Despre războiul civil din Yemen ştie toată lumea, aşa că nu voi insista prea mult. Ideea e că, una peste alta, şiiţii şi suniţii şi-au găsit un nou loc de „joacă”, spre bucuria şi bunăstarea vânzătorilor de armament.
O coaliţie de state arabe, conduse de Arabia Saudită luptă cu eternul rival, Iranul, locul de joacă fiind de data asta în Yemen. Ceea ce ne interesează astăzi pe noi este un episod al acestei confruntări, episod care, în opinia mea, merită a fi puţin dezbătut.
Astfel, în data de 2 Octombrie 2016, o navă rapidă aparţinând Emiratelor Arabe Unite, „Swift”, a fost lovită de o rachetă chinezească de tip C-802 trasă de pe teritoriul Yemenului de rebelii Houthi, susţinuţi de Iran. Locul „incidentului” este strâmtoarea Bab-el-Mandeb, „Swift” navigând pe timpul nopţii.
Despre racheta în cauză putem spune că este o rachetă anti-navă produsă de China începând cu anul 1989, încă în serviciu, şi că, potrivit informaţiilor găsite pe Wiki, această rachetă nu se află în dotarea a ceea ce a fost odată armata Yemenului, în schimb se află în dotarea marinei iraniene. Nu ştim exact de ce versiune a rachetei dispune Iranul, însă tot de pe Wiki aflăm că racheta este una subsonică, cu o rază de aproximativ 120 – 180 de km, capabilă să atace ţinta de la o altitudine de sub 10 metri, având ghidare radar activă în faza terminală, putând fi lansată de la sol, de pe nave sau avioane. Mai multe informaţii despre această rachetă puteţi găsi accesând acest link: https://en.wikipedia.org/wiki/C-802
Putem presupune în mod rezonabil că, Iranul a reuşit să transfere o astfel de baterie în Yemen, în ciuda blocadei navale impuse de coaliţia condusă de Arabia Saudită. Aş mai adăuga totodată că n-ar trebui să privim produsele chinezeşti cu dispreţul cu care am văzut că mai toată lumea de pe site o face, americanii de exemplu îi iau în serios.
Evident, „incidentul Swift” îi determină pe americani să reacţioneze, strâmtoarea cu pricina fiind rută comercială internaţională, asigurând trecerea în Marea Mediterană, prin Marea Roşie şi canalul Suez. Într-un timp destul de scurt, două distrugătoare de clasă „Arleigh Burke”, USS „Mason” şi USS „Nitze” sunt detaşate din escorta portavionului USS „Dwight D. Eisenhower” şi se alătură în zona strâmtorii cu pricina lui USS „Ponce”, trimisă mai devreme.
USS „Mason”
Nici nu se usucă bine cerneala de pe ultimul articol de presă, că băieţii houthi o comit din nou. Primul atac împotriva grupării de nave americane are loc în data de 9 Octombrie 2016, în atac fiind folosite două rachete C-802 care declanşează măsurile de apărare ale lui USS „Mason”. Informaţiile disponibile pe web spun că USS „Mason” lansează la intercepţie două rachete Standard SM-2 şi o rachetă ESSM, concomitent cu declanşarea contramăsurilor specifice de la bordul navei. Se consemnează astfel, prima utilizare în condiţii reale de luptă a rachetei ESSM doar că… Doar că până la urmă rachetele chinezeşti ajung în mare lăsându-ne cu o mare întrebare: de ce n-au fost interceptate rachetele chinezeşti de Standard şi ESSM? Sau au fost interceptate?
Aniuei, gruparea americană rezolvă problema, niciuna din nave fiind lovite. Nici alde Houthi nu se lasă mai prejos şi, în 12 Octombrie 2016, atacă din nou pe USS „Mason”, cu acelaşi rezultat, doar că de data asta nu ni se mai spune cum a combătut acesta din urmă racheta/rachetele din al doilea atac.
Sătul să îi tot fie atacate navele, preşedintele Barack Obama autorizează un atac al forţelor americane împotriva rebelilor Houthi. Prin urmare, în data de 13 Octombrie 2016, USS „Nitze” lansează mai multe rachete Tomahawk care distrug staţiile radar utilizate în atacuri, pare-se că trei. Aruncatul de „securi” îl puteţi viziona aici: https://www.youtube.com/watch?v=fkssghUIvNQ
Bineînţeles, rebelii Houthi neagă orice legătură cu atacurile sus menţionate.
Americanii declară că nu se vor implica pe mai departe în acest conflict iar eu chiar îi cred. Arabia Saudită va fi lăsată să-şi facă de cap în zonă atât timp cât rutele comerciale internaţionale nu vor fi periclitate. Mai ales că ultimul atac aerian saudit nu prea se pupă cu idealurile lumii civilizate în materia purtării războiului.
End of story? Nu, nu chiar… pentru că toată distracţia determină Iranul să trimită două nave în zonă, „Alvand” (informaţii despre ea aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Alvand-class_frigate ) şi „Bushehr” într-o misiune de „rutină” având ca obiect protejarea intereselor iraniene pe rutele comerciale internaţionale. Vom vedea dacă situaţia va degenera, Iranul folosindu-se de atacul american ca să îşi protejeze interesele comerciale în zonă, sau apele se vor linişti pur şi simplu.
Evident că nu vom şti prea curând/niciodată care au fost condiţiile reale ale angajamentului. Nu este deloc clar cum, sau mai precis cu ce s-au apărat americanii, oricum, am putut vedea că distrugătoarele din clasă „Arleigh Burke” sunt un concept matur, cu bune capabilităţi.
Sunt convins că date/informaţii au fost culese şi de o parte şi de cealaltă. Iranul a văzut ce pot face rachetele chinezeşti, mai mult decât atât, şi chinezii au văzut ce pot face rachetele lor. Mă rog, cam toată lumea implicată a aflat ceva cu ocazia acestor atacuri.
În final, nu am putut să nu remarc faptul ca USS „Ponce” are la bord ceea ce noi pe româneşte numim laser, arma fiind dirijată de radarul sistemului Phalanx. Mai adaug că, sistemul este operaţional din 2014, iar căpitanul lui „Ponce” este autorizat să-l folosească în luptă… În presă ziceau că, în primul atac, cele două rachete chinezeşti au sfârşit în apă, dar nu erau siguri dacă au fost interceptate de rachetele lansate de „Mason” sau au căzut de la sine. Oare? N-aş vrea s-o dau în conspiraţii aşa că mă voi opri aici. 🙂
Accesând link-ul vă puteţi delecta cu un filmuleţ instructiv: https://en.wikipedia.org/wiki/Laser_Weapon_System
Nicolae