GANDACI ZBURATORI 10

George GMT

3 ani ago

US Navy&drone, continuam cu anii 1938-1941, perioada numita de catre unii istorici US Navy&USAF “Simularea razboiului”…

SIGLA VJ-1

Ei bine, Marina a continuat in perioada 1938-1941 sa se “joace” cu dronele sub indrumarea lui Fahrney, trecand la implementarea conceptului si pregatirea operatorilor prin infiintarea unei unitati de testare speciala in cadrul escadrilei VJ-1 la San Diego in iunie 1938, unitate comandata de catre locotenentul Robert Francis Jones, primul ofiter US Navy care a primit functia/sarcina de Officer-in-Charge, Radio-controlled Aircraft/Ofiter-in-Sarcina, Aeronava radiocontrolata in organigrama unitatii, unitate speciala botezata Radio Control Target Unit (la acea vreme, din 1935, pilotii VJ-1 erau implicati in antrenamentul artileristilor antiaerieni ai Flotei tractand tinte remorcate – se stie ca in septembrie 1935, cuirasatul USS Utah care tocmai primise cele mai noi sisteme antiaeriene din US Navy au executat primele trageri impotriva VJ-1. In 1936, toate hidroavioanele Grumman JF-1/2 “Duck/Rata” ale escadrilei au primit sisteme radio insa pilotii n-au fost prea multumiti de ele datorita faptului ca se defectau des, claritatea transmisiei lasand de dorit. Ulterior problemele au fost rezolvate. VJ –Utility Squadron/Escadrila Utilitara in US Navy/1925-1946. Din 1946, VJ devine VU/Utility Squadron. In perioada 1952-1953, VJ semnifica Weather Recconnaisance Squadron. In 1956, VJ –Photographic Squadron in US Navy. Escadrila Utilitara VJ-1 a fost infiintata pe 25 octombrie 1925 la NAS San Diego, California. Prima misiune majora a VJ-1 a fost cartografierea aeriana a statului Alaska in 1926, urmata de inca una in 1934. Prima cartografiere aeriana a acestui stat din istoria US Navy s-a desfasurat in perioada 6 iunie-24 septembrie 1926, escadrila fiind condusa pe atunci de locotenentul Ben H.Wyatt, expeditia purtand numele de Alaskan Aerial Survey. La misiune au luat parte USS Gannet/AM-41, dragor de mine Clasa Lapwing/950 tone care va fi transformat in nava-baza pentru hidroavioane in 1936/AVP-8, barja tractata YF-88/250 tone transformata in laborator foto si “hotel plutitor” pentru membri expeditiei, si trei hidroavioane de recunoastere Loening OL-acestea aveau un flotor central+ tren de aterizare retractabil pentru utilizare pe uscat. Doua dintre ele erau varianta OL-4/motor de 400 CP+echipament foto, cel de-al treilea fiind un OL-2, acesta avand rolul de aeronava de salvare in caz de urgenta fiind singurul echipat cu statie radio. In fine, alta poveste! Locotenentul Robert Francis Jones, viitor capitan-comandor, a fost implicat in proiectul US Navy de realizare a tintelor aeriene radiocomandate din 1936. A absolvit Academia Navala in 1931 fiind considerat “pionier” de catre istorici US Navy in “dezvoltarea aeronavelor fara pilot controlate de la distanta, a “dronelor de asalt” care au luptat in 1944, Pacific”. Asa este, Jones a comandat unitatea de testare/operare a “dronelor de asalt” in Pacific/1944. In 1945 activa pe portavionul USS Makin Island/CVE-93, portavion de escorta Clasa Casablanca. Pe 15 iunie 1953, Capitan-comandorul Jones e numit Commanding Officer/Ofiter Comandant al navei baza pentru hidroavioane USS Salisbury Sound/AV-13, Clasa Currituck, 14.000 tone, functie pe care o indeplineste pana pe 8 aprilie 1954. Trece in rezerva in aprilie 1955).

Exercitiile cu Flota ale escadrilei speciale VJ-1 comandata de catre Jones au debutat in august 1938 la San Diego cu portavionul USS Ranger dupa cum bine stim din capitolul anterior, ulterior, din aprilie 1939, acestea fiind mutate din nou la Guantanamo Bay. Initial au utilizat drone JH-1 si N2C-2 produse la Fabrica de Avioane Navale sub conducerea lui Fahrney. Se stie ca in perioada 1938-1940, VJ-1 a executat 99 de teste cu aceste drone, 19 fiind pierdute datorita defectiunilor mecanice&conditiilor meteo&din cauze necunoscute. Conform raportului emis de catre Locotenent Jones, comandantul VJ-1, catre Amiralitate, doar 17 au fost doborate de artileristii antiaerieni de pe nave. Jones mentioneaza intr-un raport din 3 aprilie 1939 un fapt care spune multe despre performantele tragatorilor antiaerieni de pe nave la acea vreme “drona T2C-2 cu numarul 9310 a facut 28 de treceri peste tinta pana sa fie doborata, ceea ce pune multe semne de intrebare…

In cursul tragerilor s-au tras multe concluzii si s-au pus la punct noi proceduri cu privire la angajarea tintelor aeriene in miscare. E clar ca antrenamentul stereotip de pana acum cu tinte remorcate, nemanevriere, nu mai e de dorit”. In 1940, in raportul sau, locotenentul Jones subliniaza clar “exista mari lacune in procedurile de aparare antiaeriana ale Flotei. Asta s-a vazut si la USS Utah in San Diego care desi a reusit sa doboare dupa a doua rafala drona T2C-2 care simula un atac in picaj la unghi de 45◦ de la 2438 m altitudine, drona prabusindu-se in mare, consumul de munitie si timpul de reactie au fost prea mari… Un bombardier-torpilor real ar fi reusit din prima atacul asupra unei navei” (atacul/exercitiul a avut loc pe 14 septembrie 1938. Cuirasatul a tras atunci pentru prima data cu noile tunuri antiaeriene calibrul 28 mm/75 calibre abia montate pe punte. Nava avea astfel de tunuri dispuse cate 4 pe afet mobil 360◦/cvadruplu, o baterie cantarind 4,80 tone, elevatie cuprinsa intre -15◦/+110◦, servanti 15, rata de foc 150 proiectile pe minut, viteza initiala a proiectilului 820 ms, raza maxima de actiune 6400 m. Ulterior nava a primit director de tir care ghida si focul acestor tunuri, cel mai probabil in 1939. In martie 1939 la Guantanamo Bay/Cuba, conform memoriilor lui Jones, USS Utah nu a reusit sa doboare drona N2C-2 cu bateriile AA calibrul 28 mm/1500 proiectile trase. Unul dintre ofiterii cu artileria de pe cuirasat ar fi spus comandantului navei, conform surselor independente, in apararea oamenilor sai: “E regretabil ca drona nu a reusit sa mentina cursul si viteza constante dupa ce am deschis focul”). Jones mentioneaza/descrie intr-un alt memoriu catre Amiralitate un atac al dronei anuntat in prealabil asupra crucisatorului USS Nashville/CL-43/Clasa Brooklyn/12.207 tone/15 tunuri calibrul 150 mm+8 tunuri antiaeriene calibrul 127 mm+8 mitraliere calibrul 12,70 mm+4 hidroavioane Curtiss SOC Seagull, atac anuntat desfasurat pe 10 martie 1941 in care s-au folosit in premiera noi proceduri –“Nava aflata la ancora a fost anuntata ca pe 10 martie 1941 urmeaza a fi atacata de aeronave radiocomandate, urmand a deschide focul imediat ce sunt detectate vizual de artileristii antiaerieni. Timp de doua ore dronele au zburat pe deasupra capului artileristilor fara a fi lovite. Exercitiul a fost o mare dezamagire pentru nava si comandantul ei, capitanul Wilson. Si atacul efectuat de o drona N2C-2 asupra cuirasatului USS Idaho pe 16 martie 1939 a fost dezamagitor, nava fiind echipata recent cu cel mai avansat sistem de aparare aeriana din Marina. Abia dupa a noua trecere pe deasupra navei si 1500 de proiectile calibrele 127 si 76 mm trase, tunarii au reusit sa o doboare” (USS Idaho/BB-42, cuirasat Clasa New Mexico, 12 tunuri calibrul 356 mm in turela+14 tunuri AA calibrul 127 mm+8 tunuri AA calibrul 76 mm+2 tuburi lanstorpila calibrul 533 mm). A urmat pe 17 martie 1939 atacul dronelor asupra USS Patterson/DD-392 pe care il cunoastem din capitolul anterior…

Se pare, conform surselor independente, ca dupa august 1938 dronele ar fi fost vopsite in galben similar aeronavelor utilitare si de antrenament primar din US Navy la ordinul Amiralitatii, posibil pentru a le face mai usor de localizat de catre tunari, cu siguranta pentru a ascunde scopul acestora, proiectul fiind secret. Nu e o certitudine ca toate dronele produse in perioada interbelica si in WW II au fost vopsite in galben dar se stie sigur ca cele doua Stearman-Hammond JH-1/0908&0909 au fost “ingalbenite” (ambele au fost “zburate” de VJ-1 si, conform locotenentului Jones, nici una n-a fost doborata. Jones mentioneaza ca 0908 s-a prabusit accidental pe 7 noiembrie 1938 iar 0909 a fost casat pe 13 septembrie 1938).

Se stie ca, la fel ca si in Royal Navy, performantele slabe ale artileristilor antiaerieni impotriva dronelor au avut impact major asupra conducerii US Navy. Amiralul Claude Bloch, Commander in Chief U.S Fleet/CINCUS recomandand continuarea testelor/exercitiilor cu Flota la Guantanamo Bay si construirea a noi drone. In urma recomandarii US Navy a demarat “Project Dog”, program de dezvoltare drone, de pregatire a artileristilor antiaerieni din Flota, de implementare/testare/evaluare a noilor procedure si echipamente (conform lui Fahrney “Aceste exercitii au precipitat antrenamentele tunarilor Flotei ducand la reproiectarea sistemelor artileristice si introducerea directoarelor de tir”). In acest program unitatea speciala Radio Control Target Unit din cadrul VJ-1 comandata de locotenentul Jones a fost implicata masiv si, foarte probabil, a primit numele de VJ-1 Target Drone Utility Wing in nomenclatorul US Navy, devenind unitate cu statut special. Noile procedure de aparare antiaeriana si noile echipamente, inclusiv directoare de tir si sisteme radar, au fost implementate progresiv pe navele de lupta si submarinele americane pana la momentul Pearl Harbour, insa mai era mult de munca. Si ne oprim momentan cu Marina pentru a ne intoarce la Armata si USAAF…

George Vernon Holloman

Ei bine, US Army Air Corps/USAAC a detasat la inceputul primaverii lui 1939 doi ofiteri de la Wright Field, Dayton/Ohio, respectiv capitanul George Vernon Holloman si locotenentul Rudolph Fink, ca observatori la testele cu drone ale Marinei de la Guantanamo Bay (George Vernon Holloman a fost inventator, inginer aeronautic si pionier al aviatiei americane. Si-a inceput cariera militara ca locotenent de infanterie la Fort Benning. In 1927 se transfera in USAAC, Brooks Field, San Antonio/Texas obtinand brevetul de pilot in iunie 1928. Din 1935 e director tehnic la Instrument and Navigation Laboratories la Wright Field –printre altele a realizat sisteme de navigatie instrumentala, sisteme pilot automat, sisteme de decolare-aterizare automate care au inceput sa fie montate pe aeronavele americane din 1937. In aprilie 1941 ca urmare a temerilor cu privire la posibila implicare a SUA in WW II si teama de un atac japonez in Pacific s-a infiintat la Wright Field sub comanda colonelului Holloman, Special Weapons Unit/SWU/Unitatea de Arme Speciale. A indeplinit aceasta functie pana in martie 1945 cand a fost transferat in Pacific pentru o misiune strict secreta. Foarte probabil e vorba si despre evaluarea armamentului avansat dezvoltat de japonezi, Ohka/Floarea de Cires spre exemplu. Pe 19 martie 1946 avea sa-si piarda viata la bordul bombardierului B-17 pilotat de general-maior James Edmund Parker, comandantul Twentieth Air Force cu baza la Harmon Field, Guam, aeronava lovindu-se de un munte aflat pe insula Formosa/Filipine pe cand se intorcea de la Shanghai/China. In cinstea sa, Alamogordo Army Air Field din New Mexico a fost rebotezat Holloman Air Force Base din 13 ianuarie 1948. Locotenentul Rudolph Fink se pare ca era si el pilot, inventator si inginer aeronautic, in 1943-1944 ajungand la gradul de colonel. Se stie ca a fost implicat in realizarea vehiculelor specializate de stingere a incendiilor utilizate pe aerodromuri si a instalatiilor de stingere cu dioxid de carbon/CO2 –primele astfel de instalatii au fost testate in 1943 la Wright Field Equipment Laboratory). Cei doi ofiteri au vazut live exercitiile artileristi AA versus drone din martie 1939, USS Idaho&USS Patterson, recomandand in raportul lor catre conducerea USAAC, General-maior Henry Harley “Hap “Arnold, sa demareze, sa reia dezvoltarea aeronavelor radiocontrolate la Wright .

Drept urmare, generalul Arnold solicita Marinei sa livreze USAAC o aeronava de control TG-2, o drona N2C-2 si o autostatie de control/ghidare de la sol Chevrolet. Cerinta sa a fost indeplinita de Marina in vara lui 1939.

Ei bine, generalul Arnold nu era nicicum strain de ideea dronei fiind familiarizat cu termenii de aeronava nepilotata/ghidata si “bomba zburatoare”, in vara lui 1936 chiar afirmase in cadru restrans “dezvoltarea bombei zburatoare ar trebui sa se reia de catre Armata”. Cu siguranta stia de preocuparile Marinei in domeniul radioghidajului insa timp de doi ani nu s-a facut nimic! Insa pe 8 august 1938, ingrijorat si impulsionat de programele de reinarmare ale Germaniei si Japoniei, foarte probabil beneficiand si de informatii strict secrete via-Marea Britanie cu privire la preocuparile Germaniei naziste legate de armament ghidat conform surselor independente, General-maior Oscar “Tubby” Westover, comandantul Corpului Aerian al Armatei SUA, cere sefului Material Division din cadrul USAAC inceperea/reluarea studiilor cu privire la “bomba zburatoare/torpila aeriana” cerand ca aceasta sa aiba cost redus, intre 300-800$, raza de actiune cuprinsa intre 30/32-48/50 km, sa poata duce o ogiva de 90-136/140/150 kg (generalul Westover/55 ani avea sa-si piarda viata pe 21 septembrie 1938 cand aeronavei pilotata de catre el, Northrop A-17AS/trei locuri/doar doua exemplare construite destinate transportului VIP/motor de 600 CP/447 kW cu seria AC 36-349 i s-a calat motorul in zbor, aceasta prabusindu-se in apropierea aerodromului Lochkeed Aircraft din Burbank, California, in curtea unei case –doua case au fost distruse dar nu au fost victime civile. Generalul Westover si coechipierul sau, Sergent Samuel Hymes si-au pierdut viata. A fost imediat inlocuit la conducerea USAAC de adjunctul sau, General “hap” Arnold. Ca fapt divers, Northrop A-17 “Nomad”, 1935, monoplan biloc de bombardament si atac la sol era renumit pentru calarea motorului in zbor -110 exemplare in dotarea USAAC. Deriva din Northrop Gamma, monoplan de transport complet metalic, de mare viteza, aparut in 1930. Ultimele exemplare au fost retrase de USAAC in 1944, acestea fiind de mult retrase din prima linie, fiind folosite ca aeronave de legatura sau pentru posta aeriana. Exista surse independente care sustin ca generalul Westover fusese informat, via Marea Britanie, despre preocuparile doctorului Herbert Alois Wagner, austriac la origine, cu privire la aerodinamica si armament ghidat, acesta lucrand la acea vreme la ceea ce avea sa devina bomba-planor radioghidata Henschel Hs-293, aceasta fiind testata pentru prima data in zbor in noiembrie 1940/Germania nazista). Caietul de sarcini a fost trimis industriei aeronautice americane de catre noul sef al USAAC, generalul “Hap” Arnold, pe 29 septembrie 1938 la doar 8 zile dupa decesul lui Westover.

LOCKHEED VEGA MODEL 40

In aprilie 1939, a fost ales proiectul Vega Aircraft Corporation/VAC din Burbank, California, o companie mica subsidiara a Lockheed Aircraft (VAC a fost infintata in august 1937 de catre omul de afaceri pasionat de aeronave si aviatie Robert Ellsworth Gross si a purtat initial numele de AiRover Company. In 1932, Robert impreuna cu fratele sau Courtland Sherrington “Cort” Gross, pionier al aviatiei SUA si viitor director general la Lockheed Corporation timp de 35 de ani, si alti investitori a cumparat Lockheed Aircraft Company de la Detroit Aircraft Corporation care falimentase datorita Marii Depresii. A redenumit compania Lockheed Aircraft Corporation si a ocupat functia de presedinte din 1934 pana in 1956. Prima aeronava produsa de noua companie a fost Lockheed Vega, inclusiv pentru USAAC/USAAF. A urmat Lockheed Model 9 Orion in mai multe variante, aeronava care zbura din 1931. Au scos in 1939 Vega Model 2 Starliner, o aeronava prototip foarte avansata motorizata cu doua Menasco C6S-4 Super Buccanner/260 CP-194 kW dispuse unul langa celalalt –Menasco Unitwin, ambele motoare antrenand o singura elice –aeronava avea tren de aterizare triciclu retractabil. Curand au scos o aeronava revolutionara pentru acei ani, foarte avansata, un monoplan integral metalic cu tren de aterizare retractabil numit Model 10, binecunoscutul Lockheed Electra, aeronava cu care Amelia Earhardt a disparut in 1937. Ca fapt divers, Liniile Aeriene Romane Exploatate cu Statul/LARES au zburat trei Lockheed L-10A Electra, YR-LEC, YR-LED si YR-LEA in perioada 1937-1945. Din 1939 compania a produs in serie redutabilul P-38 Lightning iar din 1943 prima aeronava din lume destinata transportului de pasageri avand cabina presurizata, Lockheed Constellation “Connie”. USAAF a operat 202 astfel de aeronave, varianta militarizata C-69 Constellation, in WW II. Military Air Transport Service/MATS le-a zburat pana la jumatatea anilor *60/sec.XX). Nu se stiu multe despre proiectele de aeronave-tinta ale acestei companii deoarece USAAC a renuntat rapid la acestea deoarece compania nu le putea produce rapid si in numar mare -1940. Se pare ca au fost trei modele numite Model 40/41/42. Primul model numit Model 40 sau Vega-111/V-111 a aparut in 1939 si a fost produs in 5 exemplare. Nu se stie daca acestea au fost livrate USAAC dar se stie ca toate au fost…pierdute. Unele surse independente sustin ca au fost utilizate de catre USAAC in antrenarea tunarilor antiaerieni sau a pilotilor de vanatoare. Daca au fost doborate de catre pilotii de vanatoare ar fi o premiera mondiala!

E momentul sa revina pe scena Charles Kettering, bisss, bis!!!

Pe 7 septembrie 1939, in urma caietului de sarcini emis de USAAC, Charles Kettering, acum director general al departamentului Cercetare-Dezvoltare la compania General Motors/GM si membru al National Research Council/NRC, ii scrie generalului Arnold “Cred ca un avion de 150 CP complet radiocomandat ar putea fi construit rapid si cu costuri reduse de catre GM. Nu cred ca ar costa mai mult de 1500$ per exemplar cu tot cu unitatea de control. Doar aceasta ar costa 300-500$ dar va asigur ca GM ar putea indeplini toate cerintele dvs”. Cu aceasta propunere a reusit sa atraga atentia conducerii USAAC, General Arnold…

Intre timp, pe 15 ianuarie 1940, USAAC si-a crescut pretentiile emitand un nou caiet de sarcini dorind o “torpila-zburatoare” cu autonomie de 160 km capabila sa atinga o tinta aflata intr-un cerc cu diametrul de 1,90-2 km, basca zborul la 6000 m altitudine. Frumos, nu-i asa?

Curand, GM&Charles Kettering a prezentat USAAC drona General Motors A-1, un “Bug” reloaded, actualizat, avand urmatoarele specificatii: aeronava/drona-tinta radiocomandata; monoplan cu aripile sus; lungime 4,97 m; lungime aripi 6,43 m; greutate 635/643 kg; viteza maxima 320/321 kmh; autonomie 640 km; propulsie un motor cu piston de 200 CP/150 kW; ogiva HE de 225/226 kg. Dronei i s-a mai spus si General Motors A-1 “Bug” in cursul testelor.

GENERAL FRANKLIN OTIS CARROL

In sfarsit, pe 18 februarie 1941, U.S Department of War/Departamentul de Razboi semneaza contractul cu General Motors Company pentru 10 torpile aeriene A-1, comanda suplimentata in iulie 1942 cu inca 5 unitati, contract in valoare de 250.000$. Proiectul GM A-1 a fost codificat in cadrul USAAC sub numele de MX-53, responsabili pentru acesta fiind general-maiorul Franklin Otis Carroll, pe atunci seful sectiei Inginerie si Arme Experimentale la Wright Field/Ohio, si capitanul George Vernon Holloman, pe atunci seful Instrument and Navigation Unit/Unitatea Instrumente si Navigatie de la Wright Field (generalul Franklin Otis Carroll a fost un lider vizionar destupat la minte avand contributii majore la dezvoltarea aviatiei militare SUA, a armelor aeriene ghidate si nu numai. A sprijinit fara oprelisti si fara nicio retinere cercetatorii si proiectele acestora avand rol esential in tranzitia Fortelor Aeriene SUA de la aeronave cu piston la aeronave cu reactie. Si-a inceput cariera militara imediat dupa obtinerea diplomei de inginer la Universitatea Stiintifica din Illinois in iunie 1916 –de asemenea a absolvit si Institutul de Tehnologie din Massachusetts in septembrie 1920. A servit activ in perioada iunie- noiembrie 1916 intr-o unitate de cavalerie apartinand Illinois National Guard/Garda Nationala din Illinois. In mai 1917 merge la scoala de formare a ofiterilor US Army de la Fort Sheridan, iar in august 1917 ajunge la scoala de zbor de la Kelly Field, Texas, unde obtine brevetul de pilot –a acumulat dea lungul carierei 4450 de ore de zbor pe diverse avioane. In 1932 devine seful sectiei de inginerie experimentala de la Wright Field. In 1938 e numit reprezentant USAAC la companiile Douglas Aircraft si North American Aviation urmarind realizarea noilor aeronave. In martie 1939 revine la Wright Field ca sef al sectiei Cercetare-Dezvoltare si Inginerie Experimentala indeplinind aceasta functie pana la finalul WW II. Lui i se datoreaza primul tunel de vant/aerodinamic la Wright Field, cel mai avansat din lume la acea data, precum si demararea cercetarilor legate de medicina aeronautica in SUA. In timpul mandatului sau au fost dezvoltate sisteme de comunicatii, navigatie si radar aeropurtat foarte avansate pentru acele vremuri. Lui i se datoreaza crearea primului motor cu reactie american la Wright Field. In octombrie 1942 e numit general de brigada iar in octombrie 1947 devine general-maior si seful departamentului cercetare-dezvoltare din cadrul Air Material Command. Ei bine, exista supozitii ca generalul Carroll ar fi fost implicat direct in culegerea de informatii despre programul britanic de dezvoltare si implementare a tintelor aeriene radioghidate la sfarsitul anilor *30/sec.XX, stiut fiind faptul ca englezii au fost reticenti in transmiterea de informatii/rezultate cu privire la programul lor aliatilor americani.

GENERAL MOTORS A-1 -1941

Bineinteles, implicarea generalului nu poate fi dovedita dar e o certitudine faptul ca in martie 1939 a fost detasat la Londra pentru trei luni indeplinind functia de “asistent/consilier militar” SUA. In general, dupa cum bine se stie, consilierii militari culeg si informatii, multi fiind chiar ofiteri de informatii!). Capitanul Holloman, pe care il cunoastem din capitolele anterioare, era adept al “torpilei aeriene” considerand-o “piesa de artilerie care poate avea raza mai lunga decat un tun”, ceea ce, intr-un final, in timp, s-a adeverit…Holloman chiar a spus subordonatilor ca torpila aeriana ar putea fi mai eficienta decat bombardierul pe timp de vreme nefavorabila putand lovi tinta chiar si atunci cand aceasta e acoperita/mascata de nori. Mai mult decat atat, torpila aeriana ar fi mereu disponibila fata de un bombardier, USAAC nemaipunandu-si echipajele in pericol in zone de razboi in care inamicul are superioritate aeriana. El insista, cel putin la debutul proiectului MX-53, ca torpila aeriana sa fie lansata si ghidata de la sol fiind preluata in aer de aeronava-mama, concept dezvoltat WW I si post-WW I. Ei bine, daca pentru generalul Carroll nu e certa culegerea de informatii cu privire la programul britanic, pentru capitanul Holloman e o certitudine! Acesta, prin intermediul unor surse din cadrul Ministerului de Razboi britanic, surse necunoscute si in ziua de astazi, a aflat in februarie 1941 ca britanicii lucrau la dezvoltarea armamentului ghidat si a aeronavelor-tinta explorand noi sisteme de ghidare –TV, IR, radar, reusind sa puna mana pe planuri ale unor asemenea arme, foarte probabil si aeronave-tinta (unele surse independente britanice sustin ca MI6 ar fi fost in spatele “divulgarii” de informatii americanilor la ordinul Ministerului de Razboi in contextul WW II si a posibilei viitoare implicari a SUA.

Oricum, de cand e Lumea aliatii se spioneaza intre ei, oficial prin intermediul ambasadorilor si atasatilor militari, neoficial prin serviciile de informatii. Nimic nou sub soare, interesul poarta fesul!). Dar, temandu-se de eventuale “complicatii juridice si financiare” determinate de copy-paste, adica de copierea designului britanic, generalul Oliver Patton Echols si generalul Carroll au decis sa mearga pe propriul drum (generalul Echols era licentiat in inginerie aeronautica absolvind Institutul Politehnic din Virginia/Virginia Tech si Universitatea din Virginia. In 1916 se inroleaza in USAAS iar in august 1917 ajunge in Franta cu Forta Expeditionara ca pilot. Ajunge la gradul de capitan si sef al Corpului Aerian din cadrul I Corps/US Army in 1918, nu cu mult inainte de Armistitiu. Dupa WW I urmeaza institutii de formare militara prestigioase, Army Industrial College, Command and General Staff School –Fort Leavenworth/Kansas, Army War College –Carlisle/Pennsylvania si Air Corps Tactical School –Maxwell Field/Alabama. Activeaza in cadrul Air Corps Experimental Engineering Section/Sectia Inginerie Experimentala a Corpului Aerian si Procurement Section/Sectia Achizitii pana in 1934 cand e numit inginer-sef la Materiel Division, functie pe care o indeplineste pana in 1938. Lui i se datoreaza cresterea masiva a productiei de aluminiu pentru avioane dupa Pearl Harbour… In doar un an si jumatate productia de crescut de peste 13 ori, de la 9,10 milioane de tone in decembrie 1941 la 120 de milioane de tone in iunie 1943. Doar in 1942, SUA au produs 50.000 de aeronave, iar sub girul lui Echols productia s-a triplat, 150.000 de avioane in vara lui 1944. Cert e faptul ca in 1942, SUA au produs mai multe avioane decat Japonia si Germania la un loc, iar forta aeriana americana a crescut de la 3305 aeronave in decembrie 1941 la 41.000 de aeronave in august 1945.

Tot lui Echols i se datoreaza si introducerea masiva in dotarea USAAF a planoarelor, doar in martie 1942 comandandu-se 1000 de exemplare, fiecare putand duce maxim 50 de soldati. Tot lui i se datoreaza cresterea procesului de productie si introducerea in dotarea USAAF/USAF a redutabilelor B-24 Liberator, B-17 Flying Fortress, B-29 Superfortress, B-52 Stratofortress si B-36 Peacemaker. El a planificat si ajutat la crearea B-47 Stratojet, primul bombardier strategic turbojet de mare altitudine al USAAF capabil sa duca armament nuclear in spatiul URSS –Razboiul Rece. Generalul Echols, alaturi de altii, a hotarat inceperea productiei sub licenta la General Electric a motorului cu reactie W2B a lui Frank Whittle. Ce inseamna sa ai omul potrivit la locul potrivit! Daca nu ai devii…”furnizor de securitate”).

Va urma.

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

axisafvs.blogspot.com

https://historycollection.com › …

https://airandspace.si.edu › sov…

https://www.researchgate.net › …

https://owlcation.com › World..

https://www.history.navy.mil › histories › pdfs

marinelink.com

https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›

http://www.aviation-history.com › …

https://www.nationalmuseum.af.mil › …