Dezvoltarea economica şi industrială a Bucureştiului,(apariţia primelor fabrici) în perioada 1853-1873.(PARTEA 2)
Fabrici apărute între 1866 şi Legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887)
4.1) Industria alimentară:
 |
| . |
– 1) În 1869 germanul Erhard Luther, înfiinţează lângă actuala Gară Basarab (în permimetrul format de actualele Şos. Orhideelor (fostă Grozăveşti, Basarab), Bd. Dincu Golescu şi Str. Fluviului), pe o parcelă de pământ cumpărată de la Ion Roset o mică clădire cu acoperiş de şindrilă în care instalează un cazan de bere. Acesta a fost nucelul primei fabricii de bere din Bucureşti. Cu timpul fabrica continuă să se extindă. În 1905, Sophia Luther, văduva lui Erhard Luther vinde fabrica de bere fraţilor Czell din Braşov. Aceştia extind fabrica, şi în 1916 (anul în care România va intra în Primul Război Mondial) o transformă în societate pe acţiuni. În perioda comunistă fabrica va fi redenumită „Grivţa”. Fabrica a funcţionat până în jurul aniilor 2004-2006.
– 2) În 1878 este dată în folosinţă Manutanţa comunală „Colentina” (cea care a dat numele străzii Maşina de Pâine).
4.2) Pentru Armată:
 |
| . |
– 1) Pirotehnia Armatei. A fost construită în 1880. Este vorba de acel complex de clădiri de 2-3 etaje, cu acoperiş „în ape”, care se afla vis-a-vis de „APACA”. Fabrica a funcţionat pe profilul oroginal până în 1950, când a început să producă utilaje şi piese de schimb pentru industria materialelor de construcţii (Uzinele „9 Mai”). Ultima dată s-a numit „Pumac”. Din păcate întreg complexul a fost demolat în 2009 pentru a face loc unui asamblul rezidenţial (care nu s-a mai construit). Fabrica a dat şi numele unei alei din zonă (Al. Piroteniei);
– 2) Manutanţa Armatei de pe Podul de Pământ (Cal. Plevnei). În 1878 Ministerul de Război decide înfiinţarea unei manutanţe pe Cal. Pleveni, lângă Cazarma Malmaison (care făcea parte din Cazarma Bucureşti). Prima pâine iese din cuptorul fabricii în 1882. Iniţial manutanţa cuprindea 4 clădiri. Acţionarea maşinilor se făcea cu aburi (acest tip de acţionare a funcţionat până în anul 1920). În 1912 fabrica este extinsă şi începe şi pe lânga
 |
|
| Manutanta,actual Fabrica de paine „Plevnei” |
producţia pentru Armată apare şi producţia civilă. Noile cuptoare erau de provenienţă germană. Din păcate, din cauza modului de funcţionare al cuptoarelor (pâinea necoaptă era pusă pe nişte tăvi imense, băgată în cuptor, apoi tăvile încinse erau trase afară) viaţa muncitorilor era scurtată, mulţi dintre ei neapucând 50 de ani. După naţionalizare (când fabrica a fost trecută din propietatea Armatei în cea a statului), în anii ’50 ai sec. s-a montat un utilaj modern de producere a pâninii (pâinea necoaptă intra printr-un capăt în cuptor şi ieşea coaptă prin celălat capăt). Actualemente într-o parte a manutanţei funcţionează fabrica de pâine „Plevnei” S.A. (Cal. Plevnei nr. 147), restul de fabrică (Cal. Plevenei nr. 145) fiind abandonată.
4.3) Industria textilă şi a pielăriei
.
– 1) „P. Falk” (1874) – fabrică de borangic. Avea sediul pe Str. Sf. Apostoli nr. 46-48. Deşi de foarte mici dimensiuni câştigă în 1907 medalia de aur la Expoziţia generală de la Bucureşti şi la Expoziţia de la Paris. Conform almanahului „Socec” din 1913 era prima fabrică sistmatică de acest fel din România.
– 2) Fabrica de încălţăminte a lui „Leon şi Mandrea” (1881). Avea un motor de 50 C.P. şi 200 lucrători. Putea să producă 600 de perechi de încălţăminte zilnic;
– 3) În 1881 ia fiinţă Atelierul Central de confecţii militare, care un an mai târziu este instalat într-o clădire specială din zona Cotroceni. La darea în folosinţă dispunea de 31 de maşini de cusut, 40 de de maşini de călcat şi două motoare de 120 C.P. fiecare. Aceste ateliere au consituit nucelul viitoarelor „APACA” (pe locul lor va fi cosntruită în 1949 Întreprinderea de tricotaje şi confecţii „Bucureşti” – numită la un momendat „Gheorghe Gheorghiu-Dej”; fabrica este cunsocută şi azi sub denumirea de „APACA”).
– 4) În 1885 ia fiinţă tăbăcăria lui Grigore Alexandrescu (deşi pe fondatorul fabricii în chema Grigore Alexandrescu, acestea nu avea vreo legătură cu poetul Grigore Alexandrescu, coincidenţa de nume fiind pur şi simplu întâmplătoare)
Alte domenii:
.
– 1) Apare fabrica de mobile a lui Ferdinand Lessel (în 1874). Fabrica se afla pe actualul loc al Primăriei Sectorului 6. Conform unui anunţ din anuarul „Carl Gobl” din 1897, fabrica deţine 48 de ferăstraie şi maşini perfecţionate, uscătorie artificială şi era iluminată electric. În timpul bombardamentelor din aprilie 1944 fabrica este afectată, o parte din clădiri fiind distruse. Fabrica va continua să funcţioneze şi după 1948, dar ulterior în vechile clădiri va funcţiona „Baza de desfacere a produselor finite din lemn a Ministerului Industriei Forestiere” şi un depozit al magazinului de prezentare „Mobila”. În anii ’70 pe locul ei se va construi Primăria Sectorului 6, astfel dispărând orice urmă a vechii fabrici.
În zona Gării Filaret ia fiinţă Fabrica de Timbre şi Chibrituri (1879). Producerea acestora va deveni în 1886/1887 monopol de stat.
– 2) În 1883 investitorul vienez Dr. Iulius Hoffmier pune bazele primei fabrici de săpun din Vechiul Regat, fabrica de săpun „Stella (Stela)” (fabrica va purta această denumire până la dispariţie). Stabilimentul va fi pus în funcţiune un an mai târziu.
La momentul înfiinţării fabrica se afla în afara oraşului (suburbia Sf. Ion Moşi), pe Şos. Colentina.
Iniţial va produce doar săpun şi lumânări. Fabrica va beneficia de avantajele Legii pentru încurajarea industriei. Perioadele priviliegiate au fost: 23 ian. 1893 – 23 ian. 1906; 12 feb. 1893- 12 feb. 1895, 21 iun. 1897 – 5 iul. 1905, 12 martie 1899 – 9 sept. 1904. În anul 1900 participă la Expoziţia internaţională de la Paris, „Clasa 90 – Parfumerie” unde obţine o „menţiune onorabilă”. La acea dată producea săpunuri de toaletă (în perioada intrebelică începe să producă şi săpunuri pentru rufe), parfum, lumânări de stearină şi cerneală. Capitalul fix era de 175.000 lei, iar cel de rulment de 400.000 lei. Printre dotările tehnice ale fabricii se numărau: un cazan cu abur de 13 C.P şi alte cazane mai mici., o maşină cu aburi de 6 C.P., 1 peloteuse, 6 maşini de pilit, 6 prese, 4 maşini de tăiat, 18 de turnat lumânări. Avea 45 de lucrători. Producea zilnic marfă în valoare de 2.000 lei vândută numai în ţară. O parte din materii erau procurate din România (seu, hârtie, cartoane, etichete, lăzi de împachetat, sticle), iar o altă parte din străinătate (ulei vegetale, uleiuri volatile, sodă, strearină, colofoniu etc).
Congresul Expoziţiei din 1903, din Bucureşti al „Asociaţiunei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor” decernează fabricii medalia de onoare şi diploma de aur. Produsele fabricii „Stella” au fost singurele care s-au bucurat de această distincţie.
În 1906 participă la Expoziţiunea generală a României din Parcul Carol I, având standuri propii în Palatul Industriei şi Palatul Farmaciştiilor. Devine furnizor al Casei Regale, lucru care reprezenta o mare onoare pentru o firmă – însemna că produsele ei sunt de calitate, deci imaginea ei pe piaţă se îmbunătăţea foarte mult.
În 1915 „Stella” se transformă în societate pe acţiuni. Avea ca obiect de activitate: „fabricarea şi comercializarea de lumânări, săpun, parfumerie, uleiuri şi glicerină, produse chimice şi cosmetice”. Lansează gama de produse fine „Isis” – săpun, pudră, cremă.
În ceea ce priveşte clădirile ansamblului, conform „Revistei Poporului” din 1898 fabrica avea 4 clădiri principale: „1) Localul maşinăriilor de unde porneşte în toate direcţiuniile forţa de tranmisiune a curelelor, care învârtesc roţile din interiorul fabricii; 2) Sala care conţine cazanele pentru topirea grăsimiei, unde se curăţă şi se prepară săpunul şi lumânările; 3) Sala unde se taie săpunul, se usucă şi se împachetează. În această parte se află şi birourile fabricei; 4) Depositul ingredientelor necesare, apartamentele oamenilor de serviciu, grajdurile etc ”. O parte din terenul fabricii a fost expropiat ceva mai târziu pentru construcţia liniei ferate Bucureşti – Olteniţa; fabrica va beneficia de acces la această linie. Mai târziu, pentru a compensa o altă expropiere cauzată de deschiderea străzilor Vladislav Voievod şi Calimachi, cumpără propietatea învecinată a lui Ştefan Georgescu, precum şi o parte a propietăţii Torok.
Fabrica „Stella (Stela)” va continua să funcţioneze până aproape de anul 2003, când propietarul fabrcicii, „Collgate-Palmolive” România obţine o autorizaţie de urbanism pentru desfiinţarea construcţiilor; în anul următor clădirile sunt vândute către un investitor imobiliar. În anii 2004-2006 fosta fabrică este demolată şi pe locul ei construit un hypermarket. De menţionat că la momentul demolării, niciuna din clădirile existente nu era mai veche de 1921-1925, deşi după arhitectură păreau de sfârşit de secol XIX – început de secol XX. După demolare s-au mai păstrat 2 clădiri, una în care se afla centrul de copii „Gavroche” şi alta în care funcţionau birourile hypermaketului; aceasta din urmă a fost demolată ulterior pentru extindere parcării.
5) Fabrici apărute după Legea încurajării industriei din 1887 şi până la Legea încurajării industriei din 1912.
5.1 Industria alimentară:
.
1) Moara Viaţa (1898) – se afla lângă lângă Moara Olmazu. După primul război mondial, moara (sau cel puţin o parte din ea) a intrat în propietatea Gagel. Morile „Viaţa/Gagel” şi „Olmazu” au fost separate în anii ’50 ai sec. 20 o dată cu începerea construierii Al. Circlui. Cele mai multe clădiri din această moară au fost demolate în 2002 sau 2003. Moara a mai fost cunoscută ca şi „Pionierul” (pe vreme comunismului) sau Întreprinerea de Morărit şi Panificaţie „Dâmboviţa” (după 1989).
– 2) Moara „Popovici” de la Obor (fondată în anul 1895) de către Andrei (Androi) Popovici – se afla pe locul „Proplast” (fabrică de mase plastice). Tot el a fondat în 1896 fabrica de spirt ce se afla în Cartierul Primăverii (vechea denumire a Str. Teheran fiind de Drumul la F-ca de spirt Popovici, Str. Fabrica de Spirt Popovici, Str. F-ca de Spirt (această ultimă denumire existând încă în anul 1969, deşi fabrica dispăsure de mult timp)).
– 3) În anul 1894 apara fabrica de ulei (devenită ulterior „Phoenix”). Aceasta s-a aflat până în 2008 în zona interesecţiei Şos. Viilor cu Str. Spătarul Preda Capitalul iniţial era german. În preajma Primului Război Mondial ea va începe să producă şi uleiuri grele prin metoda hidrogenării.
– 4) Lângă F-ca de ulei „Phoneix” a existat o altă fabrică de ulei, numită în perioada interbelică „Mercur”. Ulterior cele 2 fabrici s-au unit.
– 5) Fabrica de ulei „Vuturul” de pe Şos. Viilor. Avea şi o unitate pentru producerea oţetului pe Şos. Ştefan ce Mare nr. 168 (cam în dreptul Străzii Radu de la Afumaţi);
– 6) Fabrica de oţet de pe Str. Maşinei (azi Str. Titu Maiorescu). Fabrica a funcţionat până în anii ’90 ai sec. XX. Clădirile mai există şi azi, deşi fabrica nu mai este de mult timp în funcţiune. Una dintre clădiri a luat foc în 2005, în clipa de faţă nemaiavând acoperiş;
– 7) Moara „Stancovici” (ulterior numită „Steaua”), s-a aflat până prin 1934-1936 pe Bd. Iancu de Hundeoara, undeva lângă intersecţia cu Str. Roma. A fost demolată pentru a face loc vilelor din noua parcelare.
– 8) Un caz interesant îl reprezintă acela al Fabrcii de surogat de cafea înfiinţată de austriacul Heinrich Frank Schone pe Şos. Viilor. În urma aplicării tarifelor vamale protecţioniste faţă de Austro-Ungaria, importul de surogat de cafea (cicoare în speţă) nu mai era reentabil. Din acest motiv concernul austriac se decide să deschidă o fabrică de surogat de cafea în România. Se încep necogicerile cu statul roman, şi la 1 oct. 1888 se înfiinţează întreprinderea “Heinrich Franck Schone”, având formă juridică de întreprindere individuală, cu sediul în Bucureşti, Şos. Viilor nr. 14-24 (azi se află la nr. 20). În perioada comunsită fabrica a fost cunoscută ca I.I.S. “Avîntul”, I.I.S. “Cicoarea”, Fabrica de produse zaharoase Bucureşti, iar după 1989 ca “Excelent” şi din 2008 sub denumirea de “Cadbury” (în urma achiziţionării fabricii de către această companie).
La sfârşitul anului 1889 fabrica a fost gata, iar producţia a început pe 23 dec. 1889. Livrarea de produse către clienţi a început la 1 mar. 1890. Cum planta de cicoare nu se cultiva în România, “H. F. Schone” începe cultivarea plantei în România şi editează broşuri îndrumătoare privind cultivarea ciocoarei.
Dacă în ceea ce priveşte producţia nu au existat probleme, producătorul a avut probleme cu falsificatorii, care prin imitarea ambalajului (cu unele schimbări ale aspectului acestuia) încercau să obţină profit prin înşelarea consumatorilor. Astfel, are process cu Abraham Lebanovici & Co. din Iaşi în anul 1903, şi cu Ştefan Minulescu de 3! ori, în anii 1898, 1901 şi 1902.
– 9) Fabrica de cicolată „Zamfirescu” (1912). După naţionalizarea din 1948 a fost comasată la Întreprinderea de produse zaharoase Bucureşti.
– 10) Dintre fabricile de mai mici dimensiuni producătoare de dulciuri trebuie menţionată fabrica lui N. Racoviciu şi a lui Pavel (Paul) Helioti (Helioty) de pe Str. Traian nr. 55, deoarece aceasta a câştigat Medalia de aur şi Grand Pix-ul la Expoziţia de la Anvers din 1909. Conform almanahului „Socec” din 1913 fabrica avea „cea mai modernă instalaţie pentru fabricarea de caramele ruseşti, de mătase şi acre, Cemelei?, Pastile, Halva, Tahan şi suzan curăţat”. Fabrica deţinea de asemenea un depozit cu dulceţiuri de munte şi un atelier de litografie, unde se puteau executa litografii la comandă. Actualmente în clădirea fostei fabrici funcţionează o tipografie. Pavel Helioty îşi va deschide undeva între 1921 şi 1928 o fabrică de bomboane pe Bd. Pache Protopopescu, lângă actualele „Pro Tv” şi Şc. Nr. 56 „Jose Marti”. După naţionalizare fabrica a fost comasată la Întreprinderea de produse zaharoase Bucureşti. Undeva în jurul aniilor 2000-2001 fabrica a fost închisă, iar în iulie 2007 demolată.
– 11) Fabrica de dulciuri „N. Economu & Co.” (fondată în 1890) – Str. Nerva Traian nr. 80. Producea cicolată, bomboane, drajeuri, rahat, halva şi conserve (ulterior, pentru producerea acestora va deschide o fabrică pe Cal. Şerban Vodă nr. 217). Asemenea fabricii lui N. Racoviciu şi Pavel Helioty, Fabrica „N. Economu & Co.” deţinea un atelier de litografie
– 12) Fabrica de bere „Bazilescu” (aparţinând lui Nicolae Bazilescu). Apa folosită la producerea berii era adusă din afara Bucureştiului.
 |
| . |
– 13) Fabrica de bere „Bragadiru”, fondată în anul 1895 de către Dumitru Marinescu-Bragadiru; tot el care a înfiinţat şi Fabrica de spirt de pe moşia sa de la Bragadiru (fabrică ce va produce şi alcool rafinat). În anul 1883 Dumitru Marinescu-Bragadiru cumpără de la familia Laptev un teren de 70.000 m.p. pe Calea Rahovei şi de la alţi locuitori din zonă tereneuri însumând 30.000 m.p., astfel încât propitatea din zonă va ajunge la 10.000 m.p. (10 ha). Un an mai târziu el începe ridicarea fabricii, construcţiile fiind finalizate 10 ani mai târziu (este posibil ca ridicarea construcţiilor să fi durat aşa de mult din cauza faptului că terenul pe care au fost ridicate este în mare parte în pantă). La 1 aprilie 1895 fabrica este dată în folosinţă. În 1901 fabrica avea un capital fix de 2.000.000 lei, maşini cu abur având o putere instalată totală de 120 C.P. şi 60 lucrători. Producea zilic 12.000 l de bere. Orzul şi orzoaiaca erau cumpărate din ţară, iar hameiul Boemia (Saaz). Producţia toată de bere pe anul 1901 a fost de 3.126.528 litri, faţă de 2.422.950 a Fabricii “Luther” şi 1.896.580 a Fabricii “Oppler” (Fabrica “Luther” avea însă să ajungă prima pe ţară în 1928). . Provenind dintr-o familie săracă şi cunoscând greutăţiile vieţii, Dumitru Marinescu-Bragadiru va încerca să îmbuntăţească viaţa muncitoriilor săi. Construieşte în perioada 1905-1911 “Palatul de cultură”
 |
| . |
(cunoscut şi ca “Palatul Bragadiru”), care găzduia la parter o sală de bal (care putea fi transformată şi în sală de concerte sau teatru), Cinematograful “Aida”, Sala de conferinţe “Aida”, o popicărie, o biblotecă şi magazine, plus sediul Băcii “Bragadiru-Rahova”. După naţionalizare, clădirea a adăpostit magazine, birouri, Casa de cultură a raionului “V. I. Lenin” (devenit apoi Sect. 5) şi din 1970 Starea civilă a Sect. 5. În ultimii ani clădirea a fost restaurată şi şi-a recăpătat parţial destinaţia originală.
În 1909 fabrica este transformată în societate pe acţiuni.
Cum în acea perioadă fabricile de bere aveau şi un local (cum erau Grădina de vară Eliseul – “Luther” sau braseria sau resturantul, sala de spectacole şi bal Colosseumul “Oppler”), Marinescu-Bragadiru va deschide vis-à-vis de fabrică, pe Cal. Rahovei un asemenea local.
 |
| . |
Un aspect interesant al vieţii lui Dumitru Marinescu-Bragadiru îl reprezintă faptul că după moartea primei sale soţii, Matilda Schwartz s-a căsătorit cu Sofia Luther, văduva lui Luther, cei doi nerămând căsătoriţi decât o scurtă perioadă de vreme. Fabrica se dotează în 1913 cu generatoare electrice proprii. Dumitru Marinescu-Bragadiru moare în 1915 în urma unei crize cardiace, lăsându-i moştenire fabrica fiului său, Dumitru. După Primul Război Modial fabrica îşi va diversifica producţia – fabricând şi conserve. În perioada comunistă va fi redenumită “Rahova”, iar numele Bragadiru va fiind at jos de pe frontispiciu. Fabrica va închisă în anul 1986 – făcând chiar parte din clădirile ce urmau a fi demolate pentru extinderea “Centrului Civic”. Din fericire, prăbuşirea regimului Ceauşescu a scăpat complexul de la demolare. În urmă cu câţiva ani fosta fabrică a intrat într-un proces de recoversie, urmând a fi convertită într-un centru comercial; din păcate, procesul de retrocedare intentat de moştenitorii familiei Bragadiru a oprit lucrările, o parte dintre clădiri rămând nerenovate.
– 14) Fabrica de glucoză „Herăstrău” (cu capital român şi belgian). În ciuda deumirii care i-a rămas (Fabrica de Glucoză), producea şi spirt. Fabrica a fost desfiinţată în anul 1986 (se afla nu extrem de departe de Cart. Primăverii şi Nicolae Ceauşescu era deranjat de miros). Din păcate, după 1990 clădirile au intrat în posesia unor investiori care au făcut în curtea fostei fabrici şi care în perioada aniilor 2007-2009 au demolat majoritatea fostelor clădiri.
– 15) Undeva între 1899 şi 1911 apare pe Şos. Viilor Fabrica de conserve a lui H.V. Vişanu & Cie. Fabrica se numea „Flora” (denumire purtată şi în perioada comunistă).
5.2 Industria textilă şi a pielăriei
.
– 1) Pe cheiul Dâmboviţei apare tăbăcăria lui Grigore Alexandrescu (fondată în 1885). Propietarul fabricii nu avea nici o legătură cu poetul Grigore Alexandrescu, coincidenţa de nume fiind pur şi simplu întâmplătoare;
– 2) Tot pentru înzestrarea Armatei se înfiinţează pe Şos. Viilor Soc. Anonimă Pentru Furnituri Militare (fostă Mandrea). Fabrica mai era cunoscută şi sub denumirea de „Fabrica pentru încălţăminte militară”. În perioada comunuistă fabrica va fi redunumită „Tânăra gardă” (sursa numelui fiind un roman sovietic a cărei acţiune se petrece în al Doilea Război Mondial), iar după 1989 va fi denumită „Trimond”
– 3) Înainte de 1899 o fabrică de confecţii în zona Lemaître/Timpuri Noi (între Str. Nerva Traian, Str. Laboratorului (porţiune numită azi Str. Ion Minulescu) şi Str. Logofătul Tăutu). În perioada comunistă a fost redenumită „Crinul”. Clădirile vechi, cu cărămidă tencuită şi acoperiş „în ape” s-ar putea să dateze din perioada premergătoare Primului Război Mondial
– 4) În 1903 apare fabrica de confecţii „M. Constantinescu”
– 5) Gr. Cerchez înfiinţează în 1904 Fabrica de ciorapi de pe Str. 11 Iunie/Intrarea Ovidiu. Fabrica va fi extinsă în perioada comunistă. Îşi va înceta activitatea undeva după 1990, după 2000 o parte din clădirile ridicate la începuturile fabricii şi de asemnea în perioada comunsită fiind demolate. Clădirile antebelice rămase nedemolate au fost reconvertite.
– 6) Pe actuala Stradă Roma s-a înfiinţat Fabrica de frânghii. Acesta a funcţionat până în anii ’30, când a fost demolată pentru a face loc vilelor din noua parcelare.
– 7) Ţesătoriile „Colentina” (1906). Fabrica a fost cunoscută în perioada comunistă sub denumirea de „Suveica”. Atât clădirile de început de sec. XX, cât şi cele ulterioare au fost demolate în 2006. În locul lor un investitor privat a construit blocuri de locuinţe;
5.3 Industria materialelor de construcţii
.
– 1) Fabrica de cărămidă „Cerkez (Cerchez)” (1894) – s-a aflat până în anii ’30 ai sec. XX pe terenul dintre Şos. Herăstrău (azi Cal. Dorobanţi (lor)), Bd. Jianu (azi Aviatorilor) şi actuala Str. Andrei Mureşeanu. Groapa necesară extragerii argilei se afla lângă fabrică. În 1913 aceasta se afla în propietata lui Momart. Faţă de alte fabrici, aceasta era de dimensiuni ceva mai mari. Pe terenul pe care aflau fabrica şi groapa s-au ridicat locuinţe şi în anii ’60 noul sediu al Televiziunii Române.
– 2) Fabrica de cărămidă a lui Nicolae Bazilescu (pe terenul lui Nicoale Bazilescu, ulterior parcelat, s-a construit Cart. Bucureştii Noi)
– 3) Fabrica de cărămidă „Bolintineanu” (se afla vis-a-vis de Fabrica de glucoză, lângă lac)
– 4) Fabrica de cărămidă „Cuţarida” (1895) în Comuna Militari (azi Cart. Militari). Conform almanahului „Socec” din 1913 producea şi tuburi de beton.
– 5) O fabrică de cărămidă ce se afla pe Şos. Ştefan cel Mare, pe latura opusă a Spit. Colentina (faţă de cele 2 mori: „Olmazu” şi „Viaţa”) – între actualele Str. Dr. Calistrat Grzovici şi Str. Lizeanu. Fabrica a funcţionat până în jurul anului 1911, când pe locul ei s-a ridicat Depoul de tramvaie Ştefan cel Mare. Actualmente, în acel loc funcţionează U.R.A.C. (Uzinele de Reparaţii „Atelierele Centrale”) ale R.A.T.B. Fabrica avea şi groapă necesară extragerii argilei.
– 6) Fabrica de bazalt – construită pe terenul Fabricii de bazalt artificial de la Cotroceni. Fabrica s-a transformat ulterior în U.C.R. (Uzinele Chimice Română), diversficânud-şi activitatea (producea cizme de cauciuc spre exemplu, iar în perioada comunistă şi linoleum). O parte din construcţiile fabricii mai există şi azi, restul fiind demolate (inclusiv un cuptor mare din cărămidă).
– 7) Fabrica de cărămidă de la Cotroceni;
– 8) 3 fabrici de cărămidă în zona Şos. Gherase. Acestea existau pe în jurul anului 1895 şi încă mai funcţionau în 1913, dar pe harta din 1925 nu mai apar . Una dintre ele se poate observa într-o imagine aniilor ’20. Fabricile nu erau de dimensiuni mari;
– 9) Fabrica de cărămidă a Societăţii de Construcţii. Se alfa pe actula Str. Fabricii (care pe atunci purta denumirea de Drumul la fabrica de cărămidă). Fabrica avea o balastieră de nisip în perimterul format de actulale Str. General Paravăţ, Spl. Independenţei, Str. Pitra Craiului, Str. Retezatului. Transportul de la balastieră la fabrică se făcea probabil cu ajutorul unor vagoneţi, pe planul cadastral din 1911 existând reprezentată un fel de cale ferată
.
– 10) Fabrica de cărămidă „Cuţarida” (devenită ulterior „Grivţa”) )1895) în zona Griviţa – 1 Mai (lângă actuala Bază sportivă „Cireşarii). Exploatarea de argilă a dat naştere celbrei „gropi a lui Cuţarida”. Este posibil ca mai târziu fabrica de cărămidă să fi devenit fabrică de cuie. Conform almanahului „Socec” din 1913 „Cuţarida” avea o fabrică de cărămidă în Comuna Militari, unde se produceau şi tuburi de beton.
– 11) Fabrica de cărămidă a lui Mihail Tănăsescu (unde după 1900). Se afla între actuala Str. Barbu Văcărescu şi calea ferată Avieţei – Tei – Reîniverii Obor. Fabrica mai apare pe planul din 1946, însă ca depozit de cărămidă. Este posibil ca această fabrică să se fi aprovizionat cu argilă de la groapa Tonolla (Tonola). Pe planul cadastral din 1911 apare o linie ferată înfundată lângă groapă, linie ce se desprindea din calea ferată linia de Constanţa – Aviaţei – Tei – Reînvierii – Obor.
Industria materialelor de construcţii (mai ales industria fabricării de cărămizi) a fost impulsionată de creşterea ritmului de dezvoltare a construcţiilor în Bucureşti. O mare parte din fabricile de cărămidă aveau o existenţă efemeră.
– 12) Undeva înainte de 1899, în perimetrul Căii 13 Septembrie/Şos. Panduri (lor) ia fiinţă o fabrică de sticlă
De menţionat că pentru industria materiaelor de construcţii exista o balastieră de nisip pe locul actualului Stadion „Dinamo” (care este cunoscut ca şi „groapa”). În perioda interbelică acolo a funcţionat un velodrom.
5.4 Industria metalurgică şi a construcţiei de maşini
.
– 1) Apar cele 2 ateliere C.F.R.: a) cel din faţa Gării de Nord (care se afla până în perioada interbelică pe locul Palatului Ministerului Transporturilor) – de la acest atelier a apărut denumirea de Str. Atelierelor; din Gara de Nord pleca o linie spre atelier; b) actualul Atelier Griviţa.
– 2) Fabrica metalurgică a elveţianului Ehrard Wolff. Acesta se stabilieşte în România în 1877, după ce fusese ataşat ca furnzior de pansamente pe lângă Cartierul general rus. Iniţial deschide împreună cu ing. Gr. Arbznez un mic atelier cu 8 lucrători în zona Cotroceni. Însă destul de curând se mută lângă Gara Filaret, unde deschide o fabrică de focoase. Ministerul de Război cumpără însă utilajele şi le transferă la Arsenalul Armatei. E. Wolff construieşte apoi o turnătorie de alamă şi una de bronz pentru a acoperi cererea tot mai mare de broaşte, zăvoare, balamale şi alte piese de acest gen. De asemenea furniza cuzineţi şi axe pentru pompe şi turbine. Situarea fabricii în imediata vecinătate a Gării Filaret şi profilul fabricii a determinat colborarea acesteia cu C.F.R. „Wolff” vor produce în primeră pe ţară primele pompe pentru locomotivele cu aburi; de asemenea va executa lucrări de reperaţie a trenurilor (fabrica fiind conectată printr-o linie ferată la Gara Filaret). Ca urmare a extinderii industriei petroliere, în perioada 1900-1910 fabrica începe să producă instalaţii pentru foraj şi cazane pentru petrol (după război va prodce şi instalaţii de încălzit pentru diverse clădiri). Contribuie în jurul anului 1900 la extinderea Castelui Peleş de la Siaia prin furnizarea de grinzi metalice. Interesant este faptul că fabrica a şi exportat. Conform „Statistica anuală a Industriei Mari”, la rubrica „metalurgie” se menţionează că Uzinele „Wolff” au exportat înainte de Primul Război Mondial în Turcia, în Egipt (pentru Uzinele centrale ale tramvaielor electrice) şi în Italia, la Fabricile de zahăr din Pontolongo rezervoare de fier şi instalaţii de ars păcura. Însă se pare că afacerile nu au mers tot timpul bine, deoarece în anul 1910 o parte din lucrători sunt concediaţi din lipsă de comenzi, lucru ce stârneşte nemulţumirea celorlalţi lucrători.
– 3) Atelierele metalurgie „I. Haug” (1890), având ca obiect de activitate construcţiile de fier;
– 4) Sunt fondate în 1904 Uzinele „Vulcan”.. În anul 1896 Adalbert Abonyi, unul din specialiştii socitetăţii autriece „Maschinen und Waggonbau Fabriks Akteingesellschaft AG Simmering”, propietatea uzinelor din Brno „Brunn-Kognigsflefer Maschinenfabrik” se stabileşte la Bucureşti, ca reprezentant al Fabricii „Danubius”, deschizând un birou tehnic pentru instalarea de fabrici şi rafinării de petrol; A. Abonyi devine apoi reprezentantul Brunn-Kognigsflefer Maschinenfabrik”. Societatea austrică decide să-şi deschidă o filială în România. În iulie 1904, „Bursa” anunţa înfiinţarea apropiată a fabricii. Decretul prin care autoriza construirea filialei a fost semnat la 9 sept. 1904 şi este publicat a doua zi în Monitorul oficial; aceasta a reprezentat actul de naştere al întreprinderii.
Pe baza decretului, Adalbert Abonyi a cerut secţiei comericale a tribunalului Ilfov „ să ordone transcrierea, afişarea şi publicarea statutelor societăţii”. Acelaşi tribunal înregistrează la 25 sept. 1904 un contract de vânzare, prin care Hermire Honzink, în numele lui Rudolf Honzink (propietar) vinde societăţii anonime „Muatis”, reprezentată de A. Abonyi, o parte din terenul său, aflat în Bucureşti, Str. Honzik (Honzing). Suprafaţa era de aproximativ 14.000 m.p., fiind cumpărată cu preţul de 32.000 lei (2,30 lei/m.p.). Pe acest teren urma să se construiască o fabrică de vagoane, maşini şi cazane, precum şi o cale fereată care să facă legătura cu linia Girgiu – Filaret – Dealul Spirii- Cotroceni – Grozăveşti – Gara de Nord. Rudolf Honzink mai vindea o altă porţiune de teren, cu o suprafaţă de 17.160 m.p.
Imediat a început construcţia uzinelor, şi, la scurtă vreme apar şi primele reclame, care consemnează profilul iniţial al producţiei. Uzinele urmau să execute instalaţii complete pentru fabrici de petrol, benzină şi parafină (industria petroliferă era una dintre industriile cu cele mai mari ramuri de dezvoltare), vagoane cisternă şi instalaţii pentru ferăstraie cu aburi. Principala specialitate a uzinei era cazangeria.
Până în anul 1908, uzina a funcţionat ca o simplă subsidiară a socitetăţii austriece. Din cauza dificultăţiilor apărute în industria românească, dar ca urmare a necisităţii producţiei în continuare, chiar pe o scară mai largă a utilajelor petroliere şi de altă natură, societatea austriacă la controlul exclusiv ce-l avea asupra fabricii. Uzina , din filală a unei societăţi străine devine societate anonimă, bazată atât pe capital românesc, cât şi pe capital străin. Numele său devenea Societatea Vulcan – Fabrică de maşini (denumirea de „Vulcan” a fost păstrată până la desfiinţarea fabricii, cu excepţia aniilor ’50 când fabrica s-a numit „Mao Tze-Dun”, denumire sub care a asamblat în 1955 primele autobuze româneşti, M.T.D.). Această transformare intra în vigoare cu începere de la 1 aprilie 1908; actul apatre în „Monitorul oficial” debea pe 31 iul. 1908. În 1909 fabrica se echipează cu grupuri generatoare pentru producţia de energie electrică.
O activitate importantă în vremurile de început ale fabricii a constituit-o reparaţia de vagoane cistrenă aparţinând C.F.R. (activitate foarte profitabilă).
Din păcate, în ciuda încărcăturii istorice fabrica a fost în întregime demolată în 2010.
5.5 Industria chimică
.
– 1) Pe cheiul Dâmboviţei, în partea dinspre apus a Abatorului apare o fabrică de clei. Probabil aceasta folosea ca materie primă oasele provenite de la Abator. Pe planul oraşului din 1911 această fabrică figurează ca fiind producătoare de săpun. O fabrică de clei apare însă pe cheiul stâng, între actulalul Pod Mihai Bravu şi Podul Vitan-Bârzeşti (Fritz Sledinsky, Spl. Bolintineanu nr. 32). Ulterior, pe locul vechii fabrici de clei/spăpun se va ridica o ţesătorie;
– 2) Cele 2 publerării ale Armatei:
a) Cea care se afla pe locul fostei fabrici „Semănătoarea” şi a Depoului Metrorex de la Crângaşi;
b) Cea din Comuna Dudeşti-Cioplea (1896). Drumul care trecea pe lângă ea a fost numit ulterior Şos. Dudeşti-Pulberărie (azi poartă denumirea de Bd. Theodor Pallady);
În anul 1913 începe producţia de acid sulfuric. În 1945 încetează producţia pentru armată şi este demilitarizată. În jurul aniilor 2007-2008 este demolată parţial.
5.6. Fabrici care se extind
.
1) Urmaşii lui George Assan, Vasile (Basil) şi Gheorghe, care îşi făcuseră studiile în străinatate diversifică producţia fabricii la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului al XX-lea, prin începerea fabricării de vopsele, chit, clei, săpun, ulei vegetal şi ulei de rapiţă (printr-un procedeu nou, secret) . Este extinsă şi supraţa de produciţe. Astfel, în 1903, cu ocazia împlinrii unei jumătăţi de veac de activitate, se ridică noi clădiri – este vorba de clădirile cu pereţii de cărămidă roşie netecuită şi cu acoperiş “în ape” (ţuguiat). Printre aceste clădiri s-a numărat şi cea care adăpostea silozurile. La vremea construcţiei era cea mai înaltă clădire din Bucureşti (41 m), avea 28 silozuri (magazii) şi două etaje sub ele. Materialul folosit a fost lemnul (pentru conservarea grânelor) izolat într-un ambalaj de beton la fund şi zidarie pe laturi (pereţi din scânduri de la Sinaia şi Azuga, puse pe lat şi bătute în cuie – 50 de vagoane de scânduri şi un vagon de cuie). Pe una din laturile clădirii silozurilor a fost montat un ceas care a dat ora exactă oborenilor multă vreme.
O parte din utilajele instalate în acea perioadă au funcţionat până la închidrea fabricii, undeva după anul 2000! Din păcate, deşi fostul complex industrial este monument istoric de clasă A, acestea a fost vandalizat, iar vechile utilaje demontate chiar de către actualul propietar şi duse la fier vechi! Aceaişi soartă au avut-o şi cele 2 poduri care legeau un siloz mai vechi de 1903 şi 2 clădiri construite în 1903 care se află lângă silozul mare.
2) În noembrie 1898 Fabricile “Lemaître” se transformă în Societatea Anonimă Metalurgică Română. Societatea avea ca scop:
a) Fabricare maşinilor agricole (precum: locomobile, treierătoare, batoze, vânturători), a uneltelor pentru arat (precum pluguri, grape, tăvăluci) şi alte utilaje ce puteau fi folosite la lucrul lemnului şi al fierului;
b) Instalaţii pentru mori cu apă şi vapori (mori acţionate de maşini cu aburi);
c) Turnătorie şi fonderie de tot felul de tuburi, conducte, coloane şi grinzi de fier pentru construcţie, poduri şi rezervoare de fier, mobile de fier pentru grădini, pompe pentru stropit, incendii, pompe şi vase barometrice, aparate de salubritate puburică şi alte asemenea produse.
3) Vechiul abator comunal nu mai corespudea cerinţelor pieţei. Aşa că în iulie 1910 se dă în folosinţă noul abator, a cărui extindere este reluată în 1913: se aduagă clădirea topitoriei, secţia sanitară, hala de tăiere a porcilor este mărită şi dotată cu instalaţii de opărire, sunt dublate instalaţiile figrorifice. Alte lucrări sunt rezervate aniilor 1914-1915, dar din cauza izbuncirii Primului Război Mondial vor fi realizate deabea după 1920. Cel puţin o parte din clădiri au fost construite cu cărămidă fabricată de “Tonolla”.
va urma
Zemun Stefan