WW1
Primul razboi mondial a adus o schimbare majora in modul de desfasurare a conflictelor militare.
S-a renuntat la folosirea armatelor profesioniste si a mercenarilor, trecandu-se la sistemul de recrutare. Aceasta abordare a inceput in timpul Revolutiei franceze cu celebrul slogan : ” Tout Français est soldat et se doit à la défense de la patrie „. A dezvoltat-o Napoleon si a devenit in sec XX metoda generala de constituire a fortelor armate.
Incepand cu 28 iulie 1914, au urmat recrutari generale in toate tarile combatante, avand ca rezultat formarea unor armate cu un numar de luptatori nemaivazut in istorie. In total, au fost mobilizati peste 70 mil militari, din care 60 mil europeni. Din acestia, circa 8.5 milioane au fost ucisi si 21 milioane raniti. Numarul total de morti si raniti, inclusiv civili, este de peste 40 milioane.
In plus, WW1 a inaugurat si folosirea armamentului produs in masa, in urma revolutiei industriale din sec XIX. Eforturile facute in plan militar, au trebuit sa fie sustinute si de un enorm sacrificiu financiar.
Inainte de izbucnirea razboiului, a existat o tendinta majora de crestere a rezervelor de aur in fiecare stat european. Dorinta de a avea cat mai mult aur in bancile centrale a continuat si in timpul desfasurarii ostilitatilor. Anglia a interzis exporturile de aur din Africa de Sud si a cumparat toata productia la pret fix, pana in 1919. Aurul cumparat de englezi a provenit circa 2/3 din Africa de Sud si restul din Australia. Motivul principal a fost folosirea aurului ca metoda de sustinere a monedei nationale. Ulterior, in timpul razboiului, s-au facut plati directe in aur pentru armament, hrana sau combustibili. Rezervele de aur ale bancilor centrale au crescut astfel : Franta de la 1945 milioane franci in 1897, la 3507 milioane franci in decembrie 1913; Germania de la 596 milioane marci in 1905, la 1.17 miliarde in 1913; Rusia de la 903 milioane ruble in 1906, la 1.68 miliarde ruble in 1913.
Ca o mica paranteza, acum statele care cumpara aur in cele mai mari cantitati sunt Rusia, China, Turcia, mai nou Ungaria si Polonia ( coincidente ? – la noi apar voci : sa vindem aurul !!).
Estimarile facute pentru un eventual razboi in Europa prevedeau un conflict de scurta durata. Realitatea a fost total diferita. Prelungirea razboiului s-a dovedit fi un mare avantaj pentru aliati, care aveau economii mai versatile si surse globale de aprovizionare,.
Totalitatea costurilor razboiului (in $ 1913) sunt de circa 125 mld (echivalentul a 3172 mld $ 2018) cheltuite de Aliati si 61 mld (1548 mld $ actualizat) de Puterile Centrale.
Toate tarile beligerante au luat ca prima masura suspendarea convertibilitatii propriei monede.
Majoritatea au revenit la sistemul monedei cu suport in aur in 1927. Cheltuielile au explodat si a fost necesara o combinatie de crestere a taxelor, inflatie, indatorare externa si interna, fiecare metoda fiind folosita in procente diferite de fiecare stat. In final, toate cheltuielile sunt suportate de populatie prin taxe si devalorizare.
Avantajul imprumuturilor este de a amana momentul platii si o distributie a sarcinii fiscale pe o perioada mai lunga. Daca privim situatia Angliei, se observa in tabelul de mai jos marirea veniturilor prin cresterea taxelor dar si cresterea cheltuielilor, adancirea deficitului, rezultand o marire a datoriei publice.
In mod similar, s-a produs o crestere a deficitului public in toate tarile beligerante
Deficit % din PIB
In total rusii au refuzat sa plateasca datorii de 60 mld ruble, din care 16 mld ruble datorii externe. Odata cu venirea la putere a bolşevicilor, a urmat repudierea tuturor obligatiilor de plata pentru orice fel de forma de imprumut facuta de imperiul tarist.
Germania trebuia sa plateasca 132 mld marci (circa 26 mld $ 1913, respectiv, 643 mld S actuali), echivalentul a 100 000 tone aur.
SUA au imprumutat aproximativ 10 mld $ aliatilor europeni, o parte prin intermediul UK, care in final datora 4.7 mld $ catre SUA, dar avea de primit 11 mld $ de la aliati. Plata datoriilor catre SUA era conditionata de plata datoriilor Frantei, care astepta despagubirile de la Germania.
Astfel, bugetul Ministerului de razboi a crescut de la 73 milioane lei in 1913, la 115 milioane lei in 1916 (18% din bugetul de stat) si in plus s-au acordat credite de 828 milioane lei pana la intrarea in razboi. Conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de armată (15 divizii, dintre care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci brigăzi de călărași; în total, o forță de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de escadroane (cu 22 de mitraliere) si 227 de baterii (din care două de obuziere grele și nouă de asediu), cu un efectiv total de 630.000 de oameni.
Finantarea s-a facut prin imprumuturi interne, in primul rand de la Banca Nationala (8 imprumuturi in valoare de 1.6 mld lei) si credite externe, folosite mai ales pentru achizitia de armament. Incepand cu aprilie 1917 a fost oprita convertibilitatea leului.
In zona ocupatiei germane, a fost introdus in circulatie leul de ocupatie, in valoare totala de 2.3 mld lei, adica de doua ori mai mult decat valoarea biletelor BNR aflate in circulatie in 1916 (1.03 mld lei). Emiterea a fost facuta de Banca General Romana, o banca cu capital german infiintata in Bucuresti inca din 1897, fara nici un fel de acoperire. Aceasta masura a creat o inflatie puternica, resimtita pe termen lung.
S-au facut noi imprumuturi interne semnificative („Împrumutul Unirii” în valoare de 1,1 miliarde lei), respectiv pentru unificarea monetară (7,5 miliarde lei) și nevoile Trezoreriei (3,7 miliarde lei), inclusiv pentru retragerea din circulație a coroanelor, rublelor și biletelor emise de autoritățile de ocupație.
