Continuam…Pe 15 noiembrie/23 decembrie 1937 a zburat pentru prima data cu succes aeronava-tinta radiocomandata Stearman-Hammond Y1-S/JH-1 (Y1-S a fost un monoplan utilitar usor construit de catre Stearman-Hammond Aircraft Corporation din Oakland/California in 1930-1938 –doar 20 de exemplare produse in mai multe variante. Avea urmatoarele caracteristici: echipaj 1; pasager 1; dubla comanda; ampenaj cu dubla deriva, doua grinzi longitudinale; lungime 8,20 m; lungime aripi 12,19 m; inaltime 2,31 m; greutate gol 635 kg/la incarcatura maxima 975 kg; motor dispus in spatele cabinei inchise Menasco L-363-C-4S Pirate, piston, 150 CP/110 kW la 2260 rpm, supraalimentat, 4 cilindri in linie, racit cu aer, 5,95L, lungime 1,20 m, latime 44,90 cm, inaltime 72,40 c, greutate uscat 135 kg; benzina 73 octane; autonomie 772 km; coada dubla; realizat din aluminiu si panza. Motorul destinat aeronavelor usoare era produs de catre Menasco Motors Company din Burbank, California, 1930-1940; viteza maxima 210 kmh la 915 m altitudine. Ca fapt divers, Amelia Earhardt a evaluat un astfel de avion/avioneta pentru Departamentul Comertului in 1930, considerand-o “usor de zburat, se comporta bine la viteze mici.Un sofer cu experienta poate invata intr-o ora sa-l zboare”. Mda, dar sa nu uitam cine era Amelia si ce experienta de zbor avea! RIP. Pana la urma au comandat 25 de exemplare la pretul de 3190$ fiecare insa fabrica a produs doar 20 pana in 1938 cand a disparut). Unele surse independente sustin ca de fapt e vorba despre aeronava tinta Boeing Stearman, insa surse istorice apartinand US Navy nu confirma.
STATIA MOBILA RADIOGHIDAJ CHEVROLET -OTAY MESA 1938
Cert e faptul ca doua Stearman-Hammond Y1-S avand numerele de serie 0908 si 0909 au fost transformate de NRL in aeronave-tinta radiocomandate. Acestea au folosite la teste sub numele de JH-1 fiind radioghidate in aer, ca si T2C-2, de catre aeronava-mama TG-2. Decolarea si aterizarea erau controlate de la sol –autostatie Chevrolet. Primul zbor cu aeronava-tinta JH-1 a avut loc la Coast Guard Air Station Cape May/CGAS Cape May, New Jersey, Oceanul Atlantic (a doua Statie a Garzii de Coasta SUA, statie infintata in 1926).
Pe 21 mai 1938, cu trei luni inaintea primelor exercitii de tragere efectuate de Marina impotriva dronelor, contraamiralul Harold Rainsford Stark, membru U.S Fleet Permanent Anti-Aircraft Board/Comisia Permanenta Anti-Aeronave a Flotei (se ocupa cu pregatirea si evaluarea artileristilor antiaerieni ai Flotei), ii scrie lui Delmer Fahrney, ofiterul responsabil cu programul de dezvoltare al aeronavelor radioghidate/dronelor: “Cea mai importanta utilizare pentru aeronavele ghidate radio este determinarea eficientei armamentului antiaerian actual al Flotei. Folosirea acestor aeronave automate ne va oferi un test mai aproape de conditiile de razboi. Mult mai aproape decat cele pe care le-am avut pana acum” (amiralul Stark a fost seful BuOrd pana in 1937 si a avut o mare contributie in introducerea radarului pe navele Marinei, precum si automatizarea tragerii –directoare de tir, sisteme de ochire si vizare, armament automat etc. A fost sef al operatiunilor navale/CNO-1 august 1939-26 martie 1942. In 1943 a fost comandantul fortelor navale americane din Europa, printre altele ocupandu-se de pregatirea flotei de invazie care a ajuns pe costele Normandiei un an mai tarziu. Marinar cu multa experienta, a comandat in WW I si WW II mai multe nave – auxiliare, distrugatoare, crucisatoare si cuirasate. In cinstea lui fregata Clasa Oliver Hazard Perry, USS Stark/FFG-31, pensionata in 1999, i-a purtat numele. Ca fapt divers, FFG-31 a incasat doua AM-39 Exocet de la un Dassault Falcon 50 “Susanna”, aeronava business jet modificata de francezi pentru irakieni, pe 17 mai 1987. Irakienii au avut o singura astfel de aeronava echipata cu cockpit similar Mirage F-1EQ-5, radar Cyrano IV-C5 si doi piloni de acrosare AM-39 Exocet sub fuzelajul central, aceasta facand parte din Escadrila Prezidentiala aflata sub comanda directa a lui Saddam Hussein, aeronava despre existenta careia americanii n-au stiut.
USS Stark a necesitat reparatii care au costat 142 milioane de dolari, a avut 37 marinari ucisi si 21 raniti. La acea vreme a izbucnit un scandal monstru intre SUA si Franta, americanii acuzandu-i pe francezi ca le-au vandut irakienilor tehnologii de varf…Mda, de parca SUA n-au facut-o! Prima Exocet au tras-o irakienii de la 35 km distanta de USS Stark, a doua de la 24 km distanta de fregata. Sistemele de razboi radio-electronic si CIWS de pe fregata n-au reactionat nicicum, nu au detectat rachetele, drept urmare USS Stark a incasat-o urat! In sfarsit, Aeronavale a cochetat cu ideea de Falcon militarizat, la Le Bourget in 1985, compania Dassault a prezentat modelul armat Falcon Guardian 2 –o alta poveste, desigur!). Si da, amiralul Stark avea dreptate…Pana la drone tunarii antiaerieni ai Flotei se antrenau pe tinte remorcate, maneci/mansoane atasate unor aeronave pilotate, insa procedura era periculoasa deoarece pilotii riscau sa fie doborati de artileristi din greseala, basca faptul ca nu se putea imita realitatea atacului aerian –aeronavele zburau drept si la altitudine constanta pentru a nu risca sa fie doborate din greseala (ca fapt divers, in WW II, femeile pilot din Women Airforce Service Pilots/WASP/Serviciul Femei-Pilot din Fortele Aeriene au zburat si in astfel de misiuni non-combat).
Vice Admiral Albert G. Noble
Nu mult dupa scrisoarea contraamiralului Stark, Delmer Fahrney ii scrie comandorului Albert Gallatin Noble, prietenul sau, pe atunci ofiter responsabil cu formarea Fleet Gunnery Officer/Ofiter de Artilerie al Flotei in cadrul Office of Naval Operations Division of Fleet Training/ Biroul Operațiuni Navale Divizia de Instruire a Flotei, urmatoarele: “Instruirea Flotei/Fleet Training si Bureau of Aeronautics/BuAer/Biroul Aeronautica sunt retinute in a lua o decizie cu privire la viitorul acestui proiect asteptand rezultatul tragerilor experimentale, reactiile si concluziile ofiterilor cu artileria de la bordul marilor nave in legatura cu utilitatea si valoarea acestui nou tip de antrenament” (ca fapt divers Fleet Gunnery Officer/Ofiter de Artilerie al Flotei era ofiterul responsabil cu operarea si intretinerea tunurilor navei, acesta raspunzand si de depozitarea in siguranta a munitiei si monitorizarea starii acesteia. Nu e o certitudine dar surse independente sustin ca comandorul Noble ar fi indeplinit in anii *30/sec.XX aceasta functie pe cuirasatul USS Pennsylvania/BB-38, Clasa Pennsylvania, 32.429 tone, 12 tunuri calibrul 356 mm in turela+22 tunuri calibrul 127 mm+4 tunuri calibrul 76 mm+40 tunuri calibrul 40 mm+51 tunuri calibrul 20 mm+2 tuburi lanstorpila calibrul 533 mm. E putin probabil deoarece istoria oficiala a US Navy il mentioneaza la comanda distrugatorului USS Dallas/DD-199, Clasa Clemson, 1215 tone, 4 tunuri calibrul 100 mm, in 1935, iar in iulie 1936 la comanda distrugatorului USS Cassin/DD-372, Clasa Mahan, 1500 tone, 5 tunuri calibrul 127 mm. Pe 22 aprilie 1944-4 mai 1944 a comandat asaltul amfibiu/debarcarea de la Aitape/Operatiunea Persecution/Persecutia, coasta Nordica a Papua Noua Guinee, Campania din Noua Guinee/Pacific. Pe 29 decembrie 1950 e promovat contraamiral si sef al Office of Naval Material, functie indeplinita pana la trecerea in rezerva pe 1 octombrie 1951). Cu alte cuvinte “intai vedem apoi hotaram!”.
In sfarsit, in vara lui 1938, pentru primele exercitii de tragere efectuate de Marina impotriva dronelor, primele avioane-tinta radiocontrolate ale Marinei dezvoltate de catre Navy Research Laboratories construite la Naval Aircraft Factory, 2 JH-1+2 T2C-2 la care se adaugau doua aeronave-mama/de control TG-2 au fost duse pe coasta de vest a SUA la Otay Mesa, San Diego/California (Otay Mesa se afla in sudul orasului San Diego la nord de granita dintre SUA si Mexic. In 1938 aici se afla aerodromul East Field apartinand US Army, din 1943 rebotezat Auxiliary Naval Air Station, Brown Field/NAAS Brown Field trecand sub jurisdictia US Navy –a fost functional in perioada 1918-1962. Aeroportul/aerodromul de aici situat la doar 4 km nord de granita cu Mexicul s-a numit initial East Field/1918 in onoarea maiorului US Army Whitten Jasper East, decedat intr-un accident de masina in acelasi an –la acel moment comandant la Mitchel Field avand doar 25 de ani. La East Field s-a aflat initial scoala de formare a tragatorilor aerieni si de zbor acrobatic a US Army, elevii zburand in 1918-1919 cu Curtiss JN-4D “Jenny”. In perioada interbelica US Army si-a mentinut controlul la East Field desfasurand inclusiv teste cu drone. In 1943 aerodromul e preluat de US Navy fiind redenumit NAAS Brown Field in onoarea comandorului Melville S. Brown care si-a pierdut viata pe 2 noiembrie 1936 prabusindu-se cu un F2F-1 –la acea vreme era in staff-ul portavionului USS Lexington/CV-2 si avea doar 47 de ani. In perioada 1943-1946, USAAF, US Navy si US Marines au folosit NAAS Brown Field ca baza de antrenament/trecere a pilotilor pe diverse aeronave -Lockheed P-38 Lightning, Grumman F4F Wildcat, Grumman TBF/TBM Avenger, Grumman F6F Hellcat, Consolidated PB4Y-2 Privateer si altele).
Testele US Navy cu aeronavele-tinta la Otay Mesa au debutat in iunie-iulie 1938 acestea fiind decolate radioghidat de la sol, statia de control aflandu-se pe un camion utilitar Chevrolet Half-Ton/78 CP la 3200 rpm, foarte probabil varianta Canopy Express modificat/500 kg capacitate de transport/autostatie. Drona-tinta era ghidata prin radio de statia Chevrolet aflata la sol doar la decolare -9 comenzi, fiecare comanda avand frecventa radio diferita. In aer era preluata de catre operatorul radio aflat in aeronava-mama TG-2, aeronava pilotata uman. Distanta de operare din aer a dronei era relativ mica, intre 1,60-2 km intre TG-2 si drona, asta deoarece operatorul avea nevoie de contact vizual cu drona pentru a o putea ghida, deci, cu alte cuvinte, distanta dintre “mama” si drona era limitata nu de propagarea undelor radio ci de vederea operatorului uman. La aterizare, drona era radioghidata de la sol –autostatia Chevrolet. Dupa aceste teste “reusite” a venit si momentul adevarului, primele teste reale in fata tunarilor US Navy…
24 august 1938, o aeronava-tinta/drona JH-1 decoleaza radioghidat de la sol la ora 11.40 minute urmand a simula un atac asupra portavionului USS Ranger/CV-4 aflat la ancora in golful San Diego/California/Oceanul Pacific din 15 aprilie 1935 (portavionul a stationat aici timp de 4 ani. USS Ranger/CV-4 a fost prima nava proiectata din start ca portavion din dotarea US Navy, in serviciu 1934-1946. Fiind lenta si depasita a petrecut majoritatea razboiului in Oceanul Atlantic ca nava de sprijin cu aviatie ambarcata sau de transport, 17859 tone, 234,40 m lungime puntea destinata aeronavelor, 8 tunuri de 127 mm/40 mitraliere de calibrul 12,70 mm, 76-86 aeronave ambarcate –initial Curtiss F7C Seahawk+Northrop BT+Vought SBU Corsair, 3 elevatoare, 3 catapulte). Sa-i dam cuvantul lui Fahrney: “Odata ajunsa in aer radioghidajul e preluat de TG-2, Locotenent-comandor Fred Wallace. In zbor orizontal drona face prima trecere peste USS Ranger fiind luata in tinta de bateriile antiaeriene calibrul 127 mm aflate la tribord. La a doua trecere au tras bateriile de la babord. Dupa ce bateriile de la tribord au deschis focul, tinta a virat dreapta si a mentinut distanta constanta fata de nava. Tunarii navei au urmarit schimbarea cursului tintei insa nu au obtinut vreo lovitura directa, acestia tragand mult in urma acesteia”.
Bineinteles, a urmat analiza comuna a rezultatelor antrenamentului/tragerii de catre Fahrney si comandantul USS Ranger/CV-4 de atunci, capitan-comandorul John Sidney “Slew” McCain, ulterior viceamiral –a comandat portavionul in perioada 1937-1939. McCain a recunoscut iritat in fata lui Fahrney faptul ca “rezultatul e critic si demonstreaza incapacitatea artileristilor nostri de a lovi o tinta care le zboara chiar pe deasupra capului in conditiile in care la tragerile anterioare impotriva manecilor tractate acestia au inregistrat un nivel ridicat de succes, bateria de la tribord a inregistrat trei lovituri iar cea de la babord patru lovituri. Cei care se ocupa cu controlul/ghidarea focului artileriei de pe Ranger sunt bine antrenati, ii cunosc bine pe acesti oameni”. In continuarea discutiei/analizei capitanul McCain a incercat sa indulceasca amarul dand vina pentru esecul artileristilor sai pe…drona. Iata ce ne spune Fahrney ca a afirmat McCain: “La prima trecere, la apropierea de tunurile navei, am observat ca drona a schimbat directia de zbor, aceasta nu a mentinut cursul constant asa cum fusese planificat. Daca ar fi fost o escadrila reala de bombardiere nu s-ar fi terminat astfel, bateriile ar fi avut, fara indoiala, avioane lovite si doborate, atacul fiind respins”. Si concluziona: “Antrenamentul facut de tunarii antiaerieni prin tragerea asupra unei tinte ghidate e cea mai valoroasa si mai instructiva tragere pe care o nava echipata cu sisteme de aparare antiaeriana o poate avea”.
Fahrney a subliniat in raportul sau catre superiori: “Focul artileristilor de pe USS Ranger nici macar nu s-a apropiat de drona JH-1, o surpriza neplacuta, bineinteles, pentru comandantul McCain. Proiectilele nu s-au apropiat mai mult de 90-91 m de tinta iar fumul rezultat in urma exploziilor au ascuns drona de TG-2 facand greu de determinat altitudinea…Tunarii au esuat la ceea ce ofiterii US Navy prezenti numeau “o chestie simpla, banala, o tinta care zboara drept la altitudine constanta fiind usor de doborat fiindca tunarii sunt familiarizati cu imprevizibilitatea tintelor pe mare. Subliniez faptul ca USS Ranger are la bord tunuri antiaeriene 5”/25 caliber si un sistem de aparare antiaeriana Mark 19” (5”/25 caliber –tun greu antiaerian calibrul 127 mm montat pe nave si submarine ale US Navy din 1920/1925, produs in mai multe variante pana in 1945: greutate 2 tone; lungime 3,60 m; lungime teava 3,17 m; elevatie cuprinsa intre -10◦/+85◦; greutate proiectil 23-24 kg –fumigen, HE, HE-Frag, AP; viteza initiala a proiectilului 640 ms; raza maxima de actiune 13,30 km la 40◦ elevatie/8,40 km la 85◦ elevatie. USS Ranger avea la acea vreme 8 astfel de tunuri. Mark 19, director de tir, era realizat de Ford Instruments Company si furniza solutii de tragere pentru tunurile calibrul 1127 mm –precizie/localizare buna la 10.000 m distanta. La momentul Pearl Harbour toate cuirasatele, crucisatoarele si portavioanele US Navy din Flota Pacificului aveau director de tir Mk.19. Ca fapt divers, in 1939 sovieticii au cerut SUA sa le vanda un crucisator operational echipat cu director de tir Mark 19, ei neavand asa ceva pe marile lor nave, insa au fost refuzati deoarece tehnologia era…sensibila. Se stie ca in anii *30/sec.XX sovieticii au facut mari eforturi sa achizitioneze cuirasate si crucisatoare grele din Italia si SUA insa nu au reusit decat sa cumpere planuri de constructie ale unor astfel de nave, planuri realizate la comanda. Din Italia planuri ale unei nave similare cu cuirasatul Littorio iar din SUA, prin compania Gibbs&Cox, planuri pentru patru modele –unul pentru un cuirasat conventional similar clasei Iowa/tunuri calibrul 406 mm si trei pentru cuirasate hibride, acestea avand cate o punte de zbor pentru 30 de avioane pe suprastructura centrala. Eeee, gurile rele zic ca de aici s-au inspirat pentru “crucisatoarele purtatoare de elicoptere” Clasa Condor si “crucisatoarele grele purtatoare de aviatie” Clasa Kiev). Fahrney, in raportul trimis catre amiralul Claude Charles Bloch, comandantul sef al flotei americane in perioada 1938-1940, superiorul sau, scria: Manevrele tintei au luat prin surprindere tunarii, problema miscarii, a schimbarii de directie, nefiind intalnita la manecile/mansoanele tinta tractate. E clar ca personalul nu e pregatit pentru tragere asupra tintelor in miscare, manevriere, fiind incapabil sa-si adapteze rapid procedurile/procedeele de tragere”. O “evaluare agonizanta” a Flotei dupa cum spunea si recunostea Fahrney…
Ehhh, suparare sau nu pe stabii US Navy, ca si la britanici/Royal Navy&Fairey Queen+Queen Bee, drona JH-1 a demonstrat slaba pregatire a tunarilor antiaerieni ai Marinei americane dovedindu-se “greu/dificil” de doborat de catre acestia. Si exercitiile au continuat, conducerea US Navy comandand construirea a inca 12 drone/aeronave-tinta T2C-2 in iarna lui 1938 facand planuri de transfer a echipei lui Fahrney la Guantanamo Bay, Cuba, aceste drone primind numele de A-3 in inventarul US Navy. Se pare ca au avut loc mai multe accidente cu aceste drone in faza de testare si evaluare operationala, cateva prabusindu-se accidental datorita defectarii sistemului de control radio/radioghidaj.
De asemenea, in primavara lui 1939 sau efectuat mai multe exercitii de tragere ale tunarilor US Navy impotriva aeronavelor-tinta, acestia avand performante mediocre spre zero, reusind doar cateva lovituri directe neletale…nici o aeronava doborata. Protagonistii “performantei” au fost tunarii de pe distrugatoarele USS Paterson/DD-392 (Clasa Bagley/2325 tone/4 tunuri calibrul 120 mm+4 mitraliere calibrul 12,70 mm+12 torpile calibrul 533 mm+doua sine de lansare incarcaturi de adancime), USS Reid/DD-369 (Clasa Mahan/1500 tone/5 tunuri calibrul 130 mm+mitraliere AA+12 torpile calibrul 533 mm) si cuirasatul USS Idaho/BB-42 (Clasa New Mexico/33.000 tone/12 tunuri calibrul 356 mm+14 calibrul 127 mm+8 calibrul 76 mm+mitraliere antiaeriene calibrul 12,70 mm+2 tuburi lanstorpile calibrul 533 mm la acea vreme). Dupa aceste teste live, Fahrney a subliniat din nou intr-un raport trimis comandantului sef al flotei americane, amiralul Bloch, utilitatea avionului-tinta/dronei in formarea tunarilor antiaerieni. Totodata, in premiera mondiala, a propus acestuia transformarea dronei in arma ofensiva prin armare cu o bomba de 453-454 kg sau o torpila, ceea ce ar transforma avionul-tinta in “avion sinucigas”, acesta prabusindu-se asupra tintei (din aceasta idee s-au nascut urmatoarele proiecte, asa-numitele “drone de asalt”…Despre acestea in capitolele urmatoare).
Si ne oprim asupra USS Utah…La cateva saptamani dupa testele cu USS Ranger/CV-4, o drona T2C-2/A-3 a simulat un bombardament/atac in picaj asupra cuirasatului USS Utah/BB-31 (Clasa Florida, 25390 tone,159 m lungime,blindaj cuprins intre 38-279 mm, 10 tunuri de 300 mm/16 de 127 mm/2 tunuri calibrul 37 mm/2 tuburi lans-torpila de 530 mm. Una dintre vicimele de la Pearl Harbour. Surse independente sustin ca de fapt a fost o drona JH-1, putin probabil sa fie asa deoarece surse istorice US Navy nu confirma. Mai mult decat atat, Fahrney e foarte clar, T2C-2!). Desi a fost doborata intr-un final de tunarii AA de pe cuirasat, a fost destul pentru a dovedi conducerii US Navy utilitatea dronelor…Fahrney a scris mai tarziu in jurnalul sau despre drona A-3 doborata de tunarii AA de pe USS Utah -“operatie incununata de succes, pacientul a murit” (a “murit” dar bietii tunari de pe USS Utah au reusit sa o doboare dupa ce au tras 1500 de proiectile calibrul 30 mm, drona simuland 9 atacuri in picaj, atacuri specifice bombardierelor-torpiloare). Iata ce i-a scris amiralului Bloch comandantul cuirasatului USS Utah de atunci, Capitan-comandor Walter Elliott Brown, cu privire la acest test/exercitiu, randuri deloc pro-drona: “Avionul a fost lovit scapand de sub control, intr-un tarziu prabusindu-se in apa la aproximativ 915-920 m de babord. Avionul scapat de sub control poate reprezenta un pericol pentru marinara, ma indoiesc ca un astfel de program ar fi fezabil din motive de siguranta. Lovind tinta ghidata tunarii mei au demonstrat ca masurile de aparare antiaeriana actuale ale Flotei, echipamentele existente, sunt fezabile. Consider ca comandorul Fahrney s-a inselat in privinta eficientei acestora” (unele surse independente sustin ca tunarii de pe USS Utah au doborat aeronava-tinta inca de la prima trecere insa lucrurile nu au stat asa!).
Cu sau fara obiectiile lui Brown, in sfarsit, conducerea US Navy a inteles importanta dronelor-tinta pentru instruirea tunarilor sai, basca faptul ca “aveau o problema grava” –ca si fartatii englezi din Royal Navy au realizat ca tunarii lor sunt insuficienti antrenati, ca nu fac fata la conditii de stres/lupta iar timpul de reactie dupa darea alarmei e “prea mare”. Amiralul Claude Charles Bloch, comandantul sef al flotei americane in perioada 1938-1940, concluziona intr-o sedinta cu staff-ul sau: “Tragerile impotriva aeronavelor-tinta sunt de o inestimabila valoare pentru testarea si antrenarea apararii antiaeriene a Flotei ducand la imbunatatirea procedurilor de utilizare a acesteia in caz de atac aerian”. Chiar si seful operatiunilor navale din perioada 1937-1939, amiralul William Daniel Leahy, cel care a supervizat pregatirile Marinei pentru potentiala participare la WW II, a mentionat intr-o scrisoare de apreciere trimisa conducerii Naval Research Laboratory/NRL in toamna lui 1939, citez: “Practic, utilitatea aeronavelor radio-controlate in antrenamentele Flotei a fost concludent demonstrata. Apreciez faptul ca mare parte din acest echipament a fost dezvoltat de catre Laboratorul de Cercetari Navale”.
Drept urmare in anii ce-au urmat mai multe aeronave Vought O3U-6 Corsair, probabil 6/12 exemplare dronizate din 32 produse, au fost transformate in aeronave-tinta la NAF intre anii 1939-1940, acestea avand roata de bot/tren de aterizare triciclu si armament anulat. Si 23 de biplane de vanatoare-bombardament Boeing P-12/F4B au fost transformate in aeronave-tinta radiocomandate la NAF in perioada 1939-1941. A existat si intentia crearii unei variante Boeing P-12 drona-tinta numita A5, insa programul a fost anulat.
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
https://www.nationalmuseum.af.mil › …
https://www.warhistoryonline.com › …
https://www.armyupress.army.mil › csi-books
https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..
www.aviastar.org › … › USA › Interstate
pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…
www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..
www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm
www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…
wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1
www.navaldrones.com/TDR-1.html
stagone.org/?page_id=37
www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…
www.ww2aircraft.net › … › Aviation
stagone.org/
stagone.org/?page_id=20
www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…
stag-1aviation.deviantart.com/
airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..
www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…
www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories
www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html
www.mauriceward.com/ro/istorie-logo
www.airvectors.net/avmoth.html
www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..
mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/
www.aerofiles.com/ostfriesland.html
www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…
www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm
www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html
www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…
www.stearman.at/boeing_stearman.html