Pregătirea Germaniei naziste pentru război
După terminarea primului război mondial, odată cu marile schimbări pe plan global, omenirea a crezut că va intra într-o perioadă de pace durabilă, încercând să treacă peste ororile marelui conflict.
Condiţiile de pace impuse Germaniei învinse, inclusiv plata unor mari despăgubiri, au generat un puternic spirit revanşard în rândul populaţiei, pe fondul unui declin economic devastator. Hiperinflaţia a dus la o creştere imensă a preţurilor, o penurie a alimentelor şi la foamete.
Economiile cetăţenilor şi ale firmelor au fost pierdute.
Multi istorici consideră această situaţie ca fiind „rana care nu s-a vindecat niciodată”.
Sub conducerea lui Gustav Stressemann, a fost stopată inflaţia în 1924, introducându-se temporar o nouă monedă, rentenmark. Tot el a reuşit o reconciliere cu Franţa şi o reducere a despăgubirilor de război. A luat premiul Nobel pentru pace in 1926.
Tocmai când Germania păşea pe drumul refacerii economice, a izbucnit criza financiară din 1929, odata cu prăbuşirea bursei la New York. Efectul a fost major, întrucat nemţii erau dependenţi de împrumuturi americane pentru finanţarea datoriilor de razboi. Creditorii au cerut înapoi împrumuturile şi a urmat o prăbusire economică. Foarte multe firme au dat faliment, şomajul ajungând la 33% din forţa de muncă. În SUA şomajul era la 25%.
Coada la biroul de somaj Hanovra 1930
Guvernul condus de cancelarul Heinrich Bruning, a încercat între 1930-1932 să acţioneze printr-o politică de austeritate, total nepopulară. Înainte de venirea la putere a lui Hitler, trendul economic se schimbase, începand primele semne de revenire. În mod rapid, sub conducerea naziştilor, se demarează un program vast de lucrări publice şi de dezvoltare a industriei de război. Pentru a da bine în statistici, femeile măritate şi evreii nu mai sunt consideraţi apti de munca, deci nu pot fi şomeri.
Pare un adevărat miracol economic, cum o ţară se reface într-un timp atât de scurt fără credite externe.
Artizanul politicilor economice, a fost un renumit finanţist, Hjalmar Schacht, care a implementat Noul Plan, având ca scop reducerea şomajului şi relansarea economică.
Schacht participase la stoparea inflatiei în 1923, fiind numit guvernatorul Reichsbank între 1923-1930, ocupând aceeaşi funcţie şi între 1933-1939. A fost şi ministru al economiei în perioada 1934-1937. O primă măsură a fost sistarea plăţilor pentru datoria din WW1.
Una din întrebările clasice referitoare la cheltuielile de înarmare este „guns or butter ?” Curba de mai jos arată această corelaţie matematică între cele două tipuri de costuri. Nemţii au ales „guns”.
Guns or butter ?
Cheltuieli militare
Pentru a putea finanţa un număr foarte mare de comenzi de stat, ce constau în proiecte de infrastructură (celebrele autobahn) sau armament, a fost nevoie de un buget de stat cu un mare deficit. Acesta, de obicei, trebuie finanţat din împrumuturi externe sau interne, sau prin tipărirea de bani, care genereaza însă inflaţie. Schacht a adoptat o soluţie originală. A fost înfiinţată în mai 1933 o companie folosită doar ca vehicul financiar, numita MEFO (Metallurgische Forschungsgesellschaft GmbH). Acţionarii companiei au fost de la început Siemens, Krupp, Rheinmetall şi Gute Hoffnungshutte.
Guvernul plătea comenzile de stat cu „Mefo-wechsel„, bonuri emise de MEFO, purtătoare ale unei dobanzi de 4% pe an şi cu scadenţa iniţială de 6 luni, prelungită apoi indefinit cu câte trei luni. Aceste bonuri puteau fi folosite ca plaţi între companii sau încasate pe mărci la prezentarea către orice bancă.
În acest mod s-a reuşit evitarea apariţiei inflaţiei şi ascunderea cheltuielilor de înarmare, Germania având restricţii majore în urma Tratatului de la Versailles. În 1939 erau emise bonuri MEFO în valoare de 12 mld mărci, în comparaţie cu 19 mld mărci împrumuturi prin obligaţiuni de stat. Practic datoriile înregistrate contabil erau ale lui MEFO şi nu ale statului german.
Schema circulatiei bonurilor MEFO in economie
Fiind purtătoare de dobândă, bonurile MEFO erau destul de rar introduse în bănci pentru scontare, fiind folosite mai mult pentru tranzacţii comerciale.
Pe langa programele de înarmare, guvernul a finanţat şi proiecte cu un puternic impact social. Atunci a apărut în 1937 Volkswagen, maşina populară, proiectată de Ferdinand Porsche, lansată sub mottoul propagandistic „putere prin placere„.
A fost folosiă, în timpul naziştilor, mai mult varianta militară, Kubelwagen.
Pe lângă scaderea masivă a şomajului, planul economic a dus şi la o creştere însemnată a PIB-ului.
Pentru a susţine astfel de măsuri financiare pe termen lung, economia germană a devenit autarhica, fiind încurajate exporturile şi limitate la maxim importurile, la strictul necesar. Au fost încurajate companiile care puteau produce bunuri ce înlocuiau orice import. În paralel, au fost desfiinţate sindicatele şi s-a trecut la un control strict al preţurilor şi salariilor. Semăna cu economia ceauşistă din anii ’80, cu deosebirea că s-a păstrat capitalul privat. Industria a fost obligată să foloseasca materii prime locale şi s-au introdus cote de aprovizionare.
Începând cu 1937 a fost introdus planul de 4 ani sub comanda lui Goring, având ca scop pregătirea de război.
La sfârşitul anului 1938 Schacht opreşte sistemul de finanţare prin bonuri MEFO, încercând să îl convingă pe Hitler să renunţe la înarmare. Un astfel de aranjament economic nu este decăt un mecanism de îndatorare mascată, cu scadenţa pe termen lung. Dupa câteva încercări fără succes de a vinde obligaţiuni de stat, în final se ajunge la varianta tipăririi de bani. Masa monetară creşte brusc începând cu martie 1938. Schacht îl avertizează pe Hitler că dacă nu taie cheltuielile de înarmare, va izbucni o inflaţie galopantă. Este concediat din funcţia de guvernator la Reichbank şi înlocuit de un personaj obedient. Miracolul economic german începea să scârţâie, primele semne ale unei crize economice apărând încă din 1939. Hitler hotărăşte declanşarea razboiului, sperând să găsească noi surse de finanţare prin cucerirea spaţiului vital (lebensraum).
Schacht face parte din complotul de asasinare a lui Hitler în 1944 şi este internat în lagăre de concentrare până la sfârşitul războiului. Este judecat şi achitat în procesul de la Nurenberg. După război îşi deschide propria bancă.
Chiar dacă un sistem dictatorial poate avea rezultate spectaculoase pe termen scurt, în final eşuează, una dintre cauze fiind proasta gestionare a economiei şi finanţelor publice.
Începând cu 1931, datorită lipsei de credite, comerţul internaţional a început să funcţioneze în multe ţări pe bază de clearing.
Germania, din dorinţa de a obţine materii prime, a semnat acorduri bilaterale de clearing, încercând să domine economic Europa de sud est. România a fost una din principalele ţinte datorită producţiei de petrol, lemn, alimente şi minereuri.
Au fost încheiate acorduri economice Germania-Romania :
-1935 Acordul de clearing;
-1939 Tratatul Wolthat de cooperare economică;
-1940 Pactul petrolului – livrare de petrol românesc contra armament.
România, datorită dificultăţilor de a exporta propriile produse către Franţa sau UK, a fost nevoită să accepte treptat condiţiile Germaniei. În 1938, 50% din exporturi erau către aceasta.
Prin semnarea pactului „Armament contra Petrol”, statul român se obliga să livreze Germaniei cotele de petrol care-i reveneau ca redevenţe de stat, la preţurile din toamna 1939. Germania trimitea în România o cantitate echivalentă valoric de arme (tunuri antitanc) şi echipament (polonez capturat).
Preţul petrolului livrat în perioada martie – octombrie 1940 era cu circa 30% sub nivelul mondial.
Numai în această perioadă, România a pierdut 80 mil mărci. Presiunile politice şi economice germane se exercitau pe fondul înfrângerii Franţei şi retragerii englezilor pe insulă, revizionismului maghiar şi pretentiilor URSS pentru Basarabia. Anexarea Austriei şi Cehoslovaciei au permis transportul pe Dunare al mărfurilor.
Practic, România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.
România avea trei produse principale de export: petrolul, cerealele şi cheresteaua. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti erau mai scumpe decat cele vandute de americani sau ruşi. Industria petrolieră era deţinută doar în proporţie de 29% de statul român, care încasa de la companiile străine redevenţe.
Deşi planul de înarmare a României prevedea achizitionarea de licenţe de armament, pentru dezvoltarea industriei locale, finanţarea acestor proiecte era foarte dificilă. Inclusiv relaţiile comerciale cu UK şi Franta erau bazate pe clearing. Era foarte delicată obtinerea de tehnologii prin sistem barter.
De multe ori ne întrebam de ce armata română nu a fost mai bine dotată în WW2, fără a ţine cont de contextul comercial şi financiar al perioadei antebelice. Începând cu 1938, nemţii au crescut presiunile economice şi politice. Astfel cursul de schimb marcă/leu folosit în relatia de clearing a fost majorat de la 37 lei/marcă la 45, ulterior 60.
Preţul produselor germane livrate la schimb era cel cerut de producătorii germani, fără mari posibilităţi de negociere. Prin tratatul de cooperare economică din 1939, au fost înfiinţate 26 societăţi mixte româno-germane pentru exploatarea petrolului, lemnului, bauxitei, manganului, produselor agricole, etc. Practic întreaga economie a României era integrată în planul german. Toată povestea aparută în presa, referitoare la o posibilă datorie a Germaniei din WW2, este legată de soldul operaţiunilor de clearing pe data de 23 august 1944, existând interpretari diferite ale datelor contabile.
După 1945, ruşii au preluat participaţia nemţilor din aceste societăţi ca despăgubiri de război şi le-au transformat în primele Sovromuri. Ăsta da clearing!
Adică şi… şi cu banii luaţi. Greu de supravieţuit la graniţa marilor imperii, dar nu imposibil, aşa cum ne arată istoria.