Assault Breaker…Suna a strategie militara, ceea ce si este in mare masura. Insa, contrar denumirii, este vorba despre un program militar american dezvoltat la sfarsitul anilor *70 ai secolului trecut, program ce viza realizarea unor sisteme de arme, relativ ieftine in comparatie cu rachetele antitanc, destinate stoparii ofensivei cu blindate pe campiile Europei Occidentale ale Pactului de la Varsovia condus de catre URSS. Si-asta fiindca dupa cum spunea in acei ani unul dintre strategii Departamentului Apararii al SUA in legatura cu “pumnul de otel” al Pactului moscovit, “avem o problema”.
Concret, acest program al US Army viza realizarea unor arme antitanc capabile sa opreasca ofensiva blindatelor inamice prin lovirea puternica a esalonului doi, adica a blindatelor aflate in spatele primei linii a frontului, inclusiv a logisticii ce le sustin (vehicule de aprovizionare cu combustibil si munitii, vehicule de depanare, statii de comunicatii, comandamente mobile, etc), numit de catre strategii americani Forward Edge of Battle Area/FEBA (In Spatele Primei Linii a Frontului. URSS, la inceputul anilor *70, isi revizuise in mod clar strategia de atac impotriva NATO. Astfel, acum sovieticii prevedeau asaltul terestru masiv cu blindate intins pe mai multe esaloane, fata de vechea strategie a anilor *50 ce prevedea un singur asalt masiv cu blindate. Acum, conform noii strategii, esaloanele doi si trei de blindate urmau sa exploateze bresa facuta de primul esalon de blindate nedand fortelor NATO timp sa-si revina, sa se replieze si sa contraatace. Asaltul blindatelor Pactului de la Varsovia urma sa fie o operatiune de “soc” permanent, marcata de viteza si putere de lovire. Conform strategilor sovietici, coplesirea apararii NATO la sol s-ar fi facut de puhoaie de blindate insotite de infanterie dotata cu arme antitanc sub protectia avioanelor de asalt/vanatoare ce survoleaza frontul la joasa/mare inaltime si a armelor AA portabile/mobile, sursa de inspiratie fiind, printre altele, Blitzkrieg-ul german. Fortele NATO de pe linia frontului s-ar fi confruntat cu valuri masive de blindate avand, in viziunea strategilor sovietici, putine sanse de a trece de la aparare la contraatac. Practic, un batalion NATO aflat pe linia frontului, si aici este vorba despre RFG, ar fi avut de infruntat minim 120 de tancuri si transportoare blindate sovietice/aliate in primele treizeci de minute de la debutul asaltului, exercitiile militare comune ale Pactului comunist intarind credinta strategilor NATO/SUA ca sovieticii vizeaza un conflict clasic, nonnuclear. Analistii NATO considerau ca acest razboi conventional, numit si al III-lea WW, va incepe cu un atac surpriza fara ca, oficial, sa existe vreun ordin de mobilizare a fortelor Pactului de la Varsovia, asta pentru a nu lasa timp NATO sa-si mobilizeze fortele si rezervele, inclusiv ordinul de pregatire/desfasurare a armelor nucleare tactice),fiind binecunoscut faptul ca fara Logistica blindatele sunt doar niste “monstri adormiti”.
Strategia intarzierii, perturbarii si distrugerii esalonului doi/trei al fortelor de atac ale Pactului de la Varsovia la sol de la sfarsitul anilor *70 ai secolului XX (unii strategi ai SUA o numesc simplu si clar, Follow-On-Forces-Attack/FOFA) este astazi revizuita ca urmare a noilor amenintari, implementarea acesteia fiind supervizata de catre Frank Kendall (inovare, planificare strategica si management de program. Din anul 2012 subsecretar la Departamentul Achizitie, Tehnologie si Logistica din Cadrul Ministerului Apararii al SUA, avand ca sarcina, printre altele,si chestiuni legate de planificarea achizitiilor, cercetare si tehnologii militare si, bineanteles, legatura cu industria de aparare. Este absolvent al Academiei West Point, avand masterat in Inginerie Aerospatiala obtinut in cadrul Institutului Tehnologic din California), acesta, pe baza rapoartelor provenite de la serviciile de informatii, ajungand la concluzia ca-n anii ce vin este posibil ca superioritatea tehnologica militara a SUA sa fie serios contracarata/amenintata in urma dezvoltarii de catre terte state, cu precadere Rusia, Iran si China, a “armelor sofisticate capabile sa invinga fortele expeditionare ale SUA”, aceste sisteme putand fi vandute usor si rapid atat adversarilor “istorici” cat si celor “potentiali”. Aceasta strategie a dus la aparitia unor sisteme de arme inteligente, printre acestea numarandu-se si Skeet, recent “dezvaluita” pe blog in articolele bunului meu prieten GeorgeGMT, articole ce le puteti savura aici: www.rumaniamilitary.ro/cbu-105-bun-pe-f-16le-noastre/ www.rumaniamilitary.ro/sauditii-vor-cbu-105.
M93 Hornet
Dar, cel mai probabil din anul 2010, US Army foloseste ceea ce ei numesc Wide Area Munitions/WAM/Munitie cu Raza Mare de Actiune, adica mine autonome antiblindaj inteligente dotate cu senzori acustici si seismici ce folosesc submunitii Skeet, precum M-93 Hornet. Aceasta este varianta “la purtator” a Skeet (sa zicem asa, mai pe romaneste), destinata infanteriei, o astfel de mina putand fi dusa de catre un singur militar avand raza maxima de detectie de 100 m pe circumferinta de 360◦, probabil se afla in uz din anul 2010-2012.
Mai mult decat atat, USAF foloseste Skeet si in rol de mina antitanc dispusa pe sol -largate din bomba tip “Cluster” dotata cu Senzor Fuzed Weapon/SFZ, cele noua mine inteligente (unii specialisti le numesc Antiarmor Cluster Munitions/ACM) ce seamana cu un puc de hochei, in lipsa detectarii de catre sistemul de ghidaj terminal a unor tinte, se “amplaseaza” pe sol in forma de ciorchine (expertii o numesc dispunere modulara). Aflata pe sol, mina ce contine submunitia Skeet are capacitatea de a localiza blindate inamice cu ajutorul propriilor senzori in infrarosu si laser, de la distante cuprinse intre 100-150 m. Dupa detectare se initiaza submunitia Skeet, aceasta fiind proiectata in aer (asemanator cu mina saltareata din WW II), aceasta detonand deasupra partii superioare a blindatului (acolo blindajul este mai redus) de la distanta de 10 m. Teoretic, o astfel de mina ar putea distruge T-72/80 si vehicule blindate tip BTR, BMP si BMD.
Revenind la programul Assault Breaker/AB, ce include si programul Wide Area Antiarmor Munitions/WAAM/Munitie Antiblindaj cu Raza Mare de Actiune (initiat la cererea USAF, varianta aeropurtata a AB), acesta a fost dezvoltat de catre Defense Advanced Research Projects Agency/DARPA/Agentia de Proiecte Avansate de Aparare (apartinand Departamentului Apararii al SUA. Rolul sau fiind crearea si dezvoltarea de tehnologie militara avansata destinata US Army. Agentia a fost creata in anul 1958 de catre Presedintele SUA de atunci, Dwight.D.Eisenhower, ca “raspuns” la lansarea de catre sovietici a primului satelit artificial din lume, Sputnik 1, in anul 1957. DARPA a “nascut” aeronavele F-117 si B-2, GPS-ul si Internetul –denumit initial Arpanet dupa numele agentiei in anul 1969, ARPA/Advanced Research Projects Agency. DARPA s-a numit incepand din martie 1996, avand astazi 240 de oameni, dintre acestia 140 sunt ingineri si cercetatori de inalta clasa, si un buget de cel putin trei miliarde de dolari –asta cel putin la nivel declarativ oficial. Interesant este faptul ca din 2012, Agentia este condusa de o femeie de origine indiana absolventa a Institutului Tehnologic din California, pe nume Arati Prabhakar), vizand realizarea unor munitii antitanc capabile sa distruga tinte multiple aflate la 20-200 km in spatele liniei frontului, vectorul purtator al acestor submunitii (fiindca asta sunt) fiind bombe tip caseta sau/si rachete.
F-16 CU SKEET
Lansat in anii 1977-1978, programul si conceptul totodata, Assault Breaker, mai avea rolul de evaluare a fezabilitatii operationale si tehnologice a acestor Arme dotate cu capabilitati Reconnaisance, Surveillance and Target Acquisition/RSTA/Recunoastere, Supraveghere si Achizitie Tinta, ideea de baza fiind simpla in viziunea DARPA –“Ce poate fi vazut, poate fi lovit. Ce poate fi lovit, poate fi distrus” (perfect adevarat si-n ziua de astazi, nu-i asa?). O misiune grea fiindca dupa spusele unui oficial DARPA, “…problema a fost combinarea vectorului purtator cu munitia, senzorii, sistemele de ghidare si orientare intr-o arma de precizie capabila de atac in adancime impotriva unor tinte mobile blindate sau neblindate, grele sau usoare”. Desi cercetarea/dezvoltarea a necesitat timp, rezultatele ar fi permis SUA si statelor NATO (aceste sisteme urmau a fi oferite si altor membrii ai Aliantei, cu certitudine Marea Britanie si Germania Federala) sa identifice rapid tintele, sa le urmareasca si sa le distruga, fie ca erau stationare sau in miscare, inainte ca atacul sovietic sa-si consolideze pozitiile cucerite prin esaloanele doi si trei, trecand rapid la distrugerea primului val ce era deja angajat in lupta cu fortele amice/proprii.
Acest program era “compatibil” si “colabora” in vederea identificarii tintelor cu AWACS E-3 Sentry, prima astfel de aeronava fiind evaluata de catre USAF incepand cu anul 1975, intrand in serviciul operational cu 552nd Airborne Warning and Control Wing la Baza Aeriana Tinker din Oklahoma, doi ani mai tarziu. Si-asta fiindca odata cu aceste submunitii au fost dezvoltate sisteme de comunicare, supraveghere si alarmare timpurie la sol, acestea fiind interoperabile cu cele de pe E-3 Sentry, aflandu-se si astazi in uz cu modernizarile de rigoare –ca si AWACS-ul dealtfel.
Programul Assault Breaker s-a dovedit a fi de succes, acesta a furnizat USAF munitie antiblindaj WAAM, iar Fortelor Terestre munitie Terminally Guided Sub-Munition/TGSM/Submunitii cu Ghidaj Terminal, vectorii de lansare/purtatori fiind rachete, bombe sau proiectile de artilerie (precum Search and Destroy ARMor/SADARM. M-898 SADARM, calibrul 155 mm, spre exemplu,lanseaza submunitii antitanc, fiecare proiectil continand cate 2 astfel de submunitii, raza maxima de actiune fiind de 23/25-30 km, tras de un obuzier autopropulsat M-109A6. In 2003, Irak, Divizia 3 Infanterie a US Army a distrus 48 de vehicule blindate aflate in mars, tragand 108 astfel de proiectile -2,25 submunitii per tinta. Intreaga Divizie avea in dotare doar…120 de proiectile M-898 SADARM, fiind si prima unitate US Army care lea utilizat in lupta. Acest proiectil lanseaza doua submunitii ce se fixeaza pe sol, aterizarea facandu-se cu ajutorul parasutelor. Odata fixate pe sol, cele doua submunitii incep sa caute tinte cu ajutorul senzorilor proprii, activ/pasiv –IR/unde milimetrice –ce sunt operationali indiferent de starea vremii sau clima.
Daca se detecteaza tinta atunci se lanseaza un “penetrator cu autoformare/proiectil cu autoformare/incarcatura cu autoformare” ce loveste tinta de deasupra. Totusi, Armata nu pare prea incantata de aceste proiectile considerand ca rata de succes este mica. Din datele facute publice se pare ca-n aprilie 1994, in poligon, din 13 proiectile trase/26 de submunitii, doar 11 submunitii au functionat corect lovind tinte aflate la 15 km. In 1995 au inceput sa fie produse in numar scazut, iar in 1996, tot in poligon, din 9 proiectile trase/18 submunitii, doar 8 submunitii au distrus tinte aflate la 18 km. In prezent se pare ca aceste proiectile nu se mai afla in productie mergandu-se pe modernizarea MGM-140 ATACMS, desi exista informatii ca se fac cercetari ce vizeaza montarea unui motor racheta marindu-se raza de actiune. Nu se stie cu certitudine cate proiectile M-898 SADARM au fost produse, probabil intre 800-900 de unitati).
Un exemplu elocvent aflat in uz in cadrul US Army si nu numai, este vechea racheta purtatoare de ogiva nucleara MGM-52 Lance, aceasta fiind reproiectata si adaptata sistemului MLRS sub denumirea de MGM-140 ATACMS –raza maxima de actiune initiala 128-130 km, astazi 300 km dupa modernizare -acesta fiind folosit pentru prima data in cadrul primului razboi din Golf, vehiculul purtator fiind M-270 (o poveste si o istorie interesanta, dar asta intr-un articol viitor. Si MLRS putea lansa rachete cu submunitii avand incarcaturi de strapungere in tandem pentru a penetra blindajul reactiv ce aparuse pe tancurile sovietice. Initial se prevedeau cate 6 submunitii per racheta, insa faptul ca acestea erau mai mari si mai grele, incarcatura a fost redusa la trei submunitii. Dar, ca sa ne amuzam un pic fiindca invidia si neputinta ne roade, cel putin pe mine, la primul zbor al E-3 Sentry deasupra Europei de Vest undeva in anul 1978, operatorii au descoperit cu stupoare ca inregistrau fidel traficul de pe Autobahn/RFG,observand ce vehicule circulau sau nu cu viteza legala. De aici se pare ca s-a ivit interesul pentru dezvoltarea unui sistem radar aeropurtat care sa indice tintele aflate in miscare la sol, directia si viteza acestora, indiferent de conditiile meteo si clima.
Ulterior avea s-apara Joint Surveillance Target Attack Radar/JSTAR, expertii considerand ca acesta este o mostenire cheie a programului Assault Breaker, dispus astazi pe E-8 JSTARS, aeronava fiind un Boeing-707-320C, introdusa din 1988, 17 exemplare produse. Un singur exemplar costa la nivelul anului 1998 aproximativ 245 milioane de dolari. Acest tip de radar a fost dezvoltat in cadrul Area 51/Groom Lake-Nevada in cadrul programului Pave Mover al USAF, acesta urmarind obtinerea unui radar aeropurtat cu capabilitati GMTI/Ground Moving Target Indicator, capabil sa detecteze/urmareasca/clasifice tintele fixe sau mobile aflate pe sol, inclusiv detectarea si clasificarea obstacolelor terestre in vederea zborului la foarte joasa inaltime, sub nivelul minim de detectie al radarelor sovietice aflate pe-atunci in uz sau in dezvoltare. Primul astfel de radar a fost AN/APY-7 GMTI/SAR, testat in perioada 1981-1983 pe un F-111 Aardwark).
T 22
Vorbeam anterior de racheta operativ-tactica Lance. Ei bine, aceasta racheta modificata si denumita T-22 a fost folosita in cadrul programului Assault Breaker ca vector purtator pentru submunitii cu ghidaj terminal in IR sau submunitii antitanc Skeet. Ca si T-16 dealtfel, la baza fiind racheta MIM-104 Patriot, modificata si aceasta. Insa inainte de a vedea cate ceva despre T-22 si T-16, sa vedem ce faceau sovieticii. Ei bine, la sfarsitul anului 1981 cand SUA deja testase cu succes sisteme si componente in cadrul programului Assault Breaker (sisteme radar, vectori purtatori, munitii si submunitii), programul de test debutand in 1979, seful statului major al armatei sovietice, Maresal al URSS, Nikolai Vasilievici Ogarkov, supranumit de catre subordonati “Formidabilul Soldat”, ce fusese informat in legatura cu efortul americanilor de modernizare a armamentului, inclusiv in ceea ce priveste noile munitii si submunitii, a cerut o “pauza strategica” in privinta achizitiilor militare,vizand blindatele si artileria, considerand, si-asta pe buna dreptate, ca noile sisteme americane puteau neutraliza avantajul cantitativ sovietic.
ASSAULT BREAKER T-16
Cu toate acestea, CIA estima in 1981 ca cheltuielile militare ale URSS erau aproape duble fata de cele ale SUA, sovieticii avand de 3-4 ori mai multi soldati, de trei ori mai multe tancuri, avand in constructie mai multe submarine de atac (CIA si Serviciul de Informatii al Marinei considerau ca aceste submarine a caror constructie seca bugetul URSS, erau destinate anihilarii superioritatii in nave de suprafata a SUA, vizand in mod clar portavioanele si capacitatea remarcabila a US Navy de stramutare din State in Europa de Vest, a oamenilor si echipamentelor necesare respingerii agresiunii sovietice).
F-16&T-16 ASSAULT BREAKER
Interesant este faptul ca unii strategii sovietici considerau ca fortele USAF bazate in Europa de Vest erau capabile sa atace rapid in caz de agresiune, tinte aflate la 300 km in spatele frontului sovietic, putand executa misiuni de interdictie aeriana la 150 km de la linia frontului. Mai mult decat atat, considerau ca daca in 72 de ore/3 zile nu-si atingeau obiectivele, fortele NATO si-ar fi revenit luand pozitii defensive si organizand contraatacul. Adica, mai pe romaneste si dupa intelegerea mea de profan, “Marea Ofensiva” si-ar fi pierdut suflul, basca ca-n 48 de ore intaririle din SUA s-ar fi aflat in drum spre Europa. Este greu de spus daca totul ar fi stat astfel dar un lucru este cert, SUA ar fi reactionat rapid. O certitudine este si faptul ca sovieticii au cheltuit mii de miliarde de ruble pentru constructia de armament, ajungand sa aiba cifre colosale la blindate si artilerie, descoperind dupa caderea URSS ca sunt de fapt inutile, fier vechi ce rugineste…
ASSAULT BREAKER IN ACTIUNE
Revenind la Assault Breaker, DARPA a acordat companiilor Martin Marietta si Vought cate un contract pentru convertirea rachetelor MGM-52 Lance (Vought) si MIM-104 Patriot (Martin Marietta) in vectori purtatori destinati testelor programului Assault Breaker, denumiti T-22 si respectiv T-16. Ambele rachete urmau sa fie capabile sa poarte si sa lanseze casete cu submunitii (cu ghidaj terminal in infrarosii sau antitanc –Skeet), cate 20 fiecare (au fost dispuse circular, liniar sau in ciorchine), autonomia fiind de 100 km la T-16 si 120 km la T-22. In perioada 1981-1982, au fost desfasurate 14 teste cu aceste rachete, 10 cu T-16 si 4 cu T-22 (ghidaj inertial si prin intermediul link-ului de date, distribuirea submunitiilor, etc), acestea relevand multe probleme si, mai mult decat atat, n-au fost testate pe vehicule aflate in miscare ci doar statice. Datorita costurilor ridicate si a rezultatelor nesatisfacatoare, programul acestor rachete a fost oprit la sfarsitul lui 1982, insa rezultatele se regasesc in MGM-140 ATACMS. Din pacate, mai multe date despre T-16/22 n-am gasit, multe dintre acestea fiind inca clasificate.
A venit timpul sa ne ocupam de submunitia antitanc AVCO Skeet, aceasta “nascandu-se” in cadrul programului Assault Breaker.
AVCO SKEET -PANOPLIA DISTRUGERII
AVCO Skeet este o submunitie antitanc ce utilizeaza “incarcatura cu autoformare”. Practic, energia eliberata prin explozia propriei sale incercaturi explozive creaza penetratorul unei munitii tip sageata. Acest tip de focos mai este numit de catre experti si “Focos tip EFP/Explosively Formed Projectile/Proiectil Exploziv Format/Proiectil Format prin Explozie”, facand parte din categoria „loviturilor cu jet de gaz si metal topit”. Acest tip de focos are in componenta sa o camera de explozie cu design special ce este incarcata cu exploziv de inalta tehnologie la care viteza de explozie si temperatura gazelor rezultante este extrem de mare –practic, este vorba despre un con dispus in camera de ardere la unghi mare, de regula un disc usor bombat/disc metalic concav (poate avea forma unei farfurii sau oale putin adanci. Unele au forma de sageata), ce genereaza prin aprindere un „proiectil format prin explozie” (practic este vorba despre un jet de gaze si metal topit), acesta producand in blindaj o gaura ce difera in functie de natura si marimea incarcaturii ce formeaza jetul (se folosesc: magneziul; cuprul –o incarcatura de doar 20-50 grame poate produce un jet ce penetreaza blindaj din otel de 75 mm grosime, inclusiv caramida si beton cu grosimi mai mari de-atat; aluminiul –se pare ca este considerata cea mai ieftina alternativa), putand penetra blindaje de 24 cm grosime, viteza acestui proiectil fiind cuprinsa intre 1500-3000 m/s. Spre exemplu MEFP/Magnesium Explosively Formed Projectile, conul jetului format continand magneziu (acesta se aprinde la formare). O incarcatura de doar 20-50 g de magneziu poate produce in blindaj din otel de 5 mm grosime, de la 2,50 m distanta de acesta, o gaura de 2 cm diametru, odata patruns in interior, jetul aprinde munitia, combustibilul, arde sau orbeste echipajul (efect de incendiere). Astfel de lovituri mai sunt numite de catre specialistii americani „Incarcaturi dirijate-concentrate”, si-ar contine doua tipuri –DFC/Directional Focused Charge (cumulativa. Efectul exploziei produce un jet de gaze de mare viteza si cu temperaturi extreme ce poate arde/strapunge multe tipuri de blindaj) si EFP/ Explosively Formed Projectile/Proiectil Exploziv Format/Proiectil Format prin Explozie. Conform expertilor, astfel de munitii au asupra tintei urmatoarele efecte: distructiv –se refera la efectul de perforare, de patrundere prin obstacol sau protectia tintei; efectul distructiv al schijelor ce rezulta din fragmentarea corpului componentei de lupta; efectul fugas, ce inseamna suflul rezultat in urma exploziei; efect de incendiere.
Skeet – secventa de lansare
La Skeet, penetratorul se formeaza dintr-un disc de cupru ce este ejectat in urma detonarii incarcaturii explozive, acest penetrator se deformeaza de-a lungul traiectoriei datorita energiei eliberate prin explozie transformandu-se in munitie tip sageata. Astfel de submunitii sunt stocate, cate 4 unitati, in casete –numite de catre specialisti „bombe caseta ejectoare” –precum BLU-108 (lungime 79 cm; diametrul cilindrului 13,30 cm; greutate maxima 29 kg; greutate submunitii Skeet 3,40 kg). Aceste casete, dispuse in forma de ciorchine, sunt la randul lor stocate in bomba de aviatie tip cargo CBU-97/CBU-105 Senzor Fuzed Weapon/SFW (in randul expertilor se mai numesc si Tactical Munitions Dispenser/TMD/Distribuitor de Munitii Tactice. Are urmatoarele caracteristici: greutate 420 kg; lungime 234 cm; diametrul 40 cm; contine 10 BLU-108, adica 40 de submunitii Skeet; pret de cost 700.000$ per unitate. O singura bomba cluster CBU-105 poate acoperi o arie de 460mx150m, aproximativ 70 de mii de metri patrati, iar datorita ghidajului GPS, CBU-105 poate fi lansata de la distanta mare fata de zona tinta, protejand avionul lansator de sistemele AA inamice ce insotesc de obicei coloanele blindate in mars. Un F-16 poate duce 4 CBU-105 SFW, iar un A-10 Thunderbolt II -10 unitati. B-2 Spirit poate lua la bord 34 de unitati), cate 10 casete per bomba, acestea fiind ejectate odata cu atingerea altitudinii corecte –caderea casetelor cu submunitii Skeet este amortizata cu ajutorul parasutelor, fiecare caseta dispunand si de aripioare de stabilizare. Inaintea ejectarii submunitiilor Skeet, un mic motor racheta (RMI) intra in functiune determinand rotirea acestora in sens invers acelor de ceasornic, moment in care aripioarele de stabilizare si parasuta de franare se separa de caseta.
Fiecare caseta contine cate 4 submunitii Skeet, ce sunt ejectate imediat dupa desprinderea parasutei si aripioarelor stabilizatoare prin intermediul motorului racheta propriu (numit si Rocket Motor Ignition/RMI/Motor Racheta de Initiere), doua cate doua cautandu-si tintele prin intermediul propriilor senzori. Din informatiile disponibile (acestea sunt de la inceputul anilor *90), o submunitie Skeet se roteste cu viteza de 3000 rotatii/minut, viteza de cadere fiind de minim 60 km/h. Fiecare submunitie are proprii senzori in IR si laser, acestia baleind solul la un unghi maxim de 30◦, acoperind o zona cu circumferinta de 75 m. Daca se detecteaza o tinta, un tanc spre exemplu, se initiaza explozia si formarea penetratorului, acesta lovind blindatul la partea superioara, cu precadere in zona motorului, viteza proiectilului EFP fiind cuprinsa intre 2100-3000 m/s. Daca nici o tinta nu este detectata, submunitia Skeet este pre-programata sa explodeze provocand distrugeri inamicului de echipamente/materiale neprotejate si pierderi de vieti omenesti.
Din 2012 probabil, exista si posibilitatea folosirii Skeet ca mina antitanc, descrisa la inceputul acestui articol. O submunitie Skeet are trei setari de siguranta ce pot fi pre-programate –primele doua setari permit submunitiei sa se autodistruga dupa opt secunde de la lansare sau la altitudinea de 15-16 m deasupra solului. Ultima setare permite dezactivarea focosului la atingerea solului pentru a nu pune in pericol civilii sau trupele proprii ce se pot afla/deplasa in/prin zona. Se pare ca aceste „fineturi” au fost adaugate Skeet in perioada 2008-2012 de catre Textron Systems Corp din Wilmington/Massachusetts, 332 de unitati la un pret de 108-109 milioane de dolari.
SFW -TEXTRON SYSTEMS
Tot atunci se pare c-au primit si kitul de precizie ce se monteaza in coada bombei, devenind CBU-105. Dezvoltarea kitului a debutat in anul 1997 la cererea USAF. Fortele Aeriene doreau modificarea a 40.000 de bombe CBU-97, la un pret per unitate de 8937$. Acest kit, numit Wind Corrected Munitions Dispenser/WCMD, permite ghidarea bombei si prin GPS, nu numai inertial/INS, aceasta putand fi lansata de la 16-20 km distanta de tinta, CEP 26 m. Se avea in vedere modernizarea la standard WCMD-ER, adica ghidaj combinat, INS-GPS, bomba putand fi lansata de la 40-65 km distanta de tinta, CEP 26 m, insa s-a renuntat la program in august 2006, datorita constrangerilor bugetare, insa Textron poate oricand livra kitul necesar, cerere sa fie. Ehh, poate Romania, cumva, cumva, da’ trezirea, visez!!!
Ce-ar mai fi de spus…O arma relativ ieftina, testata in Irak in 2003, ce face parte din arsenalul F-16. Asa dupa cum bine spune si GeorgeGMT in articolele sale, acest tip de arma este prima pe care eu as cumpara-o!
T 16 in actiune
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
warontherocks.com/…/the-cold-war-offset-strat…
www.designation-systems.net/…/assault–breaker..
www.ausairpower.net/TE-Assault–Breaker.html