M-am gândit în virtutea multitudinii de generali cu trei stele pe care-i avem ca urmare a ultimelor avansări în grad, să vă aduc în față un astfel de model din trecut. Recent observ că funcții care altădată erau încadrate cu generali maiori sau generali de brigadă au devenit funcții de trei stele, respectiv echivalente comenzii unui corp de armata, adică o structură care la standard NATO ar trebui să aibă între 26.000 și 40.000 de militari.
Să facem o comparație ca mai apoi în bună tradiție a acestei serii, fiecare să-și pună concluziile pe care le consideră utile. Pentru mine rămâne o întrebare totuși, cum putem noi reconcilia această imagine din prezent cu cea a trecutului? Este greu de spus. Avem în prezent generali care se exprimă deficitar în limba română, vorbitul fluent al mai multor limbi străine o rara avis, sau macar o limbă de circulație internațională cât de cât mulțumitor. Nu facem afirmații generaliste, sunt false din start, am rămas plăcut uimit de limba engleză vorbită excepțional de macar un general la nivel SMAp însă după cum am văzut modul înfiorător chiar în care se exprimă în limba maternă un general cu 4 stele, și fost șef SMG/Ap în rezervă acum, și altii… stau să mă gândesc ce se va întâmpla dacă va trebui vreodată să ne apărăm cot la cot cu francezii, americanii, polonezii, englezii și nemții care au mai trimis oameni și echipamente pe aici.
Prin urmare avem onoarea să trecem în revista de front rumaniamilitary pe generalul corp de armată Gheorghe Rozin. Cel care va deveni generalul Rozin s-a născut la Fălticeni în anul 1888 într-o familie de clasă mijlocie.
În anul 1907 este admis la școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină pe care o absolvă în condiții bune în anul 1909.
La finalizarea studiilor militare în România este primit în vederea executării unui stagiu de formare în cadrul Regimentului 14 Artilerie prusac, în virtutea bunelor relații politico-diplomatice de la vremea respectivă între Imperiul German și Regatul României, dar și dinastice, Regele Carol Întâiul fiind înrudit cu Împăratului Wilhelm al II-lea, ambii Hohenzollerni. Aceste stagii în Franța de regulă, Germania mai apoi dar și în Austro-Ungaria sau Marea Britanie, nu erau situații excepționale ci erau relativ frecvente însă cei trimiși în primul rând să reprezinte România erau cu adevărat excepționali, tineri competenți și abili, calitatea absolut necesară fiind întotdeauna profesionalismul.
După finalizarea acestui stagiu rămâne în Germania și este admis în anul 1910 la Academia Tehnică din Charlotenburg al cărui absolvent devine în 1912. În același an este avansat la gradul de locotenent. Dorind să se perfecționeze își continuă studiile la Școala Prusacă de Trageri a Artileriei din Jüterbog, până în 1913. Din acest an, având rezultate foarte bune la ultima scoală absolvită, este primit la Școala Superioara de Război a Prusiei, una din cele mai prestigioase din epocă, înființată la 1810 de către generalul Gerhard von Scharnhorst și o scoală necesară în vederea îndeplinirii oricărei functii de stat major din armata prusacă.
În anul 1914 datorită abilitaților sale excelente de comunicare în limba germană și a formării sale, face primul pas spre diplomația militară și primește funcția de atașat militar la Berlin. Ca urmare a începerii Primului Război Mondial, revine în țară și este numit într-o functie de căpitan în cadrul statului major al corpului 2 Artilerie. Este avansat la gradul de căpitan implicit.
Deși stat-majorist, căpitanul Rozin asigura personal misiunea de transmitere a unui ordin în condiții ridicate de risc, făcând o deplasare printr-o zona ocupată de inamic, motiv pentru care comandantul Armatei a II-a, generalul de divizie de atunci Averescu, viitorul Mareșal, propune să fie decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” cls. a III-a:
„Pentru vitejia și devotamentul arătat pe câmpul de luptă în ziua de 13 septembrie 1916, când, însărcinat să transmită cu orice preț un ordin, a străbătut o zonă de 50 km ocupată de o divizie inamică, a pătruns printre husarii și ulanii vrăjmași, îndeplinind-si misiunea în mod strălucit.
Înalt Decret no. 24 din 13 ianuarie 1917″
Tot în anul 1916 primește comanda unei baterii în cadrul Regimentului 2 Obuziere și apoi Regimentul 1 Artilerie Călare în 1917, având un rol însemnat în luptele de pe Valea Oltului și de la „ Porțile Moldovei ” Activitatea sa în cadrul acestor unitati a fost apreciata drept una peste așteptări, prin urmare este avansat excepțional la gradul de maior. Pentru perioada următoare maiorul Rozin îndeplinește funcția de șef al biroului informații din cadrul Diviziei 13 Infanterie și mai apoi devine șeful de cabinet al Șefului Marelui Stat Major.
La finalizarea primului Război Mondial, Marele Stat Major al Armatei Române apelează la maiorul Rozin și abilitățile sale diplomatice coroborate cu înțelegerea sa a lumii germane. Este trimis la Berlin și din 1919 devine șeful misiunii militare la Berlin pentru repatrierea prizonierilor români de război.
Perioada interbelică și așezarea apelor în Europa, măcar pentru o scurta perioadă îl găsește pe maior în funcția de profesor la Școala Superioară de Război, o funcție pe care o va îndeplini pănă în 1924. Tot în 1924 este avansat la gradul de locotenent-colonel. Ulterior, până în 1930 se întoarce în cadrul Marelui Stat Major și îndeplinește funcția de șef al biroului regulamente generale.
În 1933, primește și un onor deosebit din partea Regelui Carol al II-lea. Este numit la comanda Regimentului 2 Artilerie Gardă, regiment component al Diviziei de Gardă. Aceste unități, după cum am menționat în seria dedicată, erau unități de elită, cu un bogat parcurs în toate războaiele la care Romania a participat pana în acel moment. Onoarea comenzii unui regiment din Divizia de Gardă era rezervată „elitei elitelor”, dacă păstrăm formularea din epocă. Desigur că au existat și excepții, dar este cu totul alt subiect.
Ulterior, tot în 1933 primește funcția de șef al Secției 3 Operații din Marele Stat Major, funcție strategică pe care o detenție până în 1938, o perioadă excepțional de lungă după practica vremii. Tot anul 1938 aduce și epoletul cu o tresă de general de brigadă alături de comanda Brigăzii 8 artilerie. Fiind încă un cunoscător al lumii germane și înțelegând rapid ca norii negrii ai războiului asupra Europei nu se vor disipa, generalul Rozin reconsideră percepția clasică din armata română existentă în acel moment asupra războiului și înțelege că războiul iminent va fi unul al vitezei și al trupelor de blindate.
În 1940 pe 8 iunie, este distins de către Regele Carol al II-lea cu ordinul „Coroana României” în grad de comandor.
La intrarea României în al II-lea Război Mondial generalul Rozin primește comanda Divizie 13 Infanterie, divizie care intră temporar în subordinea Corpului 30 de Armată german participând decisiv la eliberarea Basarabiei de sub ocupantul sovietic. În mod excepțional se menționează rezistența Diviziei 13 infanterie în fața atacului Corpului 2 mecanizat sovietic, unitatea comandata de generalul Rozin menținând pozițiile eroic în fața unui inamic net superior. Înaintează alături de divizia sa până la Odessa și participă la operațiunile militare finalizate cu eliberarea acestui obiectiv. În tot acest timp devine un specialist în materie de război blindat, studiind evoluțiile unităților germane pe front.
La 7 Noiembrie 1941 vine și recunoașterea meritelor sale și este distins de către Regele Mihai I cu ordinul Coroana României în grad de Mare Ofițer cu panglică de „Virtute Militară”. Trebuie menționat faptul că acest ordin în grad de mare ofițer era unul rar, fiind limitat la 80 de deținători.
Capacitățile sale organizatorice sunt apreciate de Mareșalul Antonescu dar și abilitatea datorită formării sale de a relaționa cu aliatul german, dublată desigur de o limba germană vorbită exemplar. În acest context pentru o perioadă lungă de timp va desfășura o dublă activitate pe parte de diplomație militară adițional sarcinilor specifice funcțiilor pe care le încadra.
General colonel (Generaloberst) Hans Guderian alături de general corp de armată Gheorghe Rozin
În acest context este chemat la Ministerul de Război și începând cu 1942 îndeplinește funcția de director al învățământului superior militar, ceea ce a însemnat și înaintarea la gradul de general de divizie. Anul 1943 îl găsește pe generalul Rozin la comanda direcției Superioare a Artileriei și tot în același an se reîntoarce într-o functie de eșalon, respectiv comanda Corpului 4 de Armată. În 1944 primește Comandamentul Trupelor de Tancuri și Auto-Mecanizate și înaintarea la gradul de general corp de armată, în epocă reprezentat de cele trei trese pe epoletul auriu cu lauri. De principiu unitatea trebuia să reprezinte o forță redutabilă formată din Diviza 1 Blindată, Divizia 2 Blindată(prin transformarea Diviziei 8 Cavalerie) și Divizia 3 Blindată(prin transformarea Diviziei 5 Cavalerie). Mărirea capacitaților blindate ale Armatei Regale Române a fost o preocupare inclusiv a Mareșalului Antonescu drept urmare generalul Rozin a fost chemat să îndeplinească funcția de comandant al acestei noi structuri.
Măsurile necesare fiind deja aprobate de Mareșal ca urmare a discuțiilor cu Rozin totodată fiind asigurat și sprijinul german în aceste demersuri. Cu toate acestea, situația de pe front fiind cunoscută, Rozin atrage atenția că lipsește sprijinul material-tehnic în vederea realizării într-un timp util a acestor deziderate. Din această functie face tot posibilul realizării masurilor necesare pentru înzestrarea prioritară cu blindate însă cursul războiului în anul 1944 era unul clar, iar planul transformării celor două divizii rămâne doar în faza incipientă.
Ca urmare a trecerii României de partea aliaților, generalului Rozin asigură comanda unităților blindate mai departe și se angajează în lupta împotriva trupelor germane. Organizează exemplar operațiunile blindate soldate cu îndepărtarea armatei germane din București și capturează un număr mare de soldați inamici. Ca urmare a tratatului “bilateral” impus de sovietici românilor, Divizia 1 Blindată “România Mare” este desființată, un act pe care generalul Rozin l-a considerat inacceptabil, argumentând avansul fulgerător al trupelor romanești blindate în sudul României contra elementelor germane.
La scurt timp însă este pus fost pus la dispoziția Ministerului de Război. Respectul de care beneficia generalul atât în ochii Mareșalului Antonescu cât și din spre partea germană nu aveau cum sa-i aducă vreun beneficiu, deși nu a fost activ politic în nici un fel, nu si-a exprimat opinii pro sau contra, fiind un militar desăvârșit a acționat doar acolo unde interesul țării noastre a dictat-o. În 1945 este dat afară din serviciul militar activ pe temeiul legii 166/1945, privind trecerea din oficiu in rezervă a personalului militar care depășește nevoile de încadrare ale armatei, act juridic folosit de regimul comunist în vederea epurării sistemului militar. Este interogat în mod repetat iar în 1948 este condamnat pentru trădare și încarcerat de către regimul comunist. În mod interesant, cei arestați în acest lot al demnitarilor, au fost acuzați majoritar de crime de război. Rigoarea generalului fiind una exemplară, nu a existat nici o probă în acest sens și nici acuzatori publici care să susțină așa ceva, fapt atipic. Prin urmare a rămas doar posibilitatea acuzării pentru trădare.
Ca scrută paranteză, unul din primele acte ale lui Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de ministru al justiției a fost introducerea instituției “acuzatorului public” în procesul penal din Romania din acea perioadă, adoptând acel “Kak izvestno”( https://www.rumaniamilitary.ro/razboiul-hibrid-partea-a-vii-a-kak-izvestno-sau-dupa-cum-se-stie ) sovietic despre care am mai discutat în alte articole. Prin urmare, dintre cei condamnați pentru crime de război în România acelor ani, foarte puțini au trecut printr-un proces având la bază probe specifice – documente, înscrisuri, martori netorturați și chiar s-a putut proba comiterea unor fapte reprobabile. Majoritar însă au fost condamnați folosind instituția juridică a acuzatorului public, acuzația publică fiind mai mult decât suficientă în rațiunea juridică stalinistă care se înrădăcina încet dar sigur la noi in țară. Ironia sorții fiind faptul că însuși Pătrășcanu va cădea victimă acestei farse juridice pusă în operă de el însuși.
Închizând paranteza și revenind, sub ocupantul sovietic desigur nu avea ce căuta un astfel de om, vertical în primul rând și mai apoi competent profesional în dublă calitate, cea de militar, respectiv cea de diplomat. Figurând ca „deținut politic”, își execută pedeapsa cu demnitate și rezistă cu stoicism abuzurilor la care este supus, abuzuri detailate și cu alte situații în această serie cu referire la oameni de un asemenea calibru. La data de 16 ianuarie 1961 decedează la închisoarea Văcărești, ca urmare a regimului inuman de detenție.
Aici se încheie injust și fundamental incorect și aceasta poveste a unui militar de excepție, un ofiter de stat-major prin excelență, a încă unui Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul” cu aproape 40 de ani în serviciul țării. Ca de obicei nu pot să pun concluzii ci mă gândesc la etalonul dat de astfel de oameni în materie de demnitate, verticalitate și competență profesională.
Mă semnez al vostru, lt(rez)
Bibliografie:
Anuarul ofițerilor și drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit ordinul „Mihai Viteazul”, Atelierele grafice „Socec & Co”, București, 1930
Buletinul Arhivelor Militare – Nr. 3/2017
Adrian Stroea, enciclopedia Artileriei Romane, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, București, 2013, pag. 119 – 124
Ucrain, C., col. (r.) dr. – Eroilor artileriei, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2000, p. 159-168.
https://arhivelenationale.ro/ – Microfilme-SUA.-Rola-93.-Inv.-999.pdf
https://apps.dtic.mil/sti/tr/pdf/ADA617477.pdf – The German Military Mission to Romania, 1940–1941
https://amnr.defense.ro/webroot/fileslib/upload/files/Aparitii_editoriale_pdf/20_Armata_evolutia_armei_tancuri.pdf
Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
ARMATA ROMÂNĂ ŞI EVOLUŢIA ARMEI TANCURI – DOCUMENTE (1919 – 1945) – Editura Universităţii de Stat din Piteşti, Piteşti – 2012