; rachete V-2 operationale, piese si subansamble pentru rachete V-2; fabrici intregi de rachete, utilaje, piese si subansamble fiind transferate in URSS, printre acestea numarandu-se linia completa de fabricatie a rachetelor V-2 de la Mittelwerk Nordhausen; per total, se stipuleaza ca sovieticii au beneficiat de “colaborarea” voita sau impusa a peste 2000 de tehnicieni, cercetatori si muncitori specialisti germani de inalta clasa, insa se banuieste ca au “importat” vreo 15.000 de germani, printre acestia numarandu-se si familiile acestor oameni –exista documente care stipuleaza ca acesti oameni au fost adusi in URSS cu 92 de garnituri de tren in perioada 1945-1947, posibil si dupa, tuturor acestora promitandu-li-se o viata buna si mari castiguri banesti, insa toate acestea au ramas, in general, doar promisiuni. Interesant e faptul ca dupa anul 1951 tehnicienilor germani care lucrau la Kapustin Yar, printre acestia numarandu-se si Helmut Grottrup, li s-a interzis continuarea participarii la programul de dezvoltare al rachetelor sovietice din motive de…securitate. Oricum, sovieticii invatasera multe, creierele germane le-au dat prima racheta balistica sovietica, numita R-1, o copie dupa V-2. Kapustin Yar a fost infiintat in 1946, mai era cunoscut ca NII-88, aici expertii germani sub supravegherea lui Koroliov care era director, au asamblat mai multe V-2 pe care au inceput sa le lanseze din 26 iulie 1947 la ordinul maresalului Nicolai Alexandrovici Bulganin, la acea vreme vice-prim-ministru, membru al Comitetului de Stat pentru Aparare si adjunct al Comisarului Poporului pentru Aparare, un om foarte apropiat de Stalin si temut in randul conducerii politice a Armatei Rosii.
V-2 LA KAPUSTIN YAR
Lansarile de rachete in URSS au fost facute de primii rachetisti din cadrul Armatei Rosii, la acea vreme unitatea era strict secreta, rachetisti formati in Germania de Est in iunie 1946 la Bad Berka/Turingia, unitate cunoscuta sub numele de Brigada Speciala Nr.22/BON, unitatea derivand din Regimentul 92 Garda Lansatoare de Mine care la acea data opera BM-13 Katyusha –prima racheta V-2 a fost lansata de pe instalatii originale aduse din Germania, si a purtat numele de “Racheta nr.02T” -au lansat 11 rachete V-2, doar cinci lansari fiind efectuate cu succes.
R 2
RACHETA EXPERIMENTALA R-1A
In 1950, sovieticii aveau deja inca doua brigazi de rachete, respectiv Brigada 77 si Brigada 90, ambele operand R-1/SS-1A Scunner, iar brigazile 54 si 56, infiintate ulterior, au fost destinate efectuarii de lansari de test cu noua racheta R-2/SS-2 Sibling/8Zh38, prima racheta balistica sovietica cu raza scurta de actiune si focos separat, incepand cu 1 iunie 1952 –raza de actiune 550-600 km, motor racheta RD-101 -35 tone forta derivat din motorul V-2 care genera 25 tone forta, 1545 de exemplare produse, apogeu 171 km, timp de zbor 7,50 minute, racheta cu o singura treapta, lungime 17,65 m, diametrul 1,65 m, greutate totala 19,63/20,40 tone, combustibil lichid, prima lansare 25 septembrie 1949, greutate ogiva 508 kg, s-a fabricat sub licenta in China sub numele de Dongfeng-1 avand raza maxima de actiune de 550 km cu 500 kg incarcatura exploziva, armata chineza operand-o pana la inceputul anilor *70/sec.XX. Pe 18 octombrie 1947, BON lanseaza la Kapustin Yar prima racheta realizata in URSS ce deriva din V-2, numita R-1/SS-1 Scunner: 88 de exemplare construite; ultima lansare 9 noiembrie 1959; retrasa din dotarea unitatilor sovietice in 1964, in ultimii ani de serviciu fiind folosita la formarea rachetistilor sovietici; incarcatura 547 kg, varianta SS-1A/8A11/8K11; putere 271,50 kN; greutate totala 13,24 tone; inaltime 14,02 m; diametrul 1,65 m; anvergura 3,66 m; apogeu 330 km).
RACHETA R-1
Korolev a fost implicat inca de la inceput in dezvoltarea rachetelor sovietice fiind un personaj important in cadrul Programului de Cercetare-Dezvoltare a Proiectilelor Balistice Intercontinentale. Sub conducerea lui Korolev a urmat proiectul rachetei R-3 la sfarsitul lui 1947, aceasta avand raza maxima de actiune de 3000 km, racheta fiind capabila sa atinga Marea Britanie. Despre racheta R-3 se spune ca a fost subiectul principal la intalnirea care a avut loc in aprilie 1947 la Kremlin intre Korolev si Stalin, la acea data Tatucul ordonase dezvoltarea accelerata a rachetelor in URSS, acordand prioritate zero programului de cercetare-dezvoltare desfasurat la NII-88 sub conducerea lui Korolev. In 1949 proiectul R-3 a fost anulat, insa Korolev nu renuntase la zborul in Cosmos. Lasam la o parte istoria rachetelor balistice intercontinental sovietice, ar fi inca muuulte de spus, o istorie interesanta care ar necesita zeci de pagini, le vom diseca pe fiecare in articole separate, pentru a ne opri asupra Programului Spatial Sovietic, program ce avea sa duca la Energia.
in 1953, Korolev devine membru al Academiei Sovietice de Stiinte fiind chemat sa conduca recent demaratul Program Spatial Sovietic. Ca urmare, Korolev propune in 1953 utilizarea rachetei balistice intercontinentale R-7 Semiorka/SS-5 Sapwood/8K71, prima astfel de racheta realizata vreodata in lume, 28 de lansari intre anii 1957-1961. R-7 a pus bazele familiei de lansatoare orbitale cunoscute sub numele de Sputnik/8K71PS-1957, Soyuz/11A511 -1966, Vostok/8K72K-1960 si Voshkod/11A57 -1963. Si nu mergem mai departe pana nu vedem ce si cum a fost prima racheta balistica intercontinentala din lume, Intercontinental Ballistic Missile/ ICBM, racheta aparuta in 1957 care la acel moment a fost un mare salt inainte in dezvoltarea rachetismului pe plan mondial. Desi ca arma racheta era depasita inca de la intrarea in uz, ca vehicul de lansare a deservit cu succes programul spatial sovietic mai bine de 50 de ani, ducand dea lungul anilor la extraodinar de puternicele rachete purtatoare, rachete ce deriva din R-7.
Fara R-7 n-ar fi existat Sputnik-1/Satelitul Elementar-1, primul satelit artificial al Pamantului, lansat in 1957, fara R-7 n-ar fi existat Statia Spatiala Internationala si, am putea spune fara niciun dubiu, fara genialul Korolev n-ar fi existat…R-7.
R-7 Semiorka/8K71 ICBM avea urmatoarele caracteristici: proiectant Korolev, OKB-1, Podlipki; fabricant -initial Fabrica Nr.88, Podlopki, ulterior Fabrica Nr.1 Progress din Kuibasev/Samara; 2 trepte. Treapta 1 –patru boostere cantarind in total 170 de tone, timpul total de ardere al celor patru boostere 104-130 de secunde de la lansare, motoare RD-107/8D74, LOX-kerosen (variante modernizate ale acestuia se afla si astazi in uz, RD-107A si RD-108A. RD-107 e creatia lui Valentin Glushko de la GDL/Gas Dynamic Laboratory-Experimental Design Bureau/OKB-456, fiind dezvoltat in perioada 1954-1957. OKB-456 a fost infiintat in 1946, exista si astazi fiind cunoscut drept NPO Energomash. Ei sunt cei care au creat familia motoarelor racheta: RD-107 ;RD-108/8D75 –R7, Sputnik, Vostok, Voskhod, Soyuz, Molniya;RD-170, echipeaza cele patru boostere ale rachetei Energia,combustibil LOX-kerosen, insa motor central RD-0120/11D122 foloseste drept combustibil LOX-LH2/hidrogen lichid, similar navetei spatiale americane, avand 4 camere de ardere, turbopompa cu o singura turbina capabila sa genereze 170-192 MW, putere echivalenta a trei spargatoare de gheata cu propulsie nuclear.
Combinatia LOX-LH2 duce la cresterea performantelor, asta deoarece amestecul/combinatia hidrogen-oxigen dezvolta multa putere asigurand viteza mare a gazelor la evacuare, 4500 m/s in vid, cu 1000 m/s mai mult decat amestecul oxigen-kerosen. Oricum, oxigenul trebuie manevrat cu mare atentie, acesta devenind exploziv in contact cu grasimile, de aceea tehnicii lucreaza doar cu manusi speciale. Expertii numesc aceasta combinatie propergoli, stocarea acestora facandu-se doar in conditii criogenice deoarece punctele de fierbere ale hidrogenului si oxigenului sunt foarte scazute, -252◦C pentru hidrogen si -182◦C pentru oxigen. La motorul RD-170 prin generatorul de gaz e dirijata intreaga cantitate de oxigen si o parte din kerosen. Specialistii numesc acest motor –motor cu flux integrat. Foarte probabil, RD-170 a fost primul astfel de motor creat de catre sovietici, insa dupa anul 2000 Energomash a dezvoltat motorul RD-180, acesta fiind destinat rachetelor Energia si Zenit, motor despre care expertii spun ca este “jumatate de RD-170”, acesta avand doar doua camere de ardere. RD-180, LOX-kerosen, echipeaza prima treapta a rachetei americane Atlas V si racheta Atlas III. RD-180 este produs in Jupiter-Florida/SUA de catre compania RD Amross, un joint venture intre Pratt&Whitney –West Palm Beach, Florida, SUA si NPO Energomash-Khimki, Rusia. RD-180 a fost proiectat la inceputul anilor *80/sec.XX pentru racheta Energia, insa n-a mai fost si realizat datorita colapsului URSS, insa datorita lui compania NPO Energomash a fost salvata de la disparitie, SUA punand ochii pe acest motor la mijlocul anilor *90, sarind cu banutul in vederea fabricarii lui.
Un lucru este clar, URSS stia sa produca motoare racheta foarte puternice, i-au lipsit banii si “suflul” necesar continuarii proiectelor). Fiecare booster are 19,20 m lungime, diametru 2,68 m/Treapta 2 –greutate cu combustibil 93,36 tone, greutate fara combustibil 6,46 tone, lungime 28 m, diametru 2,95 m, timp de ardere 285-320 secunde, motor RD-108/8D75, LOX-kerosen, patru camere de ardere, nu se mai afla in uz; lungime: 28 m fara ogiva/31,07 m cu ogiva; greutate: cu combustibil 280 tone/fara combustibil 27 tone; combustibil lichid: kerosen T-1 (din 1980, URSS a folosit kerosen sintetic numit Sintin)+oxigen-lichid/LOX; cantitate de combustibil in rezervoare 253 tone. Combustibilul putea fi stocat in racheta maxim 30 de zile, dupa care trebuia schimbat. Scoaterea combustibilului dura minim doua ore si necesita masuri de siguranta drastice; prima lansare 1957; cosmodromuri –Baikonur-Tyuratam/Kazahstan, doua rampe de lansare, situat la aproximativ 200 km de Marea Aral, cel mai vechi si mai mare cosmodrom din lume/Plesetsk, patru rampe de lansare, situate in Regiunea Arhanghelsk, aproximativ 800 km nord de Moscova. Cosmodromul apartine Ministerului Apararii al Federatiei Ruse. De aici s-au lansat satelitii de spionaj sovietici/rusi, dar s-au testat si rachete purtatoare de ogive nucleare incepand din anii *60/sec.XX (ca fapt divers, in decembrie 1959, Plesetsk a fost declarat oficial complex de lansare a R-7 ICBM.
La doar cateva zile dupa, pe 17 decembrie 1959, guvernul sovietic aproba crearea Trupelor Rachete Strategice in cadrul Armatei Rosii, sub directa conducere a Ministerului Apararii. In 1960 doua astfel de unitati au devenit operationale, Regimentul 43 Rachete Strategice “Steagul Rosu” la Vinita/RSS Ucraineana/Districtul Militar Kiev si Regimentul 50 Rachete Strategice la Smolensk/RSS Bielorusia/Districtul Militar Bielorus -astazi, Belarus. Din 1961, cosmodromul a fost modernizat, echipamentele de acolo permitand scurtarea timpului de lansare a R-7 de la 12-16 ore cat dura la Tyuratam, la “doar” 7-8 ore); raza de actiune 8000-8500-8800 km; o singura ogiva nucleara KB-11, greutate 5300-5500 kg, inaltime 7,27 m, putere 3-5 megatone, termonucleara; CEP 10 km. Cu o astfel de racheta modificata, numita 8K71PS, s-a lansat pe data de 4 octombrie 1957 primul satelit artificial al Pamantului, PS-1/Sputnik-1, ideea folosirii R-7 pentru lansarea unui satelit pe orbita apartinand lui Korolev, idee propusa in 1953 Academei De Stiinte a URSS. Mai mult decat atat, Korolev a propus lansarea unei fiinte vii in Spatiu pentru a vedea comportarea organismului in conditii de vid, asta pentru viitoarea lansare a unui om in Cosmos.
Laika
Ca urmare, pe data de 3 noiembrie 1957, catelusa Laika/Latratoarea devine prima fiinta vie care ajunge in Spatiu cu Sputnik-2, prefatand zborul lui Gagarin din 12 aprilie 1961, primul om in Spatiu (exista multe controverse in legatura cu zborul Laikai, o catelusa rasa maidanez luata de pe strazile Moscovei, savantii sovietici considerand ca maidanezii sunt mai rezistenti decat cainii care au stapan. Cert este faptul ca Laika a fost si ramane in istoria cuceririi spatiului cosmic ca “Laika, primul calator in Spatiu”. Despre subiect, pe larg, in articole viitoare, insa toata lumea e de acord ca lansarea Sputnik-1 a dat startul “epocii spatiale”, agentia Associated Press din SUA stipula la cateva zile dupa marea lansare ca ”URSS si-a demonstrat puterea militara si abilitatile tehnologice, uimind intreaga lume”. “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului” zicem noi!). Datorita tuturor acestor reusite si a geniului lui Korolev, la inceputul anilor *60/sec.XX, URSS depasise clar SUA in cursa spatiala devenind “number one” in Lume. SUA insa s-a mobilizat reusind sa se impuna cu aselenizarea in 1969 si, de atunci, a devenit si a ramas “number one”, asa-zisa “superioritate sovietica” mult trambitata de catre propaganda comunista dovedindu-se, intr-un final, doar un balon de sapun –chiar daca sovieticii au avut “creiere”, proiecte, tehnologie, fara sustinere financiara, politica, economica, morala, etc, etc, totul e in van…
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
https://www.energia.ru/en/history/systems/systems.html
https://www.energia.ru/en/history/brief/01.html
https://books.google.ro/books?isbn=0801887925
https://www.energia.ru/en/history/systems/rockets/r9.html
https://www.britannica.com/topic/Energia-Russian-company
www.missileenergy.com/?lang=en
www.century-of-flight.net/…/Energia%20and%20Khruniche..
www.russianspaceweb.com/r7.html
http://www.amusingplanet.com/2011/04/soviet-russias-secret-failed-moon.html
www.russianspaceweb.com/r7.html
www.russianspaceweb.com/rockets_icbm.html