Razboiul de 6 zile.
Pentru a ajunge la subiectul articolului, recte implicare aviatiei in conflict, trebuie facut un preambul al acestui conflict.
Premisele au fost mai multe. Le enumar in functie de importanata celor implicati.
URSS-ul, prin dorinta Kremlinului de a domina Orientul Mijlociu o dorinta veche inca din timpul tarilor, nu avea un resort economic ci unul doctrinar, in 1955 doar 1% din traficul maritim sovietic trecand prin Suez, iar Rusia era exportatoare de petrol dar si de comunism.
SUA, prin “Doctrina Eisenhower” dorea limitarea ofensivei sovietice in regiune chiar si prin implicare militara. De amintit o declaratie a presedintelui Eisenhower “ar fi intelorabil ca Locurile Sfinte sa fie conduse de o putere care sustine materialismul ateu”.
In acelasi timp bantuita de orientarile gregar-populiste mai degraba decat de cele material-stiintifice promovate de Moscova, lumea araba isi arata ostilitatea fata de Israel privindu-l ca un produs artificial al sionismului mondial, coroborat cu profitul si modul de viata occidental in regiune.
De 10 ani liderul curentului anti-israelian era colonelul Gamal Abdel-Naser, presedinte al Egiptului si in acelasi timp al Republicii Arabe Unite format impreuna cu Siria. Afirmatiile lui nu lasau nici-o urma de indoiala asupra intentiilor, la 8 martie 1965, declarand ca arabii nu vor intra intr-o Palestina acoperita cu nisip ci intr-o Palestina imbibata cu sange evreiesc. Ranchiuna fiind total explicabila: evreii ii umilisera pe egipteni in 1956, ocupand Sinai-ul, iar din Fasia Gaza s-au retras in 1957 dupa ce au primit garantii privind libera circulatie prin Stramtoarea Tiran.
In 1967, Nasser se afla intr-o pierdere periculoasa de atutoritate:
- Alianta in cadrul RAU nu functioana la parametrii doriti.
- Prestigiul Egiptului se deteriora de pe urma implicarii in razboiul din Yemen, accentuarii disensiunilor cu Arabia Saudita, dificultatilor de comunicare cu Tunisia si Marocul, iar pe 1 mai 1967 Nasser l-a numit pe regele Hussein al Iordaniei “agent si sclav al imperialismului”.
- Relatiile cu Occidentul se raceau tot mai mult. In perioada in care in jurul URSS se construia cordonul sanitar format din NATO in Europa, Pactul de la Bagdad, in Orientul Mijlociu si ASEAN in Asia de Sud-Est, Nasser preia prin forta controlul asupra Suezului confirmandu-le occidentalilor suspiciunile.
In viziunea Kremlinului, totusi, presedintele egiptean devenise letargic si astfel, incet dar sigur agentii Moscovei incep o intoxicare informativa privind un iminent atac israelian impotriva Siriei.
De unde acest rationament?! De mai multi ani tensiunea dintre Israel si Siria se mentinea la cote ridicate existand o disputa in privinta surselor de apa dulce din zona Golan, care degenera uneori in lupte aeriene sau bombardamente de artilerie. In acel an, pe 7 aprilie, avioanele Mirage III israeliene doborasera 6 Mig 21 siriene.
Cum niciunul din aceste evenimente nu l-a convins pe Nasser sa atace la 13 mai 1976 o delegatie rusa ii “livreaza” motivul sub forma unei minciuni: Israelul va ataca Siria pe 17 mai avand deja concentrate intre 11 si 13 brigazi la granita siriana. Fara a verifica prin intermediul serviciilor secrete informatia sau nedorind acest lucru, Nasser ordona desfasurarea trupelor in peninsula Sinai, desfasurarea care incepe in noaptea de 13 spre 14 mai.
Premierul isrelian, Eshkol, un politician moderat, inclinat spre negociere, primeste vestea pe 15 mai. Pe 19 mai se decreteaza mobilizare partiala. In fata Knesset-ului, pe 22 mai, propune continuarea politicii de temporizare sperand in salvarea pacii.
La 23 mai, Nasser declara Stramtoarea Tiran “ape teritoriale” egiptene interzicand accesul oricarei nave israeliene, desi stia ca acest lucru se va transforma intr-un motiv de razboi. Pe acolo statul evreu se aproviziona cu petrol din Iran la preturi convenabile. Pe 26 mai Nasser mai face o declaratie in care isi arata obiectivul: “batalia va fi una generala, avand ca scop distrugerea totala a Israelului”. In Peninsula Sinai se mobilizasera deja 80 000 de soldati si 500 de tancuri.
Premierul sovietic Kosighin il asigura la 29 mai pe ministrul egiptean al apararii, aflat in vizita la Moscova, de sprijinul total al URSS. Si astfel capcana se inchidea.
Premierul israelian Eskhol il trimite la 24 mai pe ministrul de externe Abba Eban in Europa pentru a cere ajutor. Esecul a fost total. De Gaulle instituie embargo asupra exportului de arme in regiune, masura care ii afecteaza doar pe evrei dotati cu avioane Mirage si Vautour. Premierul britanic Harold Wilson este pasiv iar presedintele american L.B. Johnson declara, spre uimirea israelienilor, ca America “va fi neutra in gand, vorba si fapta”, iar ”Israelul va fi singur daca asa decide”. Consiliul de Securitate al ONU nu ajunge nici el la vreo concluzie, dimpotriva secretarul general, birmanezul U. Thant dispunand retragerea contingentului de 3 400 casti albastre.
Pe 31 mai Levy Eshkol formeaza un guvern de uniune nationala predand portofoliul apararii generalului Moshe Dayan. Tot in aceasta zi, total neastepat, regle Hussein al Iordaniei isi pune armata sub comanda egiptenilor, desi primise asigurari ferme de la israelieni de lipsa oricarei intentii de ai ataca tara. De asemenea pe teritoriul iordanian existau concentrate contingente kuweitiene, saudite, algeriene si sudaneze. In aviatia iordaniana apar voluntari pakistanezi.
Paticipantii.
Coalitia antiisraeliana insuma 465 000 de militari, 2 880 de tancuri si 850 avioane militare,din care 522 avioane de lupta, 77 bombardiere si 106 avioane de transport. Tehnica de lupta era majoritar sovietica/ceha: avioane MIG 21, 19, 17 si 15, bombardiere IL-28 si TU-16, elicoptere Mi-6 si avioane de transport AN-10. In Sinai, Egiptul detinea 4 baze aeriene aflate la 7 minutede zbor de Tel-Aviv. Tancurile erau in principal T-54 si T-55, superioare ca blindaj celor isrealiene. Siria si Egiptul aveau impreuna 2 000 de tancuri si autotunuri, 2 100 blindate usoare, 2600 piese de artilerie de diferite calibre si 28 baterii de rachete AA SA-2.
Efectivele Tzhal in cazul mobilizarii generale puteau ajunge la max. 300 000 de militari. Aviatia militara era compusa din 200 de avioane de diverse tipuri: Mirage IIICJ, Super Mystere B2, Mystere IV si Ouragan, 25 de bombardiere reactive SO 4050 Vautour V2A si V2N, 60 de avioane de antrenament avansat IAI Zukit (licenta Fouga Magister) utilizabile pentru sprijin tactic, 20 de avioane de transport clasice Noratlas si Dakota si mai multe zeci de elicoptere de tipul Sikorsky S-58 si doar 4 elicoptere mai noi SA 321 Super Frelon. Armata de uscat avea 1 050 tancuri si autotunuri si alte 1 000 vehicule blindate.
Planurile Israelului.
Cum planul A esuase, arabii facand deja pregatirile de invazie, se trece la planul B: lovitura preventiva, prevazuta in doctrina militara isreliana. Acest plan era unul simplu si pragmatic. O lovitura nimicitoare asupra Egiptului ar fi facut celelalte tari arabe sa renunte la lupta. El se compune din 2 parti: un atac distrugator asupra bazelor aeriene, ceea ce ar fi lipsit de protectia avioanelor fortele de uscat impotriva carora urma un atac combinat de blindate si aviatie, destinat strapungerii liniilor de aparare din Peninsula Sinai si nimicirea oricarei forme de rezistenta armata.
Operatiunea Moked.
Operatiunea consta in atacare prin surprindere a cat mai multor baze aeriene egiptene, mai intai prin bombardament la joasa altitudine printr-o singura trecere, cu bombe anti-pista pentru a paraliza avioanele la sol, urmat de mai multe atacuri cu bombe si tunuri de bord pentru a distruge cat mai multe avioane. Pentru realizarea efectului surpriza, isrelienii au ridicat timp de 2 ani la aceeasi ora un numar de avioane obisnuindu-i astfel pe arabi cu prezenta si creaindu-le cumva un refelex conditionat, de tip pavlovian. Astfel iordanienii ii vedeau primii pe radar si dadeau alarma. Egiptenii care aveau avioanele de interceptare fie in aer fie gata de decolare reactionau imediat, si cum nu se intampla nimic reveneau la baza. Parcarea avioanelor in alveole, realimentarea, verificarile tehnice, masa pilotilor, briefing-ul duceau astfel la creearea unei brese de timp de cateva zeci de minute. Ceea ce isi doreau israelienii…
Atacul.
5 iunie. La ora 7.45 primele avioane israeliene ataca simultan aerodromurile egiptene. Israelienii intra in lupta cu toate cele 196 de avioane disponibile, nepastrand pentru apararea teritoriului decat 12 supersonice SM B2. Sunt distruse la sol 140 de avioane egiptene, in timp ce pierderile isreliene insumeaza doar 10 aparate, 5 piloti ucisi, 2 prizonieri si 3 recuperati.
La ora 8, avioanele Zukit, care terminsaera misiunea de inselare a radarelor, ataca instalatiile de radiolocatie si bateriile antaeriene care isi tradasera pozitiile.
La 9.34 incepe atacul celui de-al doilea val de avioane. Israelienii executa 164 iesiri/avion in 94 de minute. Sunt distruse alte 107 avioane egiptene. Avioanele Vautour ajung la bazele de pe Nilul Superior printr-un zbor la mare altitudine si neintampinand nicio rezistenta mai distrug la sol 8 Tu-16 si 8 AN-12.
La 11.50 vine riposta araba, prin atacarea mai multor baze aeriene israeliene, rafinarii de petrol si barajul de la Deganya, de catre avioane siriene, iordaniene si irakiene. Pilotii egipteni doboara 3 avioane israeliene.
La 12.15 valul trei israelian ataca aerodromuri din Siria, Iordania si Irak. 20 de avioane Hawker Hunter sunt distruse, restul aviatiei iordaniene fiind retras in Irak. 4 avioane israeliene sunt pierdute. Unul din piloti, capturat de civili este linsat.
Libanul intra si el in lupta. Pentru 5 minute un Hawker Hunter libanez lanseaza o bomba in Marea Galileei inainte de a fi doborat.
La 15.30 incep confruntarile terestre. Iordania deschide focul cu artileria bombardand Ierusalimul de Vest. Generalii Tzahal-ului le propusesera inainte iordanienilor sa traga o salva de onoare, pentru a nu insela increderea celorlati arabi, la care Israelul n-ar fi ripostat. Iordanieni insa ataca si ocupa Orasul Vechi provocand o contraofensiva israeliana. Avioanele IAI Zukit ataca trupele iordaniene aflate in mars spre Ierusalim provocandu-le pierderi extrem de grele, datorita lipsei de acoperire aeriana promise de Nasser, dar imposibil de realizat in conditiile date.
La ora 16.00 un al patrulea val israelian ataca bazele aeriene siriene. Sunt pierdute 3 avioane si 2 piloti, victime ale antiaerienei siriene.
La 18.00 avioane Vautour ataca baza Ras Banas pentru a distruge ultimele bombardiere egiptene. Fiind o baza foarte indepartata, 1200 km, avioanele zboara si la dus si la intors cu un singur motor pentru a economisi combustibil.
6 iunie. Aviatia israeliana ataca trupele iordaniene, distrugand 50 de tancuri si 70 de blindate. In cursul zilei aceeasi aviatie ataca pozitii de artilerie si convoaie de aprovizionare siriene, sprijina inaintare fortelor de uscat in Sinai. Pierderile insumeaza 7 avioane si 6 piloti morti.
Consiliul de Securitate al ONU ajunge, intr-un final sa ceara incetarea focului iar cateva state arabe opresc livrarile de petrol catre Occident in urma acuzelor lui Nasser ca americanii si britanicii ii sprijina pe evrei, desi realitatea era cumva alta. Uita desigur de sustinerea fatisa oferita de sovietici prin aprovizionare constanta cu tehnica militara.
7 iunie. Iordanienii incep sa se retraga din West Bank si impreuna cu ei 300 000 de palestinieni. Atacul combinat al aviatiei si armatei de uscat israeliene in Peninsula Sinai duce la capturarea a mii de prizonieri si distrugerea a 800 de tancuri. Nasser pierde intr-o singura zi 80% din tehnica de lupta, de asemenea este ocupat Sharm el-Sheikh creindu-se conditiile redeschiderii Stramtorii Tiran. Este preluat controlul asupra Ierihonului, Iordania fiind astfel pe cale sa piarda tot West Bank-ul.
8 iunie. Aviatia si armata israeliana sunt in continuare in ofensiva. La pranz, are loc “Incidentul Liberty”. Nava americana de supraveghere electronica AGTR 5 USS “Liberty”, navigand la limita apelor teritoriale egiptene si israeliene, este supusa unui atac concentrat al aviatiei si marinei isreliene. Se va naste o polemica intre SUA si Israel finalizata cu promisiunea unei anchete. Mor 34 de marinari si 171 sunt raniti. Sunt platite despagubiri de Israel, bani proveniti din ajutorul american anual. Amiralul evreu Shlomo Erell declara ca nu isi imagina ca o nava americana se putea afla acolo atunci, presedintele Johnson se pare ca nici el nu stia de existent navei, neautorizand deci protectia ei si nici masuri de represalii din partea Flotei a IV-a.
La 21.30 Egiptul este de acord cu incetarea focului propusa de ONU deoarece tancurile lui Ariel Sharon se apropiau periculos de mult de Cairo.
9 iunie. La 01.00 elemente ale trupelor de uscat israeliene, continuand ofensiva, ajung la malul de est al Canalului de Suez desavarsind ocuparea Peninsulei Sinai.
La 11.30 incepe asaltul final asupra platoului Golan.
10 iunie. La 10.00 israelienii de pe inaltimi primesc ajutorul a 2 brigazi motorizate iar sirienii rup lupta si incep retragerea.
La 18.30 intra in vigoare efectiv incetarea focului. Israelienii isi opresc inaintarea undeva pe drumul Damascului.
Finalul.
Se incheia astfel un nou razboi in care arabii sunt din nou infranti, Isrelul luptand pe 3 fronturi. Confruntarile au durat 6 zile cu Siria, Egiptul a cedat dupa 4 zile, iar Iordania dupa 3 zile. Bilantul…
Pentru Israel 777 de morti si 2586 de raniti. Raportat la populatia tarii echivala cu pierderile americanilor in 8 ani de razboi in Vietnam. Aviatia a pierdut 46 din cele 200 de avioane de lupta, alte 23 fiind avariate.
Arabii nu au oferit cifre exacte, insa estimarile sunt undeva la 15 000 de morti egipteni, 5 000 de iordanieni, 2 000 de irakieni si 1 000 de sirieni. Plus aproape toata tehnica militara nou nouta importata de la URSS.
Au invatat ceva arabii din aceasta teribila umilinta?! Categoric nu! Peste doar cateva saptamani de la incheierea conflictului Nasser declara “nu pace cu Israelul, nu recunoasterea Israelului, nu negocieri cu Israelul”.
ONU adopta pe 22 noiembrie 1967 Rezolutia 242 punand bazele negocierilor “teritorii pentru pace”. Restul este istorie….
Pavel