Pe 15 aprilie chinezii au executat o scurta incursiune (a cata nu stim) in zona Kasmirului indian. Nimic deosebit pana aici, numai ca pusi in fata acestei incalcari a granitei, generalii si oficialii indieni au ajuns nostalgici. Mai exact si-au adus aminte ca de mai bine de 5 ani se fac tot felul de planuri marete pentru dezvoltarea infrastructurii minime necesare, in respectiva zona, infrastructura necesara pentru ca armata bastinasa sa poate ajunge repede in zonele cu probleme, sau macar sa poata sa ajunga intr-un final.
Numai ca in afara de vorbarie si planuri pe hartie, nimic deosebit nu s-a intamplat pana acum de partea indiana a frontierei.
Iar indienii isi aduc aminte de conflictul din 1962, cand se pare ca una dintre cauzele problemelor armatei indiene a constat tocmai din faptul ca trupele chineze au fost mai bine aprovizionate decat cele indiene, tocmai datorita lipsei infrastructurii necesare de transport in zona hindusa a granitei. Bineinteles cancerul care macina India, si anume birocratia sa, este si acum la post. Pentru absolut orice decizie este nevoie de foarte multi ani, iar acest lucrui blocheaza de foarte multe ori sansa ca lucrurile sa mearga cat de cat decent.
Dar ceva, ceva, s-a mai reusit, prin deschiderea unui aerodrom in zona de nord, la Uttarakhand, langa granita cu China. Locatia aeroportului este intre zona Kashmir si cei 38000 de kilometri patrati rupti de China in urma conflictului din 1962.
Problema indienilor este ca amenajarea unor aeroporturi sau construirea de drumuri, in zone atat de greau accesibile, este cu adevarat extrem de dificiala. Iar atunci cand hindusii au aruncat o privire la vecinii lor chinezi, de cealalta parte a granitei, au remarcat cu amaraciune ca baieti cu ochii mici sunt mult mai avansati decat ei, in problema spinoasa a infrastructurii in zona.
Astfel chiezii au o retea mult mai buna de drumuri, de-a lungul celor 4000 de kilometri ai frontierei comune cu India si datorita acestei retele trupele chineze se pot deplasa chiar si 400 de km pe zi, in timp ce armata indiana nu poate spera nici macar la jumatate din aceasta distanta, tocmai datorita lipsei unei infrastructuri adecvate.
Intentia armatei indiene este ca in aceste zone sa disloce permanent atat trupe terestre cat si avioane de lupta moderne, sa dispuna de baze pentru menteneta, depozite de carburant si munitie, etc, dar pentru ca toate aceste sa fie construite si operate, indienii au nevoie de sosele de calitate buna pentru aprovizionarea acestor unitati, nemivorbind aici de constructia lor, care in lipsa drumurilor nu poate fi realizata.
Si toate aceste lucruri trebuie facute cat mai repede cu putinta si asta deoarce China si-a amplificat revendicarile teritoriale, dublate de incursiuni tot mai lungi si dese in teritoriul indian, profitand de lipsa de reactie a armatei indiene, care efectiv nu poate ajunge in timp util in zonele “infestate” de chinezi.
Istoria disputelor teritoriale intre cele doua tari are mai mult de 100 de ani, dar a devenit foarte acuta dupa scurtul razboi din 1962, conflict pe care India l-a cam pierdut. Dupa infrangerea din “62 indienii s-au gandit ca acest eveniment s-ar putea sa se repete, ne referim aici la o alta invazie chineza, si s-au gandit ca cea mai bun aparare ar fi imposibilitatea trupelor invadatoare sa inainteze in adancimea teritoriului indian, alegandu-se astfel o cale de rezistenta pasiva. Asadar s-a hotarat ca in zona de granita sa fie cat mai putine drumuri de acces, impiedicand eventualele trupe chineze invadatoare sa inainteze decisiv. Numai ca aceasta lipsa deliberata a infrastructurii este o arma cu doua taisuri: intradevar lipsa de drumuri poate crea dificultati unei armate chineze aflate in avans, dar in acelasi timp blocheaza orice reactie din partea armatei indiene. Daca chinezii nu prea au pe unde sa vina, nici indienii nu prea au pe unde sa se duca spre chinezii, astfel ca aceasta” strategie” nu mai este considerate astazi atat de eficienta, iar armata indiana ar prefera sa aiba la dispozitie o retea de drumuri cat mai moderne si bine repartizate georgafic, care sa-i asigure o deplasare rapida catre un evantual focar de razboi cu China.
Revenin la germenele conflictului intre cele doua tari, acesta provine de la preluarea Tibetului de catre China in 1959. Odata cu caderea Imperiului in 1912 si pana la instaurarea comunismului in 1949, Tibetul a fost un stat independent si suvern, iar pe cale de consecinta India si China nu aveau granita comuna. Dar odata ce comunistii chinezii au inhatat Tibetul, iar in anul 1959 ocuparea acestuia fost completa, India s-a pomenit din nou cu China vecina si ”prietena”. Imediat cum cele doua tari s-au trezit din nou vecine, chinezii au inceput sa vocifereze fata de actuala linie a granitei, nefiind deloc de acord cu miscarea linei de demarcatie hotarata in 1914 de catre britanici, prin asa-numita linie McMahon, linie care a oferit Indiei cam 90000 de kilometri patrati din teritoriul Tibetului. Si de aici…scandalul, China nefiind deloc incantata de “afacere”.
India pe de alta parte nu vrea nici in ruptul capului sa revina la granitele din 1912, deoarece asta ar insemna sa piarda o parte foarte importanta parte din statul Arunachal Pradesh, din nord-est.
Cu toata situatia proasta, din punctul de vedere al infrastructurii, hindusii au facut si ei ce au putut, adica nu au stat cu mainile in san asteptand o alta infrangere ca cea din 1962 si astfel si-au mutat, cat au putut de aproape, de zona aflata in litigiu, cateva escadrile dotate cu Su-30MKI si sase, dintr-un total de opt, unitati antiaeriene dotate cu rachetele Akash, plus cateva divizii de infanterie. In plus Armata Indiana a cerut 3.5 miliarde de dolari pentru a infiinta trei noi brigazi care sa fie stationate in zona disputata cu China, doua de de infanterie si una blindata, iar aceste trupe vor fi suplimetare noilor corpuri de vanatori de munte care vor costa 11.5 miliarde de dolari (80000 de oameni). Noile unitati de vanatori de munte, aprobate si finatate deja, vor fi gata de lupta in maximum patru ani si vor fi dislocate pe intreaga lungime a granitei cu China.
De partea chineza nu exista insa astfel de probleme: China a cosntruit 58000 de kilometri de drumuri, cinci baze aeriene independente si mai multe cai ferate, plus 13 divizii sunt gata de razboi in zona, adica cam de trei ori mai mult decat ar putea India sa arunce in lupta pe partea ei de granita…
GeorgeGMT