Proiectul rachetei purtatoare Energhia/Energia a debutat pe 17 februarie 1976, data la care Comitetul Central al PCUS si Consiliul de Ministri al URSS hotarasc in baza decretului nr.132-51, lansarea oficiala a proiectului Energia-Buran (despre Buran am vorbit intr-un articol anterior, pentru mai multe detalii aici: https://www.rumaniamilitary.ro/visul). Sarcina realizarii acestui proiect a revenit NPO Energia, rezultata in urma comasarii OKB-1/Korolev si OKB-456/Glushko, comasare hotarata in urma anularii programului lunar in 1974, primul director al noii companii fiind chiar Valentin Glushko, acesta indeplinind aceasta functie in perioada 1974-1989. La acea vreme, NPO Energia din Kaliningrad/Regiunea Moscova se afla in subordinea Ministerului Industriei Constructoare de Masini/MOM/Ministerstvo Obshchego Machinostroyeniye si la acel moment proiectul Energia-Buran a fost cel mai ambitios din istoria cuceririi spatiului de catre sovietici/rusi, intinzandu-se pe o perioada de 18 ani. Din 1994, NPO Energia devine Raketno-Kosmicheskaya Korporatsiya Energia/RKK Energia.
Pe 12 decembrie 1976, V.Glushko aproba designul preliminar al viitorului sistem Energia-Buran pentru ca sase zile mai tarziu, pe 18 decembrie 1976, Comisia Militara a Sovietului Suprem sa definitiveze si sa transmita lista laboratoarelor de cercetare-dezvoltare si a facilitatilor industriale care vor colabora la realizarea acestui proiect. In 18 ani cat a durat acest mega-proiect, peste un milion de oameni au lucrat la acesta in cadrul a 1286 de companii si a 86 de ministere ori departamente. Costul total al programului atinsese o suma colosala pana in anul 1993, anul anularii programului, aceasta ridicandu-se la 16,40 miliarde de ruble.
In 1979 apare prima racheta Energia sub forma de macheta la scara reala amplasata pe una dintre platformele de lansare de la Cosmodromul Baikonur, macheta purtand numele de EUK-13, aceasta fiind prezentata conducerii de stat de catre directorul Glushko.
Dar sa nu anticipam si sa incepem cu…inceputul, adica cu decretul nr.132-51din 17 februarie 1976, emis de catre Comitetul Central al PCUS si Consiliul de Ministri al URSS, drumul fiind greu si de lunga durata. Decretul care purta numele de “Decret privind dezvoltarea unui Vehicul Spatial Reutilizabil si a unui Complex Spatial” se trasau urmatoarele obiective industriei si cercetarii sovietice: “Demararea de cercetari in vederea realizarii unui Sistem Spatial Reutilizabil si a unui Complex Spatial. Comitetul Central al PCUS si Consiliul de Ministri al URSS acorda o mare importanta cresterii capacitatii de aparare a tarii si eforturilor oamenilor muncii de realizare a unui complex spatial al viitorului destinat rezolvarii problemelor militare, economice si stiintifice si, drept urmare hotaraste: acceptarea propunerilor venite din partea Ministerului Constructiilor de Masini, a Ministerului Apararii al URSS si a Academiei de Stiinte a URSS, de creare a unui Sistem Spatial Reutilizabil constand in rachete propulsoare (n.a.boostere. Sovieticii le mai numeau rachete de accelerare, la acea vreme), un vehicul orbital (n.a.americanii il numeau naveta spatiala), un remorcher spatial, un complex foarte modern de control, stocare, lansare si reparatii pentru vehiculul orbital, precum si realizarea altor echipamente si instalatii specifice in cadrul bazelor terestre destinate lansarii la altitudinea minima de 200 km a unui vehicul spatial avand sarcina utila de maxim 30 de tone la decolare si de minim 20 de tone la aterizare. Vehiculul spatial urmeaza sa aiba urmatoarele destinatii: contracararea masurilor luate de potentialul inamic in vederea folosirii in scopuri militare a Cosmosului (despre obsesia sovieticilor legata de Razboiul Stelelor am vorbit intr-un articol anterior, nu vom reveni asupra subiectului. Ei bine, sovieticii au vrut intotdeauna sa faca nota discordanta in privinta denumirilor uzuale in intreaga Lume, ei spunand, de regula, “Cosmos” in loc de “Spatiu/Spatiu Cosmic”. Ehh, ca si denumirea absolut inedita de “Crucisator greu purtator de avioane” in loc de “Portavion”, despre “crucisatoarele” astea am vorbit in articole anterioare. Mda, originalitate, ce mai! Potentialul inamic era, bineinteles, SUA, la acea vreme singura natiune care se ocupa serios de cucerirea Spatiului, concurenta URSS. Ei bine, natiunile europene dezvoltate se chinuiau inca din 1970 sa faca si ele ceva in privinta cuceririi Cosmosului, racheta europeana “Europa” ramanand doar un vis frumos –racheta urma sa aiba trei trepte si mai multi “parinti”. Prima treapta-Anglia, a doua treapta –Franta, a treia treapta –Germania Federala,conul rachetei –Italia. Ei bine, Europa avea sa duca la Ariane, racheta franceza a carei dezvoltare avea sa fie pusa pe tapet in vara lui 1972/sec.XX de catre Michel Debre, la acea vreme Ministru al Apararii, acesta avand concursul Presedintelui Republicii, Georges Pompidou, cel din urma fiind convins de cuvintele ministrului sau:”In zece ani vor exista doar doua tipuri de tari puternic industrializate, tari independente capabile sa-si asigure telecomunicatiilesi tari dependente de alte tari in acest domeniu”. Despre Ariane si efortul francez de cucerire a Spatiului vom vorbi intr-un articol viitor, avem despre ce povesti); rezolvarea unor sarcini obiective, specific, in interesul apararii nationale, a economiei si stiintei sovietice; efectuarea de cercetari si experimente cu aplicabilitate civila sau militara in Cosmos; sustinerea dezvoltarii de arme spatiale bazate pe principii noi sau cunoscute ale fizicii; dispunerea pe orbita in apropierea Pamantului a unei statii spatiale; deservirea complexului spatial; ducerea/aducerea cosmonautilor pe/de pe Statie.
Deloc surprinzator, Glushko si NPO Energhia devin pionul principal in dezvoltarea navetei spatiale sovietice, in septembrie 1975 la cererea maresalului Dmitri Ustinov, la acea data ministrul apararii, are loc o intalnire cu echipa lui Glushko la sediul NPO Energhia, cerandu-se urgentarea cercetarilor cu privire la naveta (ei bine, Dmitri Ustinov era de profesie inginer-militar, stia despre ce vorbeste. Mai mult decat atat, era bun organizator, el fiind artizanul mutarii in WW II a peste 80 de fabrici si institute de cercetare in Muntii Ural, basca 600.000 de muncitori, tehnicieni si ingineri specializati in productia de armament si tehnica de lupta. Tot Ustinov a fost cel care a supervizat aducerea in URSS a rachetelor germane, a planurilor acestora, a fabricilor si expertilor germani, amplificand cercetarile sovietice in domeniu. Si datorita lui exista Fortele Nucleare Strategice si Programul Spatial Sovietic. Exista marturii ale unor oameni din apropierea maresalului Ustinov, acestia sustinand ca Maresalul a insistat vehement pe langa conducerea politica a URSS, chiar si pe langa conducerea Academiei de Stiinte a URSS, in vederea demararii cercetarilor si a alocarii de fonduri substantiale pentru realizarea viitoarei navete Buran. Iata ce le-ar fi spus acesta: ”Daca oamenii nostri de stiinta si inginerii nu vad nimic interesant in dezvoltarea si utilizarea acestei tehnologii acum, nu ar trebui sa uitam ca americanii sunt foarte pragmatici si foarte inteligenti. Din moment ce au investit o suma imensa de bani intr-un astfel de proiect, ei pot vedea in mod clar unele scenarii utile care sunt inca nevazute de ochii sovietici. Uniunea Sovietica ar trebui sa dezvolte o astfel de tehnologie, astfel incat sa nu fie luata prin surprindere in viitor”. Mai mult decat atat, pe 21 decembrie 1975, Iuri Andropov, seful de atunci al KGB-ului, trimite lui Ustinov o informare cu privire la posibilele aplicatii militare ale navetei spatiale americane Enterprise/OV-101/Orbital Vehicle Designation-101, aflata pe atunci in constructie, naveta ce avea sa faca prima lansare pe 17 septembrie 1976 de pe “spinarea” unui Boeing 747-100 modificat –naveta era destinata testelor si nu lansarii in Spatiu, prima naveta in Spatiu a fost Columbia pe 12 aprilie 1981. NASA a operat in perioada 1977-2012 doua astfel de aeronave, numindu-le Shuttle Carrier Aircraft/SCA, aeronave cu o poveste foarte interesanta. Informarea lui Andropov avea sa intareasca convingerea lui Ustinov ca URSS trebuia sa faca toate eforturile pentru dezvoltarea propriei navete, indiferent de costuri si…sacrificii).
Enterprise & Boeing 747-100 modificat
Insarcinat sa conduca echipa de proiectare a navetei a fost Igor Sadovski, unul dintre principalii colaboratori ai lui Korolev, proiectantul Racketa Tverdotoplivnaya/RT1/8K95/Racheta cu combustibil solid (proiectul primei rachete sovietice cu combustibil solid a debutat pe 20 noiembrie 1959 in cadrul OKB-1 sub conducerea lui Korolev. Racheta avea trei trepte, 2 m diametru, ogiva nucleara si folosea combustibil solid Neilon-B, avea sistem de ghidare inertial autonom, foarte probabil primul astfel de sistem dezvoltat de sovietici, autonomie 2500 km, ogiva de 800 kg, CEP 2,5-5 km.
SS-13 Savage ICBM
La parada din Mai 1965, sovieticii au impresionat Vestul cu noua racheta derivata din RT-1, numita RT-2/SS-13 Savage ICBM, 4000-5000 km cu ogiva nucleara de 1400 kg, 46-51 de tone la lansare, 21,22 m lungime, CEP 5,5 km, prima racheta strategica cu combustibil solid operationala in cadrul Fortelor Nucleare Strategice Sovietice. Racheta dispunea de primul motor-racheta cu combustibil solid operational, 15D24P1, si era lansata din silozuri in 3-5 minute de la alarmare. Cu ogiva de 500 kg autonomia crestea la 10.000-12.000 km, foarte probabil fiind vorba de varianta modernizata RT-2M, aparuta in 1974 conform CIA. Serviciile de informatii ale NATO au aflat despre existenta SS-13 pe 26 februarie 1966, in urma monitorizarii unei lansari-test ce a avut loc la Kapushtin Yar, racheta cazand in Oceanul Pacific. Se pare ca sovieticii au avut 60 de astfel de rachete in silozuri, Rusia scotandu-le din uz la sfarsitul lui 1996, inlocuindu-le cu RT-2 Topol M, rachetele pot fi lansate din silozuri sau de pe TEL, autonomie 11.000 km. NSA/National Security Agency considera ca SS-13 Savage este raspunsul sovieticilor la LGM-30 Minuteman II/III ICBM, autonomie de cel putin 13.000 km, ghidaj inertial, CEP 200 m-Minuteman III).
Imediat, Valentin Petrovici Glushko si-a pus problema dezvoltarii unor noi rachete, foarte puternice, capabile sa duca naveta in Cosmos si drept urmare, impreuna cu inginerii de la OKB-456 din Khimki, Moscova (astazi, NPO Energomash), locul de nastere al motoarelor racheta sovietice cu combustibil lichid sau solid, au initiat programul RLA, acesta urmand doua directii: crearea unei noi generatii de motoare racheta cu combustibil lichid, utilizand oxigenul lichid/LOX ca oxidant si hidrogenul sau kerosenul drept combustibil. Glushko si echipa sa urmareau obtinerea unor motoare capabile sa genereze puteri imense avand o greutate scazuta, motoare capabile sa opereze in conditii severe de temperatura si presiune. La acea vreme sovieticii numeau aceasta combinatie “lichid-lichid”; cea dea doua directie viza crearea de trepte standardizate pentru noile rachete, ceea ce ar permite utilizarea acestora in diferite configuratii, scazand costurile lansarii in Spatiu, crescand sarcina utila lansata prin diminuarea greutatii acestor trepte si cresterea puterii generate de motoare. Nu putem merge mai departe fara a face o scurta incursiune in istoria dezvoltarii combustibililor pentru motoare racheta in URSS, actorul principal fiind…Glushko. Facem si putina chimie, sper doar ca am reusit sa inteleg anumiti termeni si anumite procese tehnologice, daca fara voia si stiinta mea sau strecurat greseli imi cer scuze de pe acum –am incercat desi nu sunt chimist, dar imi plac provocarile. Sunt convins ca exista specialisti in randul nostru, sper ca acestia sa nu ma traga prea tare de urechi. Glumesc…
R-9 Desna/SS-8 Sasin ICBM
Dezvoltarea combustibilului lichid i-a luat lui Glushko 15 ani, la sfarsitul anilor *50 acesta superviza realizarea motoarelor RD-107/108 destinate rachetei R-7 si a unui vehicul de lansare mobil/TEL (putere de tractiune la decolare 80 de tone), precum si a motorului RD-111 destinat rachetei balistice R-9 Desna/SS-8 Sasin ICBM, doua trepte, in serviciu 1964-1976 in trei variante, R-9/9A/9B, autonomie 10.000-12.000-16.000 km, o singura ogiva nucleara de 1600 kg -1,70 sau 2,09 MT, CEP 2 km, lungime 24,30 m, diametru 2,68 m, proiectant OKB-1 Korolev, ghidaj radio/inertial, lansare de pe platforma tractate sau din silozuri –un astfel de siloz avea 36 m adancime si 7,5 m diametru, timp de preparare in vederea lansarii 2-2,50 ore, racheta putea sta alimentata maxim 24 de ore, 60-70 unitati produse din 130 planificate. In decembrie 1964, Fortele Nucleare Strategice aveau 5 regimente dotate cu astfel de rachete, cel putin 23 de silozuri fiind operationale –un regiment. RD-107/108/111 foloseau ceea ce expertii numesc astazi “propergoli lichizi”, adica carburant si comburant –substanta care intretine arderea carburantului, in cazul nostru LOX. Acest fapt face posibila deplasarea rachetei in vidul cosmic, deoarece functionarea motorului are loc independent de mediul exterior, combinatia LOX-kerosen asigura rachetei la decolare viteza de 2650 m/s, depasind acceleratia gravitationala a Pamantului de 9,82 m/s (da, motorul racheta functioneaza independent, pe cand motorul cu reactie are nevoie de oxigen din mediul exterior).
La jumatatea anilor *60/sec.XX, Glushko si-a indreptat atentia spre dezvoltarea unor noi turbopompe prin care urma sa circule hidrogen lichid, si a unor noi turbine prin care urmau sa circule gaze fierbinti, mai bine spus, se urmarea crearea unor motoare racheta cu hidrogen, sistem pe care sovieticii il numeau “gaz-lichid” (din cate am inteles, amestecul hidrogen-oxigen nu este inflamabil, drept urmare Glushko si echipa sa au fost nevoiti sa proiecteze aprinzatoare speciale constand in capse pirotehnice, foarte probabil). Nu mult dupa aceea, la sfarsitul anilor *60, sovieticii foloseau deja la rachetele R-12 Dvina/SS-4 Sandal, R-14 Chusovaya /SS-5 Skean si R-16/SS-7 Saddler, motoare ce foloseau drept carburant Unsymmetrical Dimethylhydrazine/UDMH/Dimetilhidrazina Asimetrica, comburantul fiind format din ceea ce expertii numesc “compusi azotati stocabili”, in cazul nostru fiind vorba despre tetraoxid de azot/N2O4 sau acid nitric (combinatia UDMH si acid nitric mai este cunoscuta drept “hipergoli”. Acid azotic sau acid nitric, sunt unul si acelasi, formula chimica fiind HNO3. Exista in anii *60 proiectul rachetei UR-700/Racheta Universala-700 care urma sa duca modulul lunar si cosmonauti sovietici spre Luna, proiect dezvoltat de Vladimir Chelomey, o super-racheta de 76 m lungime si 151 de tone greutate, capabila sa dezvolte 56.500 kN, apogeu 200 km. Proiectul a debutat in 1968 si a fost anulat dupa aselenizarea americanilor. Acest proiect deriva din UR-500 Proton, racheta fiind capabila sa duca ppe orbita incarcatura de maxim 22,80 de tone, racheta avand 53 de metri lungime si 7,40 m diametru. Proton are mai multe variante fiind si astazi in uz, Proton, Proton K si Proton M).
RD 170
Racheta Energia, eroul nostru, are motor RD-170, acesta fiind cel mai puternic motor racheta cu combustibil lichid LOX-kerosen realizat vreodata, motor proiectat si realizat de catre NPO Energomash si Glushko (ca fapt divers, OKB-465, ulterior NPO Energomash, si Glushko realizeaza primul motor racheta din URSS, numit ORM-1, acesta dezvoltand doar 196 N si cantarind 16,62 kg. Ei bine, proiectantul acestui prim motor racheta sovietic cu combustibil lichid a fost Friedrich Zander, leton de origine germana. Ehhh, de unde au plecat, de la 196 N, ajungand la zeci de mii de tone forta. Exista motorul racheta RD-701, motor care foloseste LOX, hidrogen lichid si kerosen, motor tripropelant, LOX+LH2+kerosen, proiectat de catre Glushko in 1988, unic la acel moment, capabil sa genereze 3780,40 kN pana la 10 km altitudine, impulsul specific fiind de 392 s. Impulsul specific se obtine prin impartirea vitezei de iesire a gazelor arse la acceleratia gravitationala, daca am inteles bine.
Explicatia fizica gasita e urmatoarea –timpul in care un motor racheta dezvolta puterea de 1 N utilizand cantitatea de un kg combustibil lichid sau solid. Ca fapt divers, combustibilii solizi asigura putere mai mare decat cei lichizi, sunt mai usor de utilizat, mai siguri si mai ieftin de produs. Majoritatea rachetelor care “se respecta” folosesc astazi combustibil solid, acesta constand in blocuri de pulbere, anuland turbopompa si aprinzatoarele necesare combustibililor lichizi. Mai mult decat atat, motoarele racheta cu combustibil solid pot fi aprinse rapid, eliminand timpii morti dati de nevoia alimentarii cu combustibil lichid la vechile motoarele racheta, timpi morti care inseamna chiar si cateva ore. Din cate am reusit sa inteleg, combustibilul solid, numit si “propergoli solizi”, se aseamana nu cu o pulbere ci cu o pasta gumata sau un cauciuc, primii astfel de combustibili purtand numele de “plastoliti”, fiind produsi de SUA la inceputul anilor *60/sec.XX. Primul astfel de combustibil solid pentru rachete militare era compus din perclorat de aluminiu si clorura de vinil, amestec ce forma blocuri ce atingeau chiar si greutatea de 500 kg, avand diametrul de 50 cm. Acest amestec nu a fost primul, fiindca in 1942, inginerul Jack Parsons de la Caltech/Institutul Tehnologic din California pune la punct un mix compus din bitum si perclorat de potasiu/KCIO4, acest amestec fiind folosit la rachetele JATO ).
COMBUSTIBIL RP-1
RD-170 are urmatoarele caracteristici: motor racheta cu combustibil lichid, LOX-RP 1, cel mai puternic astfel de motor realizat vreodata. RP-1/Rocket Propellant-1 e de fapt kerosen ultra-rafinat superior kerosenului folosit la motoarele reactive ale aeronavelor. Este mai ieftin de produs decat hidrogenul lichid, mai dens decat acesta si mai sigur in exploatare avand risc scazut de explozie, punctul de aprindere fiind foarte ridicat. Acest combustibil este utilizat la boosterele primelor trepte ale rachetelor Soyuz-FG, Zenit, Delta 1-3/SUA, Atlas, Falcon 9, Antares, Tronador 2, precum si la primele trepte ale rachetelor Energia, Titan 1, Saturn 1, Saturn 1B si Saturn 5. De regula se utilizeaza in combinatie cu LOX. Sovieticii si ulterior rusii, mai numesc acest combustibil T-1 sau RG-1, combustibilul fabricat de ei avand densitatea mai mare decat cel produs de catre americani, respectiv 0, 85 g/ml fata de 0, 81 g/ml.
Interesant e faptul ca sovieticii au fost primii care au adoptat racirea kerosenului in tancurile rachetei, acestea fiind presurizate si realizate din otel inoxidabil rezistent la coroziune si presiuni mari. Spre exemplu, la rachetele Soyuz, versiunea civila a rachetei balistice R-7 Semiorka, rezervorul central de kerosen era inconjurat de 4 rezervoare LOX, alte doua astfel de rezervoare fiind dispuse la partea superioara si cea inferioara a rezervorului de kerosen/RG-1. Rezervoarele de LOX erau criogenate, temperatura acestora fiind mult mai mica decat cea a rezervorului de kerosen. Solutia sovietica a fost ulterior adoptata si de catre Vest, spre exemplu Franta, racheta Ariane 5 (fara niciun dubiu, dupa caderea URSS multi au beneficiat de experienta savantilor rusi. Acestia, in primii ani de dupa 1990, din lipsa de bani si ca urmare a colapsului general si-au oferit serviciile Indiei, Pakistanului, Arabiei Saudite, Germaniei, SUA, Marii Britanii si…Frantei).
Rusia a anuntat la sfarsitul lui 2000 ca lucreaza la un nou tip de combustibil, numit “Naftil” sau “Naftal”, acesta urmand sa inlocuiasca RG-1 incepand cu racheta Soyuz 2. Nu este cert daca au si facut ceva in acest sens, dar se stie ca Soyuz 2 “merge” cu N2O4+UDMH, adica cu Dinitrogen Tetroxid+Dimetilhidrazina Asimetrica; 4 camere de combustie; un singur compresor monobloc, turbina generand 170 MW; fabricant NPO Energomash “V.P.Glushko”, prima pornire 13 aprilie 1985; motorul s-a aflat in productie doar o scurta perioada de timp, insa a dus la RD-171, motor dezvoltat pentru rachetele Zenit, o familie de lansatoare spatiale dezvoltata de Yuznoye Design Bureau/YDB din Dnipro/RSS Ucraineana in anii *80/sec.XX avand doua scopuri –booster cu combustibil lichid pentru racheta Energia (prima treapta a Zenit era destinata maririi fortei de propulsie de la sol la Energia, aceasta fiind echipata cu 4 astfel de boostere.YDB a aparut in 1951, OKB-586 sub conducerea academicianului Mihail Kuzmici Yangel, el proiectand rachetele balistice R-12/R-16/R-36, si rachetele Tsiklon/Ciclon, acestea derivand din R-36/8K67/SS-9 Scarp ICBM, MIRV –asta a iesit din uz in 1969, insa varianta moderna R-36M /SS-18 Satan,MIRV, 10 focoase nucleare, se afla in uz. Rachetele Ciclon au fost folosite la lansarea satelitililor din seria Kosmos/Cosmos pe orbita, 9 lansari, un singur esec. Ucraina a proiectat racheta Ciclon 4 insa nu are fonduri ca s-o produca, 40 m lungime si 198 de tone greutate, putere dezvoltata 2970 kN/303 tf, impuls specific 300,4 s/2946 kms, combustibil N2O4+UDMH, trei trepte) si echiparea celei de a doua trepte a rachetelor Soyuz si Proton cu acest tip de motor.
ZENIT 2 LA BAIKONUR
Rachetele Zenit urmau a deservi statia spatiala, ducand cosmonauti si materiale, insa caderea URSS a intarziat totul. Astazi exista variante ale rachetei purtatoare Zenit aflate in uz, Zenit 2/2M/3SM/3SLB, operabile de la Baikonur si de pe platforma oceanica Odyssey (proprietarii acesteia fiind RKK Energia/Rusia si Sea Launch Commander din Long Beach/California/SUA. Compania se ocupa cu lansarea de sateliti pe orbita geostationara). Pe data de 19 iulie 2017, directorul general al RKK Energia, Vladimir Solontsev, anunta aparitia unui nou motor racheta derivat din RD-170 si RD-171, motor numit RD-171M, acesta fiind dezvoltat dupa anul 2004, 740 tf la sol, insa in perioada 2019-2021 ar urma sa soseasca RD-171MV (ei bine, RD-171M ar urma sa doteze racheta ruso-kazaha Sunkar/Soimul, lansarile urmand a se face de la Baikonur, complexul fiind inchiriat de catre Kazahstan Federatiei Ruse, pana in anul 2050. Kazahii, cu sprijin rusesc, au construit la Baikonur un nou complex de lansare numit Baiterek/Copacii Sfinti, de aici putand fi lansate rachete “usoare”, precum Angara A5/14A127).
Ca fapt divers, NPO Energomash sustine ca au efectuat peste 1000 de porniri ale unui motor racheta RD-171, acesta functionand peste 100.000 de secunde/1666,66 minute/27,777 ore. In incheierea capitolului motoare, date oficiale publicate recent de NPO Energomash cu privire la variantele familiei RD-170 si RD-171: RD-170, 740 tf la nivelul marii, 806 tf in vidul cosmic, impuls specific la nivelul marii 309 s, impuls specific in vidul cosmic 337 s, presiunea in camera de ardere 250 kgf/cmp, greutate uscat 9750 kg, greutate alimentat 10.750 kg, inaltime 4 m, diametru 3,80 m, dezvoltat/produs in perioada 1976-1986, destinat vehiculului de lansare Energia, doua aprinderi/utilizari oficiale in perioada 1987-1988; RD-171, 740 tf la nivelul marii, 806 tf in vidul cosmic, impuls specific la nivelul marii 309 s, impuls specific in vidul cosmic 337 s, presiunea in camera de ardere 250 kgf/cmp, greutate uscat 9500 kg, greutate alimentat 10.500 kg, inaltime 4,15 m, diametru 3,56 m, dezvolta/produs t in perioada 1976-1988, destinat vehiculului de lansare Zenit, 54 de aprinderi/utilizari oficiale in perioada 1985-2005; RD-171M, 740 tf la nivelul marii, 806 tf in vidul cosmic, impuls specific la nivelul marii 309 s, impuls specific in vidul cosmic 337 s, presiunea in camera de ardere 250 kgf/cmp, greutate uscat 9300 kg, greutate alimentat 10.300 kg, inaltime 4,15 m, diametru 3,56 m, dezvoltat/produs in perioada 1992-1996 si 2003-2004, destinat vehiculului de lansare Zenit 3SL, 28 de aprinderi/utilizari oficiale din 2006 pana pe 30 iunie 2016.
VEHICULE DE LANSARE SPATIALA
Primul motor RD-171M a fost livrat Rusiei de catre Ucraina pe data de 5 iulie 2004 dupa 8 teste de certificare, insumand 1093,60 de secunde de functionare/ardere. Prima lansare a unei rachete Zenit 3SL echipata cu motor RD-171M, a avut loc pe data de 15 februarie 2006 de pe platforma Odyssey, plasand pe orbita geostationara satelitul de comunicatii Galaxy 23/EchoStar IX, satelit operat in comun de catre Intelsat si EchoStar/SUA. Si continuam cu Energia cea far’ de noroc, nascuta tarziu si moarta devreme.
Va urma…
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
https://www.energia.ru/en/history/systems/systems.html
https://www.energia.ru/en/history/brief/01.html
https://books.google.ro/books?isbn=0801887925
https://www.energia.ru/en/history/systems/rockets/r9.html
https://www.britannica.com/topic/Energia-Russian-company
www.missileenergy.com/?lang=en
www.century-of-flight.net/…/Energia%20and%20Khruniche..
www.russianspaceweb.com/r7.html
http://www.amusingplanet.com/2011/04/soviet-russias-secret-failed-moon.html
www.russianspaceweb.com/r7.html
www.russianspaceweb.com/rockets_icbm.html
https://fas.org/nuke/guide/russia/icbm/rt-2.htm
engine.space/eng/dejatelnost/engines/rd-170-171/
www.b14643.de/Spacerockets/Specials/…RD-170/index.htm