Rusia este conştientă că între România şi Statele Unite există o cooperare strânsă, atât la nivel politic, cât şi militar. Moscova ia în considerare şi relaţiile speciale stabilite între Chişinău şi Bucureşti. Toate acestea limitează capacitatea de interacţiune politică ruso-română, este de părere Dmitri Trenin, director al Carnegie Moscow Center şi membru al Consiliului rus pentru Afaceri Internaţionale.
Putem vorbi de o împăcare istorică a Rusiei cu unele ţări est-europene?
Timp de 25 de ani s-au făcut multe eforturi diplomatice pentru reconcilierea istorică dintre Moscova şi statele din Europa Centrală şi de Est. Încă pe timpul lui Mihail Gorbaciov au fost condamnate intervenţiile sovietice în Ungaria şi Cehoslovacia. Decizia de condamnare rămâne neschimbată. Relaţiile Federaţiei Ruse cu Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria se dezvoltă în mod activ – mai ales în domeniul economiei şi al turismului. În opinia mea, reconcilierea cu aceste ţări s-a realizat cu adevărat.
Totuşi, rămâne o problemă sensibilă: relaţiile ruso-poloneze – un balast incomod nu doar în timpul Războiului Rece, dar şi după. Cu toate acestea, procesul de reconciliere istorică între Rusia şi Polonia a fost „lansat” în 2009, la iniţiativa lui Vladimir Putin. Premierul rus a publicat atunci un articol despre importanţa unor noi relaţii ruso-poloneze, apărut în Gazeta Wyborcza. După care a participat la ceremonia de la Gdansk (care a marcat 70 de ani de la începerea, acolo, a celui de-Al Doilea Război Mondial – n. red.), unde a discutat cu premierul Tusk perspectivele unor noi relaţii ruso-poloneze.
Ulterior, Putin îl invită pe Tusk la Katyn, unde oficialul rus nu numai că a îngenunchiat în faţa memorialului ridicat în cinstea ostaşilor masacraţi, dar a şi condamnat crimele în masă ale regimului stalinist. De asemenea, Putin a ordonat desfăşurarea unei anchete cât mai transparente a accidentului de avion în urma căruia şi-au pierdut viaţa preşedintele şi delegaţia Poloniei. În această perioadă au existat o mulţime de contacte la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri sau al ministerelor de Externe; concomitent lucra şi comisia bilaterală privind „problemele spinoase” şi exista un dialog între formatorii de opinie.
O importanţă deosebită a avut vizita istorică din 2012 în Polonia a Patriarhului Moscovei şi a Întregii Rusii, Kiril; precum şi reconcilirea Bisericii Ortodoxe Ruse cu Episcopia Catolică Poloneză. A fost realizat formatul tripartit al miniştrilor de Externe din Rusia, Polonia şi Germania. A fost facilitat regimul de vize pentru locuitorii din regiunea Kaliningrad care doresc să călătorească în regiunile poloneze de la frontieră. În ciuda progreselor înregistrate, procesul de reconciliere ruso-poloneză rămâne destul de dificil, în mare parte din cauza luptei partidelor politice din Polonia, unde liberalii – pro-europeni, care pledează pentru reconciliere – au de înfruntat forţele naţional-conservatoare.
Cum se vede România în acest peisaj? Iar face notă discordantă?
În acest context, România iese în evidenţă. În primul rând, datorită faptului că între România şi Rusia nu există relaţii economice strânse, cum există între Rusia şi Ungaria, Cehia sau Slovacia. În al doilea rând, pentru că nu există probleme spinoase precum în povestea ruso-poloneză. De exemplu, dosarul Basarabiei nu poate fi comparat cu divizările Poloniei.
România comunistă „asculta” de Moscova într-o măsură mult mai mică decât Cehoslovacia şi Ungaria. În al treilea rând, Moscova crede că în România există forţe influente care doresc să alipească Republica Moldova, iar această situaţie are implicaţii majore asupra Transnistriei, majoritar slavă şi protejată de Rusia.
Moscova nu are astfel de probleme cu niciun stat din Europa Centrală şi de Est. Din păcate, trebuie să recunoaştem că legăturile umane dintre cetăţenii României şi Rusiei sunt mult mai slabe decât relaţiile stabilite între ruşi şi locuitorii din statele Europei Centrale şi de Sud-Est – exceptându-i, probabil, pe albanezi şi kosovari.
Ce ar avea de câştigat Bucureştiul dintr-o proprie resetare cu Moscova? Dar Rusia, ce ar putea dori să câştige? Şi ce concesii ar avea de făcut?
România şi Rusia sunt state riverane ale Mării Negre, iar vecinilor le stă bine să coopereze – dar acestea sunt simple generalizări. Nu cred că Rusia şi-a propus un scop anume legat de România, cu atât mai puţin realizarea unei strategii anume. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, Federaţia Rusă nu are interese geopolitice în Europa de Sud-Est.
În termeni generali, actuala politică externă a Rusiei este mai mult o politică economică externă. Motorul apropierii este interesul economic reciproc. Este bine când interesul există, dar acesta este practic imposibil de inventat. Cred că cele două state au interese economice comune, iar guvernele ar trebui să le sprijine. De exemplu, agenţiile de turism din România ar putea fi mai active pe piaţa rusească. Între cele două ţări există şi perspective de cooperare energetică mult mai strânsă.
Partea rusă este conştientă că între România şi Statele Unite există o cooperare mult mai strânsă, atât la nivel politic, cât şi militar. Moscova ia în considerare şi relaţiile speciale stabilite între Chişinău şi Bucureşti. Toate acestea limitează capacitatea de interacţiune politică ruso-română.
Acum mi-e greu să-mi imaginez un „schimb de concesii” între Rusia şi România. În acelaşi timp, diferendele reale între cele două părţi pot stimula dialogul, care ar putea începe la nivelul experţilor, cu scopul de a găsi elementele comune care ar deschide calea cooperării politice, inclusiv în materie de securitate şi prevenirea conflictelor.
Institutele competente din Moscova şi Bucureşti au acces la structurile de conducere din propriile state. Astfel ar putea fi declanşat procesul reconcilierii. De exemplu, în Rusia, o astfel de instituţie ar putea fi Consiliul Rus pentru Afaceri Internaţionale, condus de către fostul ministru de Externe Igor Ivanov.
Dmitri Trenin este Director al Carnegie Moscow Center şi membru al Consiliului rus pentru Afaceri Internaţionale.