Sub numele de autotunuri, tunuri de asalt, obuziere autopropulsate, tunuri autopropulsate, au reprezentat o categorie aparte de tehnica militara. Destinatia lor era sprijinul infanteriei in ofensiva, lupta antitanc si loviturile de artilerie indirecte, beneficiind de mobilitate si viteza.
In Armata Romana au aparut in anul 1943, in plin WW II, in principal ca o necesitate in lupta impotriva blindatelor, capitol la care Romania nu statea deloc bine, lipsindu-i in general mijloacele eficiente de lupta (tunuri performante de calibru mare si proiectilele aferente); prezenta lor fiind reclamata si de catre trupele de infanterie, descoperite in fata blindatelor si predominante in armata noastra pe atunci.
Desi exista posibilitatea de a achizitiona tunuri de asalt din Germania (ceea ce s-a si facut pana la urma in cadrul Planului Olivenbaum), Romania, cu ajutorul cercetatorilor ei si dispunand pe atunci de o industrie grea cvasi-inexistenta, a incercat si chiar a reusit, prin mijloace proprii, sa-si faca propriile mijloace de lupta. Oamenii s-au descurcat bine cu ceea ce aveau pe atunci, fiind inexplicabil astazi (sau explicabil!) de ce NU SE MAI POATE!
Primul produs de acest gen realizat a fost autotunul TACAM T-60 (Tun Anticar pe Afet Mobil T-60), aparut in anul 1943 (12 ianuarie), realizat fiind la uzinele LEONIDA-Bucuresti si Arsenalul Armatei, de catre un colectiv de cercetatori condusi de catre locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai (un nume definitoriu in constructia de blindate si tunuri). Autotunul era realizat pe sasiul tancului de captura sovietic T-60 (asta aveau, cu asta lucrau), modificarile fiind esentiale: turela deschisa pentru usurarea tragerii, placi de blindaj de 15 mm grosime provenind de la tancurile sovietice BT-7 si montarea unui tun de camp sovietic F-22 (calibrul 76,2 mm, model 1936; bataie maxima 14000 m; putea strapunge blindaje de 67 mm la distanta de 1000 m; utiliza munitie specifica tunurilor rusesti, inclusiv a celor de 76,2 mm, model 1900), intrand in dotarea Companiei 61 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta -16 bucati), ulterior si la Compania 62 Antitanc (acelasi Regiment -18 bucati), iar din anul 1944 la Divizia 8 Cavalerie (in urma pierderilor suferite in lupta).
TACAM T-60
TACAM T-60 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm F-22, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 3895 mm/51,2 calibre; latimea 2350 mm; greutatea pentru mars 9000 kg; lungime totala 5510 mm; lungime sasiu 4240 mm; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+8 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; autonomie pe sosea de 200 km; putere motor 80 CP; munitie 40 de proiectile; regim de foc 15 proiectile/minut; motor GAZ 202 (licenta FARGO FH-2); echipaj 3 militari. Autotunul s-a comportat bine pe front, dar a suferit pierderi grele, iar in octombrie 1944 cele care au supravietuit au fost confiscate de catre “eliberatorii si civilizatorii” sovietici.
Tot in anul 1943, s-a luat decizia de transformare a tancurilor cehoslovace SKODA LT-35 (R-2, in Armata Romana, depasite, ce nu mai faceau fata razboiului modern) in autotunuri. De proiect s-a ocupat tot locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai si echipa sa, transformarea facandu-se la uzinele LEONIDA-Bucuresti. Tunul ales a fost tot unul de fabricatie sovietica -interesant fiind faptul ca acestea erau superioare ca putere de foc celor germane asemanatoare –ZIS 3, model 1942, calibrul 76,2 mm. Acest tun era eficace impotriva unui T-35 de la 500 m, dar utilizand proiectile perforante romanesti “Costinescu T”.
21 de R-2 au fost construite, ele au fost in dotarea Companiei 63 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta), participand la luptele pentru eliberarea Bucurestiului, jumatatea dintre ele fiind pierdute in lupta. Cele care au supravietuit au fost transferate Regimentului 2 Care de Lupta, participand la luptele dinMoraviasiAustria, de unde doar un singur exemplar s-a intors intara, fiind expus la Muzeul Militar National “Regele Ferdinand I”.
TACAM R-2
TACAM R-2 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS -3, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 52 calibre; latimea 2064 mm; greutatea pentru mars 12000 kg; lungime sasiu 5000 mm; urca panta maxima de 45 grade; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+15 grade; camp de tragere orizontal pana la 30 grade; autonomie pe sosea de 160 km; viteza maxima pe sosea de 30 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 15 km/h; putere motor 125 CP; munitie 32 de proiectile; motor SKODA T-11 pe benzina; echipaj 3 militari.
Insa, cel mai interesant proiect romanesc de autotun este de departe, prin complexitatea si inovatiile sale, vanatorul de care MARESAL. Acesta a avut parte de o glorie scurta, marcata de scandaluri de coruptie si incompetenta; in acest sens parerile specialistilor sunt impartite –unii il considera o reusita, altii un esec rasunator (inclusiv dintre constructorii sai!).
MARESAL, avea o conceptie revolutionara (unul dintre aspecte fiind lipsa turelei, ceea ce-l facea greu de atins si distrus), proiectul debutand la cererea Maresalului Ion Antonescu, in decembrie 1942, fiind definitivat in anul 1944, cu putin timp inainte de evenimentele de la 23 August. El s-a nascut din dorinta absolut stringenta de imbunatatire a capacitatilor de lupta antitanc ale armatei romane, deficitara la acest capitol (handicap cu care se v-a confrunta, din pacate, pe toata perioada razboiului) si se baza pe un concept de vanator de tancuri usor, foarte mobil, cu o mare putere de foc, care putea fi construit de industria firava existenta la acea data. Au fost realizate trei prototipuri (M-00/01/02/03/04/05) la uzinele ROGIFER –Bucuresti, initial prin adaptarea unui sasiu de tanc sovietic usor T-60, de captura, aceasta fiind varianta M-00. Pe acest sasiu s-a montat un tun sovietic, de captura, Putilov-Obuhov M 1904-1930, de 122mm L-12, la care se adauga o mitraliera coaxiala de 7,92mm ZB HMG, iar partea superioara era protejata prin 4 placi blindate. Primele rezultatele au fost bune, desi unul dintre realizatorii sai contesta acest lucru (si poate chiar are dreptate!). In cartea sa “File din trecutul artileriei romane moderne”, generalul-maior Nestorescu Valerian, afirma: “Parintii tanchetei au fost empirismul si crasa nepricepere profesionala a acelora care se aciuisera pe langa cabinetul militar al lui Antonescu (parca asa ceva ne suna cunoscut si astazi!!!). Masina s-a nascut in mod abuziv, a trait prin mijloace condamnabile si s-a hranit din averea statului (iarasi ne suna a ceva cunoscut astazi!!!), din care a luat cat a vrut. Initiatorii ei s-au crezut isteti dandu-i un nume, prin a carei sonoritate incercau sa se puna la adapost de consecintele incapacitatii lor profesionale. Care era acest nume? Simplu de tinut minte! “Carul M”, unde “M” indica gradul celui care a patronat nasterea tanchetei”. Fara cuvinte dragi cititori! Insa, indiferent care este adevarul, MARESAL a reprezentat un proiect ambitios pentru Romania si industria sa aflata la inceput (poate chiar prea ambitios, am spune noi!) si cu siguranta a fost “un model” pentru cel german HETZER (sa nu uitam faptul ca Maresalul Antonescu a prezentat acest proiect in decembrie 1943 lui Hitler, acesta fiind deosebit de incantat, ordonand specialistilor si uzinelor germane sa-l sprijine, fiind vorba despre uzinele ALKETT si VOMAG).
M-03, avea sasiul mai lung cu 43,2cm si mai lat cu 13,4cm, decat cel original M-00; cutia blindata fiind sudata, iar structura interioara era intarita prin compartimentare, masina fiind robusta si rezistenta. Tunul folosea o lovitura de tip cumulativ, ce a fost creata special pentru el, de tipul Hohllandung. In anul 1943, a fost realizat tunul AT, RESITA, de 75mm, a carui putere de foc si precizie, depasea in mare parte majoritatea gurilor de foc similare straine de la acea data! Testat in poligonul de la Suditi, tunul RESITA a reusit sa strapunga 8 placi de blindaj de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse la 300 si 1000 m. Interesant este faptul ca acest tun, modernizat insa, se afla si astazi in dotare, ceea ce spune multe despre calitatea si performantele sale!
Acest tun a fost montat si pe MARESAL, dar conform generalului-maior Nestorescu Valerian, el n-a dat rezultate satisfacatoare (la testele din poligonul Suditi, tancul MARESAL nu a reusit sa nimereasca nicio tinta. Lipsa de pregatire, echipamente de ochire si vizare necorespunzatoare sau pur si simplu ghinion, greu de spus!). Cu toate acestea, in noiembrie 1943, au inceput pregatirile pentru inceperea productiei de serie, achizitionandu-se masini unelte, SDV-uri si comandandu-se totodata in Franta 1000 de motoare Hotchkiss (comanda ce ulterior va fi anulata in favoarea unui motor Diesel german de 220 CP, superior celui francez care avea doar 120 CP, motor pentru care germanii au oferit licenta –este vorba despre motorul PRAHA ce se va regasi ulterior pe HETZER).
Ultimul model de MARESAL a fost M-05, ce utiliza componente de fabricatie romaneasca, abandonand total modelul T-60 initial. La acesta, singurele componente din import –in mare parte aduse din Germania- erau: motorul si cutia de transmisie, senilele CKD, aparatul radio si o mare parte din dispozitivul optic de ochire, ce urma a fi asimilat in fabricatie la IOR.
Se intentiona fabricarea a cel putin 100 de vehicule pe luna, ceea ce pentru industria romaneasca de atunci era foarte mult! S-au comandat chiar si 1000 de care MARESAL, incepand antrenamentul echipajelor ce apartineau Regimentului 2 Care de Lupta (32 de batalioane AT, fiecare cu cate 30 de bucati). Ca o nota de senzational, la carele ce urmau sa intre in productia de serie, se intentiona folosirea cimentului antimagnetic si a schemei de camuflaj multicolor (noutati in Armata Romana, ele nefiind uzuale decat in armata germana!). Interesant este faptul ca si germanii au dat o comanda initiala de aproximativ 100 de bucati, dar evenimentele din august 1944 a anulat totul, inclusiv existenta vanatorului de tancuri romanesc.
Dupa 23 august 1944, sovieticii “eliberatori” au confiscat tot ceea ce tinea de MARESAL: planuri, utilaje, SDV-uri, prototipuri, inclusiv seria O, care urma sa intre in dotare in noiembrie 1944 si aflata pe linia de fabricatie, fara a ne mai inapoia ulterior nimic.
MARESAL, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 75 mm RESITA, model 1943, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea 5800 mm; latimea 2440 mm; greutatea pentru mars 10000 kg; inaltimea 1540 mm; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; echipaj 2 militari (se pare ca totusi solutia nu era cea ideala, incarcarea facandu-se greu. HETZER, copia germana, n-a adoptat-o).
Cel mai performant tun de asalt pe care l-a avut Armata Romana in WW II, a fost STURMGESCHUTZ III AUSFUHRUNG G, cunoscut la noi si ca “Stug III Ausf G” sau “T As/T As T3”. Acesta era un adevarat distrugator de tancuri, avand o inaltime redusa, fiind greu de localizat si distrus. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Stuk 40/L-48, mitraliera calibrul 7,92 mm; lungimea 6850 mm; latimea 2950 mm; inaltimea 2160 mm; blindaj cuprins intre 16-35 mm; greutate 23,9 tone; camp de tragere vertical cuprins intre -6/+20 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 25 km/h; putere motor 296 CP; munitie 54 de proiectile si 600 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM V-12 cu petrol; raza de actiune de 155 km pe sosea; echipaj 4 militari.
T As T3 s-a aflat in dotarea Diviziei 1 Blindate si la Divizia 8 Cavalerie Purtata, intr-un numar de aproximativ 110 bucati (se preconizau mai multe, dar atatea au putut fi achizitionate –unele au fost chiar transferate de catre armata germana-in perioada octombrie 1943-august 1944, in cadrul Planului Olivenbaum). Cele care au supravietuit razboiului (aproximativ 30 de exemplare) au ramas in dotare pana in anul 1954, cand au fost definitiv inlocuite cu tehnica de fabricatie sovietica, SU-76/100.
Armata Romana a mai avut in dotare si cateva autotunuri (numar incert) TAs T4 (PANZER IV/70V), capturate de catre sovietici si cedate celebrei Divizii 1 Mecanizate “Tudor Vladimirescu”. Ele au ramas in dotare (cele care au supravietuit razboiului) pana in 1950 si erau construite pe sasiul tancului PANZER IV. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Pak 42/L-70, mitraliera MG-34, calibrul 7,92 mm; lungimea 8500 mm; latimea 3170 mm; inaltimea 1850 mm; blindaj: 80 mm frontal, 10 mm lateral; greutate 25,8 tone; putere motor 300 CP; munitie: 55 de proiectile si 660 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM; raza de actiune de 210 km pe sosea; viteza initiala a proiectilului cuprinsa intre 700-1120 m/s; bataia maxima a tunului de 10000 m; echipaj 4 militari.
Tot de la sovietici, Regimentul 2 Care de Lupta a avut in inzestrare prin donatie, un obuzier autopropulsat T As HUMMEL (BONDARUL). Unul singur! Acesta avea numarul de identificare U 069009, unde initiala “U” era specifica trupelor de uscat. Interesant este faptul ca sovieticii l-au “donat” fara inchizatorul tunului de tipul “15 cm SFH 18/1 L-30” cu bataie maxima de 13000 m, ceea ce-l facea relativ inutil (ne intrebam insa ce puteau face cu el, fara inchizatorul armei principale!? Poate doar sa se uite pe teava!). Obuzierul autopropulsat avea o greutate de 2,5 tone, iar soarta sa este necunoscuta –cel mai probabil a fost abandonat sau pierdut in lupta.
Incepand cu anul 1949,a inceput sa intre in dotare tehnica de fabricatie sovietica, precum autotunul SU-76. Realizat in peste 14000 de exemplare, acesta era un hibrid obtinut prin montarea tunului de camp de 76 mm, ZIS-3, pe sasiul tancului T-70 (o solutie asemanatoare au adoptat si specialistii romani la autotunul TACAM T-60. Interesant acest aspect!).
SU-76, a fost un vehicul reusit ce indeplinea trei roluri: tun usor de asalt, tun mobil antitanc, tun pentru tragerile indirecte. Era dotat cu statie radio (10 RT, legatura in fonie si telegrafie, bataie maxima 15 km in mers/20 km stationar), blindaj frontal de 35 mm grosime si lateral de 16 mm. S-a aflat in dotarea Regimentului 10 Autotunuri de la Targoviste, iar ulterior si in dotarea bateriei de autotunuri de la regimentele de infanterie (cate 6 piese), alaturi de cate un divizion de tunuri ZIS-3. A ramas in dotare multi ani, pana in anul 1998, devenind chiar “vedeta” de film (a aparut in filmul lui Sergiu Nicolaescu-“Noi, cei din linia intai”, realizat in anul 1985).
SU-76, avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS-3, mitraliera DT/DTM, calibrul 7,62 mm; regimul de foc 5-6 proiectile/minut; lungimea 4965 mm; latimea 2730 mm; inaltimea 2170 mm; greutate 10,5 tone; putere motor 140 CP; motor SR 211 pe benzina; raza de actiune de 206 km pe sosea; viteza pe drum denivelat 20 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea pante transversale de 35 grade; echipaj 4 militari. Au fost in inzestrare peste 320 de exemplare!
Tot in anii *50, a intrat in inzestrare autotunul SU-100, model 1944, mult superior lui SU-76. Acesta, in variante modernizate, se mai afla inca in dotarea unor state si astazi, cu deosebire tari africane si arabe. SU-100, in WW II, a fost cel mai bun tun autopropulsat din lume, fiind capabil sa strapunga blindaje de 125 mm de la 2000 de m (blindajul de 85 mm al tancului german PANTHER era facut ciur de la 1,5 km!). A ramas in inzestrare pana la inceputul anilor *90, la divizionul antitanc din organica diviziilor mecanizate si la bateria antitanc (cate 4 vehicule) din divizia de tancuri.Romaniaa avut in dotare cateva zeci de SU-100 (probabil 70 de exemplare), ele fiind vazute si in timpul Revolutiei din 1989.
SU-100, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 100 mm D-10S (identic cu cel de pe T-55); bataie maxima: cu proiectil perforant 4000 m/ cu proiectil exploziv 16800 m; regimul de foc 2-3 proiectile/minut; lungimea 8300 mm; latimea 3000 mm; inaltimea 2700 mm; greutate 31,6 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 580 CP; motor V-2-34 M Diesel; consum pe sosea 200-270 l/100 km; consum pe drum de tara 350l/100 km; raza de actiune de 300 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 40 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea vaduri adanci de 1,3 m; echipaj 4 militari.
Odata cu autotunurile SU-100, au aparut in dotarea armatei si obuzierele-tun autopropulsate, ISU-152, model 1943 (T-152), care au fost de departe cele mai mari autotunuri pe care le-a avut vreodata in inzestrare. Acesta folosea turela tancului greu sovietic IS-2 (Iosif Stalin) cu blindaj de 90 mm la partea frontala inferioara, iar in jurul tevii obuzierului ML-20 (lungimea tevii 4900 mm, 32,3 calibre) era nici mai mult, nici mai putin, de 320 mm!!!
Trapele erau dotate cu periscoape (TPU-4 BisF), masina avand in dotare si o statie radio de tipul 10R/10RK, fiind un vehicul masiv si greoi, care avea avantaje (putea indeplini mai multe tipuri de misiuni, precum: artilerie grea de asalt, distrugator de tancuri, obuzier-tun autopropulsat) dar si dezavantaje (dispunea de o rezerva prea mica de proiectile, de 20 de lovituri: 13 explozive si perforante, OF-540 de 43,56 kg si BR-540 ce putea distruge blindaj de 115 mm la 1000 m; 7 proiectile G-545 ruptura-beton de 56 kg; reancarcarea vehiculului cu munitie se executa in 40 de minute (extrem de mult in conditii de lupta). Pentru propria protectie, ISU-152 era dotat cu o mitraliera AA de 12,7 mm, DSK cu 300 de cartuse. Cu toate acestea, el actiona doar sub protectia infanteriei, ceea ce se si recomanda! S-a aflat in dotarea divizioanelor de artilerie ale celor trei divizii de tancuri (6,7 si 57) pana pe la inceputul anilor *90.
ISU-152, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier ML-20, 152 mm, mitraliera AA de 12,7 mm, DSK ; lungimea 9180 mm; latimea 3070 mm; inaltimea 2480 mm; greutate 47,2 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 520 CP, 11 CP/tona; motor V 2IS/V 54K Diesel; capacitate rezervoare 560 l; raza de actiune de 120 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 37 km/h; echipaj 4-5 militari.
Ultimele obuziere autopropulsate ce sau aflat in dotarea armatei noastre pana in anul 2005, au fost 2 S1 GVOSTIKA (GAROAFA –ce denumire interesanta pentru o arma!) si copia sub licenta, facuta la Mizil sub numele de “MODEL 1989”. Interesant este faptul ca GVOSTIKA se afla inca in dotarea multor armate, in numar mare, multe dintre acestea avand licenta de fabricatie. Romania, a inceput fabricarea “Garoafei” sub licenta, incepand cu anul 1989, dar pe sasiu de MLI-84 (un numar de 42 de vehicule au fost fabricate la Mizil), doar turela era importata din Rusia, aceasta fiind dotata cu obuzierul calibru 122 mm, 2 A31. Initial insa,Romaniaa importat din URSS o singura baterie 2 S1 GVOSTIKA (6 obuziere); un numar infim datorat probabil intentiei de a le produce local. Obuzierele autopropulsate de 122 mm, sau aflat in dotarea Divizionului 25 Artilerie (Brigada 22 Tancuri, Bucuresti, 24 de exemplare) si a Divizionului 55 Artilerie, Turda (Brigada 6 Tancuri, 18 exemplare + cele 6 2 S1 originale). Din anul 2005, atat varianta romaneasca “MODEL 1989” cat si cea 2 S1 GVOSTIKA, au iesit din inzestrare aflandu-se stocate (de ce, nu putem intelege, fiindca erau o tehnica relativ noua ce putea fi modernizata, asa cum au facut dealtfel polonezii si bulgarii. Exista unele voci care afirma caRomanian-a platit licenta pentru aceasta tehnica, iar rusii au interzis fabricatia, nemailivrand turele si alte componente, care totusi se pare ca veneau dinBulgaria. Si-asa, sistemele GVOZDIKA au fost livrate de catre URSS fara sistemul de conducere a focului, ceea ce le facea relativ inutile, din motive inca neclare).
“MODEL 1989”, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier calibrul 122 mm, 2 A31, 38 calibre, bataie maxima 15,2 km; lungimea 7505 mm; lungimea tevii cu frana 4658 mm; latimea 2730 mm; inaltimea tunului 2720 mm; greutate pentru mars 18300 kg; camp de tragere vertical de la -3/+70 grade; consum 200 l/100 km; raza de actiune de 450 km pe sosea; urca panta maxima de 35 grade; viteza pe sosea de maxim 64 km/h; echipaj 4 militari.
La ora actuala, Armata Romana nu mai are in dotare obuziere autopropulsate, iar binecunoscutul proiect ATROM care oficial “exista, dar lipseste cu desavarsire din inzestrare”, are un viitor incert. Este pacat insa ca armata a fost lipsita de un mijloc de lupta eficient, mobil, care ar fi avut multe de spus pe campul de lupta modern. O situatie deloc imbucuratoare, a carei rezolvare pe masura ce trece timpul, devine din ce in ce mai nesigura.
WW
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.
Sursa poze: Wikipedia