“INS Vikrant”
Marina Indiana detine astazi doua portavioane, ambele pe model sovietic. Primul – INS Vikramaditya, fost “Baku”, fost “Admiral Gorshkov” este o nava sovietica, reparata si modernizata pe bani grei de rusi, cel de-al doilea portavion – INS Vikrant este o copie a primului si fost construit local.
Ambele nave sunt de tip STOBAR iar grupul aerian este format din aparate rusesti MiG 29K.
In linii mari un grup de lupta cu portavion in centru ar trebui sa indeplineasca patru criterii pentru a desfasura operatiuni ofensive:
- Sa dispuna la bord de aparate AWACS;
- Sa dispuna de aparate care sa poata realimenta in zbor avioanele de lupta din grupul aerian propriu;
- Avioanele de lupta sa aiba o raza de actiune mare si o incarcatura de lupta la decolare suficienta pentru ca grupul aerian sa poata aplica lovituri decisive inamicului;
- Aeronave (avioane/elicoptere) dedicate luptei anti-submarin.
Chinezii, care detin tot portavioane STOBAR, nu indeplinesc nici una dintre cele patru conditii de mai sus, iar daca ar incerca sa-si trimita portavioanele dincolo de stramtoarea Malacca ar intra direct in gura lupului indian (numai vorbim de US Navy), care ar putea sa le atace folosind Su 30MKI si si-ar folosi avioanele de patrulare maritima cu raza lunga P-8I Poseidon pentru supraveghere. Asa ca, deocamdata, chineziii se pot juca cu portavioanele lor doar pe langa pragul casei.
Dar acum sa revenim la indieni. In cazul lor, amiralul JG Nadkarni, fost sef al Marinei indiene, a declarat ca achizitia portavioanelor pe model sovietic a fost ilogica si deloc profitabila pentru capacitatea marinei de a duce lupta pe teritoriul inamicului.
Ei bine, portavioanele indiene au in dotare, asa cum am scris, avioane de lupta rusesti MiG 29K si de aici necazul. MiG 29K are o raza de doar 280 de km, lansat de pe un portavion STOBAR si incarcat la maximum cu armament, iar in rol de protectie al grupului de lupta (dotat doar cu cateva rachete aer-aer), poate sta in aer in jur de 90 de minute. Ori daca stai si faci socoteala pe harta, ar trebui ca portavionul indian sa se apropie la 200 km de coasta pakistaneza si abia asa, grupul sau aerian ar putea sa loveasca obiective aflate la doar 80 km in adancime. Dar ar avea curajul un portavion sa vina la doar 200 km de coasta? 200km inseamna ca ar putea fi lesne atacat cu rachete anti-nava, de croaziera, fara sa mai vorbim ca raza avioanelor decolate de pe aerodromuri este mult mai mare de 200 de km.
Si una peste alta, portavioanelor indiene le lipsesc primele trei elemente din cele patru necesare unui astfel de grup de lupta. Portavioanele STOBAR nu pot lansa avioane de tip AWACS, indienii nu pot face realimentarea in aer si le lipseste, evident, raza de actiune pentru avioanele lor de lupta. Portavioanele indiene folosesc pe post de sisteme aeropurtate de tip AWACS elicoptere rusesti Kamov Ka-31, dar aceste aeronave nu se pot compara cu anduranta, raza de actiune si puterea radarului cu avion de tip E-2 Hawkeye sau cu viteza acestuia.
O alta slabiciune a portavioanelor indiene este ca acestea opereaza doar pe timp de zi, noapte neavand loc lansari/recuperari de avioane.
Deocamdata nici chinezii nu sunt mai breji, dar Beijingul vine tare din spate cu cel de-al treilea portavion – “Fujian” o nava de tip CATOBAR care va fi similara cu cele americane, adica net superioara portavioanelor indiene si atunci ce ar trebui sa faca Marina Indiana?!
Evident ca aici parerile sunt impartite, dar daca este greu de crezut ca indienii se vor trezi cu portavioanele chinezilor atacand Mumbaiul, dar submarinele chinezesti ar putea sa le faca zile fripte, in timp ce India, cu flota ei de submarine, nu prea are cum sa-i sperie pe chinezi, cel putin deocamdata.
Beijingul este mai avansat in materie de constructie de submarine, clasice si nucleare, macar pentru ca si le construieste singur, in timp ce indienii inca mai cumpara licente, fac licitatii etc.
Si poate ca embargoul asupra armelor la care China este supusa de puterile occidentale i-a prins bine. Chinezii au bani, au forta de munca, prosti clar nu sunt, asa ca stransi cu usa isi vor dezvolta propria tehnologie, iar pe termen lunga acest lucru le va prinde foarte bine.
Intre timp, portavioanele indiene au picioare foarte scurte, sunt chioare de-un ochi, nu pot face alimentare in aer si nu opereaza noaptea, adica sunt bune dar nu de speriat, iar pe de alta parte, inghit foarte multe miliarde de dolari, bani care poate ar fi mai bine folositi in alta parte.
Si nu te poti intreba cum se gandesc indienii ca ar putea folosi in lupta reala cele doua portavioane, mai ales atat timp cat grupul lor aerian este constituit din MiG 29K, aparat care nu numai ca are o raza foarte mica dar a demonstrat in timp ca este si extrem de putin fiabil.
Este adevarat ca odata cu intrarea in dotare a Rafale M lucrurile se vor schimba in bine pentru indieni.
Lucrurile sunt dificile si pentru ceilalti operatori de portavioane STOBAR: Marea Britanie, Italia, Spania si au la baza aceleasi probleme de care indienii si chinezii se lovesc astazi: raza mica a aparatelor si cantitatea de munitie limitata datorita decolarii de pe puntea inclinata, imposibilitatea folosirii unui avion dedicat de tip AWACS.
Dar in cazul europenilor, lucrurile sunt mai putin rele datorita faptului ca aparatul operat la bordul navelor este F 35B. Si desi aceasta varianta are o raza mai mica decat F 35A si o capacitate de a transporta munitie mai redusa, raza este suficient de mare, poate realimenta in zbor, iar radarul sau AESA este unul foarte puternic, dar morala este simpla: iti trebuie portavion, atunci pune banii la bataie si cumpara unul serios, CATOBAR si cu asta basta.
Adevarat ca in cazul Italiei si Spaniei, lupta s-ar da in vecinatatea tarmurilor proprii acolo unde aviatia cu baza la sol ar putea sa suplineasca neajunsurile, dar odata ce pleci de langa bazele tale si te avanti in largul oceanului planetar incepi sa regreti zgarcenia factorilor de decizie politici.
GeorgeGMT