În istoria Armatei României, Războiul de Independență din 1877-1878 a reprezentat reînnodarea tradițiilor de luptă și de jertfă ale ostașilor români, făurite în bătăliile duse împotriva cotropitorilor de-a lungul secolelor.
Pentru că 9 mai este și Ziua Europei, prezentăm mai jos câteva mărturii din presa europeană a epocii referitoare la vitejia pe care au dovedit-o ostaşii români în faţa inamicului în acel „botez al focului” care a fost Războiul de Independență pentru tânăra armata română.
Începutul epopeei Războiului de Independenţă a fost marcat, după cum se ştie, de magistralul discurs rostit de Mihail Kogălniceanu, unul din ctitorii României moderne, discurs rostit în ziua de 9 mai 1877 în Parlament, care a fost urmat de adoptarea, de către Adunarea Deputaţilor şi Senat, a moţiunilor care consacrau noul statut politic de stat independent și suveran al României.
Acest important act politic al Parlamentului României a avut un ecou imediat nu numai în țară, ci și în teritoriile româneşti care se aflau sub ocupație străină, fapt remarcat şi de ziarul austriac „Der Osten”, care consemna: „Legăturile care ţineau de secole pe România legată de Turcia sunt sfârşite.
România e liberă şi independentă. Milioane de români din Transilvania, Banat şi Bucovina urmăresc cu simţăminte frăţeşti această lupta glorioasă a fraţilor lor”.
Campania de la sud de Dunăre a scos în prim plan calităţile remarcabile de luptător ale ostaşului român. Acţionând cu elan şi vitejie, în numele unui ţel înălţător, oştenii României – fie că veniseră din Moldova, Muntenia sau Oltenia, ori din Transilvania, din Banat sau Bucovina – aveau să îndreptăţească întru totul încrederea şi speranţele celor de acasă.
Numeroşi corespondenţi de presă străini veniţi să urmărească operaţiile militare din Balcani au făcut aprecieri elogioase la adresa armatei române. Referitor la Bătălia de la Grivița din 30 august 1877, corespondentul ziarului britanic „Daily News” observa că reduta Griviţa 1 căzuse „înaintea determinatei bravuri a românilor”. „Niciodată nu aş fi crezut – scria corespondentul ziarului elveţian „Bund” – să văd atâta bravură la o trupă. Astăzi am ferma convingere că armata română merită să fie pusă lângă orice altă armată a Europei”.
Concluzia la care a ajuns ziarul austriac „Neue Freie Presse” este, de asemenea, demnă de a fi reţinută: „Ajutorul ce-l dau românii ruşilor e un dar însemnat şi cade greu în cumpănă”. „Toată lumea e martoră – se consemna în ziarul „Imparcial” din Madrid – că armata românească ştie să se bată”, iar corespondentul ziarului vienez „Die Presse” scria: „Am văzut cu ochii mei cum se bate soldatul român şi pot atesta că el este neînfricat, curajos şi dibaci în bătălie!
Soldaţii români stau cu o tenacitate admirabilă în mijlocul gloanţelor care cad ca ploaia asupra lor şi atât în atac, cât şi în apărare stau neclintiţi în faţa inamicului”.
După aprigele încleştări pentru cucerirea redutei Griviţa 2, trupele române au participat la cucerirea fortificaţiilor otomane de la Rahova în zilele de 7-9 noiembrie 1877. Eroismul unităţilor române a făcut, şi de această dată, o puternică impresie asupra contemporanilor: „Principatul român – comenta ziarul francez „Le Temps” – poate, pe bună pe dreptate, să se arate mândru de această mică armată a cărei bravură şi disciplină au întrecut cu mult aşteptarea celor mai buni prieteni a naţiunii române”.
Ziarul belgian „Le Nord”, inserând, la 11 noiembrie 1877, ştirea despre ocuparea Rahovei, aprecia că „tinerele trupe române au probat încă o dată, prin această faptă de arme, care urmează altora nu mai puţin strălucite, că ele sunt la înălţimea celor mai experimentate.”. Tot la acea dată, gazeta pragheză „Politik” sublinia faptul că „armata română a dat o noua dovadă despre vitejia sa”.
La 28 noiembrie 1877, puternica grupare otomană de la Plevna a fost nevoită să capituleze, o mare parte din trupele adversarului, în frunte cu comandantul Osman Paşa, predându-se în mâinile românilor. Ecoul internaţional al victoriei de la Plevna a fost cu totul deosebit. Reverberaţiile acestei izbânzi istorice s-au prelungit şi după sfârşitul războiului. „Românii – scria gazeta franceză „Le Bien Public” – s-au purtat cu vitejie; ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei; ei şi-au dovedit în război, ca şi în timp de pace, dreptul de a exista ca naţiune independentă”. În Peninsula Iberică, revista „La Ilustracion Espanola” comenta faptul că românii reprezintă „ o naţiune tânără care, cu eroismul său, a câştigat şi a meritat să fie liberă şi independentă. Noi, latinii din Occident trebuie să salutăm cu mândrie pe latinii de la Dunăre care s-au bătut ca nişte eroi”.
Războiul de Independenţă a avut un profund caracter naţional, manifestat în primul rând, în timpul mobilizării, prin numeroasele înrolări voluntare în armată, atât ale tinerilor din Principat cât şi ale celor veniţi din Transilvania, Banat şi Bucovina.
Prin bătăliile duse în campania din anii 1877-1878, România şi-a legitimat pe câmpul de luptă obţinerea Independenţei de stat. Încununând actul istoric al Unirii din 1859, cucerirea Independenţei a grăbit procesul de modernizare a statului român şi a creat premisele pentru desăvârşirea unităţii sale statale în anul 1918.
Arhivele Militare Naționale Române – FB
________________________________________
? ??? ???? – ??????????? ????????? ??????? ?̂? ???̧? ??????̧??? ???̧??????? ????? ?̗? ???̂??̗???? ????? ?? ?? ?????? ??̆???? ??????? ?̂? ??????
Începutul sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale s-a petrecut la 3 septembrie 1943, când a avut loc capitularea Italiei în condiţiile debarcării trupelor aliate (engleze şi americane) în Sicilia şi în sudul peninsulei. La 25 iulie 1943, dictatorul fascist Benito Mussolini a fost înlăturat, mareşalul Pietro Badoglio fiind însărcinat cu formarea unui nou guvern, care a început la 19 august, la Lisabona, tratative oficiale cu Aliaţii. Acestea au fost încheiate la 3 septembrie 1943 prin semnarea armistiţiului. Potrivit acordului respectiv, guvernul italian se angaja să înceteze operaţiile militare împotriva Aliaţilor, să pună la dispoziţia lor aeroporturile şi bazele maritime de război. Armistiţiul a fost ţinut secret, fiind dat publicităţii la data de 8 septembrie 1843 – aceasta fiind considerată data oficială a capitulării Italiei. La 13 octombrie 1943, Italia a declarat război fostului său aliat – Germania. Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S. i-au recunoscut Italiei statutul de „cobeligerantă în războiul contra Germaniei”.
Capitularea Germaniei a avut loc în condiţiile când cea mai mare parte a teritoriului său era ocupată de Aliaţi, iar frontul armatei germane era destrămat în unităţi izolate a căror comandanţi au început, pe rând, să se predea trupelor sovietice şi anglo-americane.
La 7 mai 1945, la Reims/Franța, unde se afla cartierul generalului Eisenhower, s-a semnat primul act al capitulării necondiționate a tuturor forţelor militare germane.
URSS a impus semnarea unui al doilea act oficial al capitulării, fapt care a fost realizat la 8 mai (9 mai, după ora Moscovei), într-o suburbie a Berlinului.
Ultimul episod al celui de-al Doilea Război Mondial l-a constituit capitularea Japoniei, patru luni mai târziu. Deşi soarta războiului era hotărâtă, S.U.A. a hotărât lansarea celor două bombe atomice – la 6 august la Hiroşima şi la 9 august la Nagasaki.
La 2 septembrie 1945, Japonia a semnat, la bordul cuirasatului „Missouri”, actul de capitulare necondiţionată a trupelor sale.
Pentru armata română, cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat la 12 mai 1945, odată cu eliminarea ultimelor cuiburi de rezistență ale armatei germane din Cehoslovacia.
Pentru România, la fel ca pentru o mare parte dintre țările Europei Centrale și de Sud-Est, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa a însemnat trecerea, prin teroare și represiune, la procesul de instaurare a regimurilor totalitare comuniste, după modelul Uniunii Sovietice.