În una din zilele trecute mi s-a întâmplat să ascult ceva muzică pe versurile lui Minulescu; cine cânta este irelevant – nu face și nu a făcut parte din curentele populare, nu a fost difuzat în heavy rotation la radio sau TV. Fără să vreau mi-am amintit de alți simboliști – Charles Baudelaire și George Bacovia – și poezii ale lor (Un hoit și Cuptor).
Charles Baudelaire – Un hoit
O, suflete-amintește-i priveliștea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineața-aceea cu molcom cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundis zvârlit,
Își desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se rasfață la soare
Care-o cocea adânc și liniștit
Vrând parcă să întoarc’ Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit
Și cerul privea hoitul superb cum se desfăta
Îmbobocind asemeni unei flori …
Simțind că te înabuși, ai șovăit deoadată
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care muște grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite.
Cu legănări de valuri si sfârâit de foale,
Zvâcnind si opintindu-se din greu
Parea că trupul iarăși, umflat de-un suflu moale,
Trăiește înmulțindu-se mereu.
Si-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvârte ritmic în vânturatoare.
Aproape ștearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schi ce tânjeste
Pe pânză și pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfârșește.
George Bacovia – Cuptor
Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ți spun;
Pe catafalc, de caldură-n oraș,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se misca si ei descompuși,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
Și-ncet, cadavrele se descompun…
Sinestezia și sugestia din versurile de mai sus, tehnici specifice simbolismului, îl vor împinge către existențialism pe cel ce îşi amintește versurile sau le citește. De fapt, este unul din trucurile simbolismului – majoritatea drumurilor ajung la existențialism.
Și apoi maşina gândurilor a început să brodeze pe pânza ultimelor zile.
Dacă … dacă jegdarmeria și miliția sunt acum doar niște cadavre pentru care orice eveniment oricât ar fi de mic este doar o dogoare care le face să pută? Dacă le-a luat doar 30 de ani să moară și acum zac în putrefacție într-o zeamă care se scurge continuu din hoituri și care emană un miros de nesuportat? Dacă toți angajații lor sunt doar niște viermi, niște larve și muște al căror scop este doar propria reproducere? Care larve și muște au devenit imune la orice insecticid și pesticid.
Dacă … dacă noi – care încă avem impresia că suntem vii – de fapt suntem muribunzi, care își așteaptă moartea, ultima suflare? Dacă de fapt avem cu toții o infecție gravă și dacă ne-am face o incizie ar curge o substanță verzuie, un puroi fizico-moral? Dacă dispensarul sau spitalul unde mergem sunt de fapt acum o casă mortuară sau o morgă și nu ne-a anunțat nimeni, medicii și asistentele fiind doar ciocli și personalul care ne îmbălsămează. Dacă rostul aparaturii medicale din aceste respectabile instituții este doar ca noi să arătăm bine pe catafalc?
O gândire critică îmi spune că din cauza larvelor și cioclilor despre care vorbeam mai sus, în următoarele 7 zile va muri cel puțin un muribund pe care îl avem alături, muribund care altfel ar avea zile, dar care nu are relații, cunoștințe, pile să îi împingă problema la categoria Urgențe. Și apoi, după următoarele 7 zile, încă o victimă. Și tot așa. Criminalul în serie perfect, crima realizată în grup. Și facem totuși tot ce putem să nu fim eu sau tu acela, să nu fie prea repede, pentru că știm că nu avem nici o șansă. Facem totul să ne întoarcem acasă, să cuprindem din nou în mâini fața la care ne-am gândit toată ziua și i-am spus la revedere dimineață. Facem totul să ne întoarcem acasă, să ne uităm în ochii copilului nostru și nu vedem că și el este aici doar un alt muribund, ca și noi. Ne bucură sclipirea din ochii lui, dar nu înțelegem că este de fapt ultima.
Dacă de fapt iluzia care ne ține pe toți împreună, aici – România – este în realitate tot un cadavru, ajuns așa ca urmare a unei banale boli a tinereții care putea fi vindecată sau a unei nevoi minore ignorate. Suntem pe un cadavru care zace la marginea drumului care a fost odată propriul viitor, un drum pe care nu a apucat să meargă prea mult? Dacă noi toți suntem viermii, larvele și muștele de pe el și ne credem căpușe sau păduchi pe un armăsar plin de vigoare? Dacă de fapt în micimea noastră nici tu şi nici eu nu vedeam de fapt realitatea?
Iulian