Obuzierul KRUPP, calibrul 105 mm, model 1898/1909, s-a aflat in dotarea Armatei Romane pana la sfarsitul anilor *30, fiind capturat in WW I de la trupele germane (aproximativ 64 de obuziere). Din 1920, ele s-au aflat in dotarea artileriei de divizie, fiind utilizate in perioada interbelica. La un numar de 34 de obuziere le-au fost strunjite camerele de incarcare (pana in 1935), pentru a putea trage proiectilele obuzierului KRUPP, “model roman” (din 1912).
Obuzierul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 105 mm; lungimea tevii 1625 mm, 15,5 calibre; greutatea 1154 kg; viteza initiala a proiectilului 302 m/s; greutatea proiectilului 15,8 kg; camp de tragere vertical de la -10/+40 grade; camp de tragere orizontal de 4 grade; proiectil: exploziv, incarcatura variabila; bataia maxima 6300 m.
Krupp, calibrul 105mm, model 1898
Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 105 mm; lungimea tevii 2310 mm, 22 calibre; greutatea 1525 kg; viteza initiala a proiectilului 395 m/s; greutatea proiectilului 14,8 kg; camp de tragere vertical de la -10/+40 grade; camp de tragere orizontal de 4 grade; proiectil: exploziv, incarcatura variabila; bataia maxima 9225 m.
Obuzierul SKODA, calibrul 150 mm, model 1914/1916, era cu “tragere repede”, fiind bine proportionat din punct de vedere al greutatii, avand recuperator hidropneumatic cu recul variabil si inchizator tip “pana” orizontala, scaune pentru servanti dispuse pe scut, putand fi demontat in doua parti, pentru usurarea transportului.
Armata Romana, a capturat in WW I, 36 de asemenea obuziere de la cea austro-ungara, ele intrand in dotarea Regimentelor 1/3/5/6 Artilerie Grea –cate 3 baterii cu cate 12 obuziere. Dupa 1936, numarul acestora a scazut la 24 de piese, aflandu-se in dotarea Regimentului 10 Artilerie Grea Hipo, si a unui divizion de artilerie grea independent de nivel armata, participand la luptele duse in WW II.
Obuzier Skoda, calibrul 150mm, model 1914
Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 149,1 mm; lungimea tevii 2080 mm, 14 calibre (model 1914) si 2120 mm, model 1914/1916; greutatea 2765 kg 9model 1914) si 2930 kg, model 1914/1916; viteza initiala a proiectilului 300-336 m/s; greutatea proiectilului 41 kg; cadenta de tragere 2 proiectile/minut; bataia maxima 6900 m, model 1914/8760 m, model 1914/1916.
Obuzierul KRUPP, calibrul 150 mm, model 1913, cu “tragere repede”, era foarte modern la data aparitiei sale. Avea proiectil cu tub cartus separat, avand 7 incarcaturi, mobilitate buna datorita greutatii si lungimii reduse, legatura elastica hidropneumatica cu arc si recul variabil.
Armata Romana, a avut in dotare varianta “scurta” a acestui obuzier, ele fiind capturate in WW I de la cea germana (12 obuziere). Ele au dotat in perioada interbelica un divizion la artileria corp de armata, neparticipand la luptele duse in Ww II, fiind tinute in rezerva. Obuzierul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 149,7 mm; lungimea tevii 2096 mm, 14 calibre; greutatea 2140 kg; lungimea 2,54 m; inchizator tip “pana” orizontal; viteza initiala a proiectilului 381 m/s; greutatea proiectilului 42 kg; cadenta de tragere 3 proiectile/minut; camp de tragere vertical de la -4/+45 grade; camp de tragere orizontal de 9 grade; bataia maxima 8500 m.
Obuzierul SKODA, calibrul 100 mm, model 1914, a fost unul dintre cele mai bune obuziere usoare detinute de catre armata austro-ungara, in WW I.
Armata Romana, a capturat in WW I, 280 de obuziere de acest tip, iar in anul 1933 se mai aflau in serviciu 140 de piese. Acestea s-au aflat in dotarea divizioanelor de obuziere din regimentele de artilerie de la corpurile 6/7 armata, participand si la luptele duse in WW II.
Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 100 mm; lungimea tevii 1930 mm, 19 calibre; greutatea pentru lupta 1350 kg; 6 servanti; inchizator tip “pana” orizontal; viteza initiala a proiectilului 407 m/s; cadenta de tragere 6 proiectile/minut; camp de tragere vertical de la -8/+50 grade; camp de tragere orizontal de 6 grade; bataia maxima 8500 m.
Obuzierele SKODA, calibrul 100 mm, model 1930/1934, au constituit piesele de baza ale diviziilor de infanterie ale Armatei Romane, in WW II. Ele sunt protagonistele celebrului scandal de la inceputul anilor *30, cunoscut sub numele de “Afacerea Skoda”, cand, pe data de 17 martie 1930, se semnase cu firma constructoare un prim contract, in valoare de aproximativ 5 miliarde de lei, pentru cumpararea a 111 baterii de tunuri de calibre: 75 mm, 100 mm –model 1928 si obuziere de 150 mm.
Obuzier Skoda, calibrul 100mm, model 1934
Insa, pentru a ne lamuri pe deplin de rolul “benefic” pentru inzestrarea Armatei Romane avut de catre clasa politica romaneasca si generalii “de partid”, am preluat integral, cu multumirile de rigoare, acest articol de pe www.desteptati-va.ro/index.php/2011/03/28/afacerea–skoda/ : “Timp de mai bine de un an, începând din primăvara lui 1933, presa din țara noastră a publicat cu lux de amănunte numeroase materiale cu privire la scandalul izbucnit în jurul reprezentantului Uzinelor Skoda la București, Bruno Seletzki. Afacerea Skoda – cum a fost numită în presa vremii – a fost una dintre afacerile tipice din acele timpuri, prin care unii politicieni români își rotunjeau averile fără scrupule, subminând interesele țării. Referindu-se la această situație deplorabilă, generalul Gheorghe Rujinski nu se sfia să afirme într-o ședință a Senatului, la începutul lunii aprilie 1933, că ”…oriunde există comandă există un samsar, oriunde există un samsar există un șperț, oriunde există un șperț, sunt și oameni slabi care pot fi la îndemâna acestui șperțar. În cazul afacerii Skoda ”oamenii slabi” erau cei din Partidul Național-Tărănist, și nu numai ei, iar slăbiciunea acestora se manifesta doar atunci când era vorba de banii statului, nu de propriul lor buzunar. Printre aceștia mișunau fel de fel de șperțari, mai mari sau mai mici, care au furnizat numeroase informații cu caracter economic și militar, au ingnorat interesele industriei naționale românești și – cel mai important lucru – interesele legate de apărarea țării. Evident, se pune întrebarea: cum a fost posibil acest lucru și ce a urmărit Seletzki, reprezentantul Uzinelor Skoda? Uzinele Skoda aveau în capitala țării noastre o reprezentanță economică, în fruntea căreia fusese numit, încă de la sfârșitul anului 1922, Bruno Seletzki. Întreprinzător din fire, acesta s-a străduit să culeagă cât mai multe informații pe care a știut să le fructifice cu succes atunci când guvernul român contracta comenzi la uzinele Skoda. El a reușit să obțină prețuri exagerat de mari, să impună tipuri de armament mai puțin căutate sau refuzate de alte țări. La prima vedere s-ar părea că n-a fost vorba decât de o tipică afacere comercială, de spionaj economic evident. Dar oare așa au stat lucrurile? Încă de la venirea sa în țară, Bruno Seletzki a atras atenția organelor contrainformative române. Născut în Polonia, la Zakopane, Bruno Seletzki – reprezentant al Skodei, importantă uzină de armament din Plezen (Cehoslovacia) – era cetățean austriac. El a refuzat cetățenia statului cehoslovac, iar mai târziu a lăsat să se înțeleagă că ar dori să devină cetățean român. În cercurile politice și militare din București, Bruno Seletzki s-a impus repede, căutând să se facă util, a lăsat în permanență impresia că nu contravine intereselor economice și militare românești, că este un bun cunoscător al tehnicii militare. În scurt timp el a devenit indispensabil pentru autoritățile militare în acțiunea de recondiționare a tipurilor vechi de armament sau în contractarea unor tipuri noi. După ce și-a creat numeroase relații printre ofițeri, Bruno Seletzki a fost invitat de aceștia să viziteze depozitele de armament, Pirotehnia și Arsenalul armatei, oferindu-i-se astfel posibilitatea să afle tot ce dorea, inclusiv unele secrete legate de înzestrarea armatei române. Cu abilitatea-i cunoscută, el a reușit să-și ascundă adevăratele sentimente, să-și camufleze intențiile. În aceste condiții reprezentantul Skodei s-a lansat în importante afaceri veroase, încălcând adeseori legile statului român și cauzând în cele din urmă, țării noastre pagube de seamă. Încrederea de care se bucura printre delegații guvernului român printre reprezentanții Marelui Stat Major sau ai Ministerului Apărării Naționale, printre unii politicieni de vază ai acelor timpuri i-a facilitat nu numai culegerea a numeroase date cu privire la dotarea armatei române și la nevoile curente ale acesteia, ci și a unor informații precise privind ”toate demersurile care se făceau pentru satisfacerea acestor nevoi”. Pe timpul anchetei s-a stabilit că ”scopul mărturisit al acestor proceduri era crearea unui monopol în favoarea Skodei, a furniturilor de armament, interne și a altor firme de afară.” Pentru a-și atinge scopul, Seletzki s-a interesat îndeaproape despre necesarul în armament greu și în muniții, despre nevoile de reparații, străduindu-se să pareze orice încercare de concurență din partea industriei românești. Cum au reacționat însă reprezentanții armatei în momentul în care au aflat adevărul cu privire la Seletzki? Același general Rujinski recunoștea, în plină ședință a Senatului, că ”la Seletzki s-au găsit date foarte complete asupra nevoilor armatei noastre, dar aceste date le aveau și alții care cunoșteau tot așa de bine nevoile de materiale ale armatei noastre.” Interesantă optică pentru un general al armatei române! Dar acest mod de a privi lucrurile – inclusiv în cazul afacerii Skoda – era caracteristic și pentru alți militari și politicieni români. Cu toate că spionajul desfășurat de reprezentantul uzinelor Skoda era evident, cauzând grave prejudicii economiei noastre naționale și subminând capacitatea de apărare a țării, ancheta în cazul afacerii Skoda s-a desfășurat cu o încetineală condamnabilă, iar inculpatul principal, Seletzki, a primit o pedeapsă deosebit de blândă. Ceilalți colaboratori apropiați ai lui Seletzki, care trădaseră interesele țării în schimbul unor șperțuri substanțiale, s-au ales doar cu blamul opiniei publice, fără a primi nici o pedeapsă. Acest lucru a fost posibil, întrucât reprezentantul uzinelor Skoda a împărțit comisioane nu numai funcționarilor și tehnicienilor civili și militari însărcinați cu urmărirea contractelor încheiate cu uzinele Skoda, ci și altor persoane care ocupau funcții importante în aportul de stat sau în organele de conducere ale unor partide politice. Iar în această perioadă cu uzinele Skoda au fost încheiate numeroase contracte: în 1922, 1925, 1927 (un număr de patru comenzi), 1929, 1930. La încheierea fiecărei comenzi s-au găsit și profitori care nu s-au sfiit să-și rotunjească averile pe seama statului român. Prin contractul nr. 6102 din 17 martie 1930 uzinele Skoda se angajau sa furnizeze armatei române tunuri de câmp și tunuri antiaeriene de 75 mm, obuziere de 100 mm model 1928 și obuziere de 150 mm, precum și 181138 proiectile. La toate acestea se mai adaugă 444 chesoane, 688 care de transport, 180 căruțe portțeavă, etc. acest contract – unul dintre numeroasele contracte încheiate în anii din perioada interbelică – a adus statului român un prejudiciu de 900 milioane de lei, în comparație cu valoarea unui alt contract similar încheiat de Uzinele Skoda cu Iugoslavia în aceeași perioadă sau ținând seama de însăși oferta inițială făcută statului român cu opt luni înainte. În comparație cu contractul iugoslav, furniturile de armament pentru armata română erau cu 18-20% mai scumpe. Acest lucru a fost posibil, deoarece Seletzki ”știa”, iar ”Palaelibus” – nume codificat sub care erau trecute sumele acordate drept mituire – accepta. Seletzki cunoștea nevoile de armament, demersurile ce se făceau, discuțiile ultrasecrete purtate la Marele Stat Major și avea, în același timp, acceptul unui mare număr de ”Palaelibus”. Din actele întocmite de Seletzki rezultă că numele de ”Palaelibus” înghițise 19219335 lei, sumă cu mult inferioară celei reale, dacă ținem seama că de la reprezentanța Skoda au fost ridicate doar o parte din aceste acte, celelalte fiind distruse sau dosite. Prejudiciile aduse statului român nu se datorau lipsei de interes sau ignoranței. Semnificativ în acest sens este documentul compromițător publicat de ziarul ”Dimineața” din 22 septembrie 1933 sub titlul Un document în afacerea Skoda, de fapt, o scrisoare adresată de Seletzki conducerii uzinelor Skoda la 1 septembrie 1931, în care se arăta că ”Ministerul de război s-a convins că subsemnatul este însuflețit de cele mai bune intențiuni și nu va face nimic în chestiunea armamentului pentru armată și marină, precum și pentru aviație, fără a cere sfatul meu.” În această scrisoare se repetau adeseori cuvintele ”romiman” (comision), ministerul de finanțe apărea sub numele de ”reprezentant al cauciucului”, iar Ministerul Apărării Naționale era menționat ca ”reprezentant al lemnului”. Ultimul era convins că Seletzki – după cum relata în scrisoare – era însuflețit de cele mai bune intențiuni. Epistola mai cuprindea și termenul ”Akyfxcsyafsyxhe”, nume atribuit colonelului C. Georgescu care fusese delegat de Ministerul Apărării Naționale pe lângă reprezentanța Skoda. După cum se menționa în articolul publicat în ziarul ”Dimineața”, acesta a beneficiat de un comision de peste 100000 lei drept recompensă pentru activitatea desfășurată în defavoarea statului român, adică aceea de a informa ”despre intențiile Ministerului Apărării Naționale în legătură cu comenzile, astfel încât să fim întotdeauna la curent cu comenzile de material pentru armată.” Semnificativ este și faptul că în perioada în care Seletzki era închis la Jilava, colonelul Georgescu nu a ezitat să-l viziteze.
Un alt colonel, Aristide Tănăsescu, care lucra la Direcția armamentului, sustrăgea în permanență acte de la această instituție, iar după ce a fost transferat în altă parte a continuat să procure documente secrete prin intermediul domnișoarei Doiu, dactilografa direcției, care avea grijă să-i pună la dispoziție câte o copie după documentele cele mai importante. În cele din urmă, pentru a nu fi divulgat, colonelul Tănăsescu a fost nevoit să o ia de soție pe ”serviabila” dactilografă.
Scandalul în jurul reprezentantului Skoda a izbucnit în perioada guvernării partidului Național-Țărănist, ceea ce nu este de mirare, pentru că tot atunci s-au făcut unele afaceri ce au stârnit multă vâlvă. Este suficient să arătăm că în perioada crizei economice, când muncitorilor nu li se plăteau salariile și fuseră introduse așa-numitele curbe de sacrificiu, când numeroși funcționari nu-și primeau salariile cuvenite, fruntașii național-țărăniști și-au rotunjit averile în numai șase luni. Romulus Boilă, unul din fruntașii P.N.Ț. și omul de încredere și de afaceri al lui Iuliu Maniu, era în anul 1929 posesorul unei averi neînsemnate și avea datorii ce se ridicau la circa 42 milioane de lei. În anii de criză, Romulus Boilă și-a achitat datoriile, și-a rotunjit averea până la 10 milioane de lei, iar în ziua de 5 septembrie 1930 a încasat de la un oarecare Wilhelm Radermacher, delegat al unui grup financiar fantomatic, colosala sumă de 71 milioane de lei. Cercetat de comisia pentru controlul averilor care funcționa pe lângă Curtea de Apel din Cluj, Romulus Boilă nu a putut justifica îmbogățirea sa ultrarapidă și nici banii pe care-i opera prin conturi fictive, iar Randermacher, audiat în această problemă de Comisia rogatorie de pe lânga Tribunalul din Weisbaden, a refuzat să divulge ”grupul secret” în numele căruia pretindea că a lucrat și care îi oferise lui Boilă, în acoperire, suma de 71 milioane de lei. Pe bună dreptate, liberalii, aflați pe atunci în opoziție, se întrebau dacă nu cumva Romulus Boilă era și el un ”Palaelibus”, și încă unul dintre cei mari, dar totuși un intermediar.
La procesul celor implicați în afacerea Skoda, care a avut loc în Capitală, a fost adeseori pronunțat și numele lui Iuliu Maniu, dar s-a vorbit și despre alți demnitari care purtau, într-un fel sau altul, vina celor întâmplate: Mihai Popovici, ministrul justiției, generalul Cihoschi, ministrul Apărării Naționale, generalul Ștefănescu Amza, care a urmat la conducerea ministerului, etc.
Afacerea Skoda a intrat pe rol în zorii zilei de 10 martie 1933, când, la reprezentanța uzinelor din București, agenți ai Ministerului de Finanțe, sesizați de unele nereguli fiscale, de faptul că Seletzki se sustrăgea în mod sistematic de la plata impozitelor care la sfârșitul anului 1932 se ridicau la circa 69 milioane de lei, au efectuat o descindere. Cercetările întreprinse de organele financialre la sediul de pe strada Bratiștei nr. 6 au relevat numeroase nereguli fiscale, dar, pe lângă acestea, studiul minuțios al dosarelor a scos în evidență și activitatea de spionaj desfășurată de Seletzki. Chiar de la început atenția celor de la Ministerul de Finanțe a fost atrasă de sumele cu care jongla reprezentantul Skodei, mult mai mari decât veniturile sale. E suficient să menționăm că la salariul de 20000 de lei pe care Seletzki îl primea pe lună numai chiria plătită de el se ridica la 300000 de lei anual. De unde atâția bani? s-au întrebat organele financiare și au început să răscolească prin dosare, prin actele păstrate în casele de fier. Întrucât în urma studierii acestor acte a fost dovedită, fără putință de tăgadă, activitatea antistatală a lui Seletzki, inspectorii fiscali au sesizat Siguranța generală, Prefectura poliției și Parchetul militar. Ei au fost înlocuiți cu ofițeri de poliție, jandarmi și comisari regali; aceștia au extins cercetările și la locuința lui Seletzki, în jurul căreia fuseseră instalate forțe de pază. Ancheta scotea treptat la iveală fapte uluitoare. Pe măsură ce răscoleau actele adunate de Seletzki, cei peste 20 de anchetatori descopereau afacerile veroase făptuite de reprezentantul Skodei, spionajului practicat cu abilitate împotriva intereselor țării noastre. În fața anchetatorilor se aflau acte și documente strict secrete, sustrase în copie de la Ministerul Apărării Naționale, de la Marele Stat Major, de la Direcția armamentului. Vinovăția lui Seletzki, precum și a celor care îl sprijiniseră și îi furnizaseră informații era evidentă. Anchetatorii au comis însă o gravă greșeală: l-au neglijat pe cel anchetat. Seletzki în persoană a apărut la locuința sa, s-a strecurat până la fereastră, de unde și-a aruncat o privire la spectacolul pe care i-l oferea ancheta, iar după aceea s-a făcut nevăzut. La puțin timp după dispariția lui Seletzki, comisarul regal a fost chemat la telefon de Mihai Popovici, ministrul justiției, care, pretextând un înalt ordin, a dispus să înceteze cercetările și să fie ridicate sentinelele, amenințându-i totodată pe cei care declanșaseră ancheta. Un asemenea ordin nu putea fi dat decât de rege sau de primul ministru, Vaida-Voievod. Mai târziu Vaida-Voievod avea să nege orice intervenție, având chiar un alibi: în acel moment se afla împreună cu Titulescu la doctorul Angelescu. Anchetatorii au renunțat cu greu la efectuarea cercetărilor. În cele din urmă ei s-au retras, nu înainte de a sigila casele de bani și arhivele, de a asigura birourile. Aceleași măsuri au fost loate și la locuința lui Seletzki. Dar în noaptea următoare, sfidând cu nerușinare pe anchetatori, acesta a rupt sigiliile, a distrus și a dosit o parte dintre actele compromițătoare. În această acțiune nesăbuită Seletzki a mizat pe sprijinul celor pe care-i acoperea prin fapta sa, fiind conștient de importanța actelor sustrase, deosebit de compromițătoare nu numai pentru el, pentru uzinele pe care le reprezenta, ci și pentru numeroșii ”Palaelibus” cu care lucrase, unii dintre ei îndeajuns de puternici ca să-l poată salva. Nu lipsit de semnificație este și faptul că în seara zilei de 10 martie, după întreruperea cercetărilor, când anchetatorii s-au îndreptat spre clădirea Corpului 2 armată, pentru a prezenta generalului Uică o parte din cocumentele ridicate de Seletzki, precum și protestul lor împotriva ordinului de încetare a cercetărilor, l-au întâlnit la intrare pe Seletzki care tocmai părăsea comandamentul. Acesta i-a privit cu multă impertinență iar fața sa a shițat un zâmbet sfidător.
În ziua următoare, după discuții interminabile purtate între parchetul militar, comandamentul Corpului 2 armată și membrii guvernului, a fost dată autorizația pentru reluarea percheziției. Mult prea târziu însă. Continuându-și cercetările în ziua de 12 martie, comisia de ancheta a constatat dispariția unor documente importante, dispariția principalelor probe.
Dacă în dimineața zilei de 10 martie, anchetatorii începuseră lucrul cu mult zel și se părea că vor fi descoperite toate firele agenției de spionaj, după reluarea anchetei cercetările s-au desfășurat greoi, iar principalii vinovați nu au fost sau nu au putut fi descoperiți. Generalului N. Samsonovici, pe atunci ministru al Apărării Naționale, nu-i rămânea decât să recunoască, într-o ședință a Senatului, că ”este foarte regretabil, că diferite acte găsite la acest domn Seletzki au putut fi sustrase de la Ministerul Apărării Naționale.” Sustragerea actelor a fost facilitată de frecventele schimbări ce au avut loc la acest minister (numai în intervalul 1927-1932 la conducerea MapN s-au perindat șase miniștri), de ușurința cu care ofițeri din conducerea deferitelor departamente au furnizat numeroase informații cedând tentației de a primi sume importante, oferite cu dărnicie de Seletzki. Ancheta în cazul Seletzki a scos în evidență tocmai acest proces de corupție și de descompunere morală existent la unii fruntași ai burgheziei românești din acele vremuri, a relevat carențele de ordin contrainformativ existente în însăși conducerea Ministerului Apărării Naționale.
Probele concludente pe care le-a administrat comisia de anchetă au determinat arestarea lui Seletzki, care a fost apoi deferit justiției. Dar înainte de arestarea sa au fost luate toate măsurile pentru a preîntâmpina izbucnirea unui conflict diplomatic cu Cehoslovacia, țară în care își aveau sediu uzinele Skoda. În acest scop, ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu, s-a consultat cu ambasadorul Cehoslovaciei la București și cu Eduard Beneș, omologul său, explicându-le situația în detaliu. În fața probelor evidente prezeuntate de ministrul român de externe, aceștia au fost de acord ca reprezentantul Skodei să fie arestat și deferit justiției.
Seletzki nu și-a pierdut însă speranțelor, nu a deznădăjduit. El spera să fie salvat în primul rând de persoanele sus-puse cu care venise în contact și cu care făcuse afaceri. De aceea pe timpul desfășurării anchetei el a refuzat să dea orice relații despre aceste persoane. Totodată Seletzki spera sa poată împărți în continuare sume importante pentru a-și salva pielea. Dealtfel, în timp ce se afla închis la Jilava, el a încercat să-l mituiască pe comisarul regal, căruia i-a promis nu mai puțin de un milion de lei, și pe generalul Uică, comandantul Corpului 2 de armată, căruia îi rezervase suma de 20 milioane de lei. În schimbul sumelor oferite Seletzki nu le cerea decât să-l scoată de sub învinuire, să-l elibereze. Dar de data aceasta el s-a înșelat.
Cercetările și-au urmat cursul, fiind constituită și o comisie de anchetă din partea Camerei Deputaților și a Senatului. Această comisie parlamentară, din care făceau parte reprezentanți ai tuturor partidelor politice, și-a desfășurat activitatea timp de o jumătate de an, reușind să adune cu minuțiozitate numeroase dovezi, să culeagă probe și informații, să audieze un număr mare de martori. Totodată, comisia a procedat la verificarea provenienței averilor unor persoane implicate în această afacere. Dosarele întocmite de comisia parlamentară de anchetă numărau peste 6000 de file, iar cele opt dosare ridicare de la Seletzki cuprindeau, de asemenea, mii de pagini, dovezi de necontestat, ale activității antistatale desfășurate de reprezentantul uzinei Skoda. Este suficient să amintim că printre documentele de dosar se aflau tabele cu calibrele tunurilor din înzestrarea armatei române, copii după contractele MApN încheiate cu uzinele furnizoare de armament și muniții din țară și din străinătate, copii după foile calificative ale ministerului și ale unor generali și ofițeri superiori, copia raportului secret nr. 38 al șefului Marelui Stat Major și alte rapoarte cu caracter secret, care interesau apărarea țării. Prin urmare, Seletzki a investit sume importante în scopul procurării actelor necesare desfășurării acțiunilor de spionaj, pentru a putea impune apoi statului român prețuri exagerate, atunci când era vorba de contractarea comenzilor cu uzinele Skoda.
O problemă importantă, cu impicații în domeniul relațiilor internaționale, a fost aceea a scoaterii din cauză a uzinelor Skoda. Implicarea uzinelor Skoda în procesul intentat lui Seletzki ar fi afectat nu numai relațiile noastre cu Cehoslovacia, aliata României în cadrul Micii Întelegeri ci și cu Franța, deoarece 60% din acțiuni erau deținute capitalul francez. Prin urmare, politicienii vremii aveau tot interesul să scoată din culpă Uzinele Skoda și să treacă întreaga vină pe seama lui Seletzki. Semnificativă este în acest sens părerea primului ministru Alexandru Vaida-Voievod care spunea: ”Casa Skoda nu este în chestiune și trebuie să vorbim despre afacerea Seletzki, despre scandalul Seletzki, dar nu este permis să confundăm un om cu casa Skoda, căreia îi datoram recunoștință pentru trecut și a cărei reputație trebuie să fie ridicată peste orice suspecție”. Potrivit părerii aceluiași prim-ministru, singura culpă a uzinelor Skoda a constat în faptul că nu a știut ”să-și aleagă omul”. Dar, după cum putem constata, uzinele și-au ales bine omul, care, potrivit părerii unui alt deputat, ”a reușit să înfrățească reprezentanța în ordine economică cu reprezentanța în ordine de spionaj”, în timp ce peștele cel mare revenea uzinelor, din care se înfrupta și Seletzki. Ceilalți – ”Palaelibus”, ”Grias”, ”Arias”, cum erau trecuți în registre – își primeau ”romimanul” (comisionul) în raport cu poziția sau funcția ocupată, cu gradul de trădare, cu cantitatea de informații furnizate reprezentantului uzinei Skoda. Dar nu numai uzinele Skoda ci și complicii lui Seletzki – militari și civili – au fost scoși din culpă. Nu a rămas decât Seletzki, care s-a ales doar cu o pedeapsă de 5 ani.
Afacerea Skoda a relevat totodată faptul că Seletzki, prin manevre iscusite, dar și cu concursul generalului Henry Cihoschi, ministrul Apărării Naționale, și al altor politicieni și militari, care s-au pretat la comisioane substanțiale, a urmărit nu numai să înlăture concurența străină, ci și să lovească fără cruțare în uzinele românești producătoare de armament, care se aflau la primele începuturi.
Opinia publică din țara noastră a condamnat cu vehemență actul de trădare și a cerut cu hotărâre ca toți vinovații să fie pedepsiți exemplar. Numai datorită faptului că în această afacere au fost implicați reprezentați ai unor cercuri influente din țară, vinovații – cu excepția lui Seletzki – au fost găsiți nevinovați”. Aceste randuri n-au nevoie de niciun comentariu, dar asemanarea faptelor cu ceea ce se intampla in zilele noastre in ceea ce priveste inzestrarea Armatei Romane, cu deosebire dupa 1990, este izbitoare! Daca aceasta “afacere” ar fi reusit, prejudiciul adus statului roman se ridica la suma enorma de 900 milioane de lei, fiindca pretul cerut era cu 18-20% mai mare… (probabil ca acesta, cuprindea si comisioanele babane! Nimic nou astazi, nu-i asa?).
De altfel, in urma izbucnirii scandalului si a cercetarilor efectuate de catre autoritatile romane, o comisie condusa de catre generalul Vasile Rudeanu s-a deplasat la firma SKODA, unde a constatat ca gurile de foc comandate nu corespundeau intru-totul nevoilor Armatei Romane, aceasta dorind piese moderne bifles, cu bataia de 13 km, ci nu piese vechi si depasite, multe fiind din stoc (spre exemplu, tunurile de 75 mm nu corespundeau cerintelor). Datorita interventiei decisive a Ministerului Apararii, comanda initiala a fost anulata, iar in anul 1935 s-a incheiat un nou contract –de aceasta data avantajos statului roman. S-a reusit astfel achizitionarea celui mai bun material de artilerie, cumparandu-se 62 de baterii de obuziere calibrul 100 mm, dintre care 20 de baterii model 1930 –monofles, impreuna cu 47138 lovituri si 42 de baterii calibrul 100 mm, model 1934 –bifles, cu 14500 lovituri. In total, s-au achizitionat 248 de obuziere SKODA de 100 mm. Contractul a inclus si cumpararea licentelor de fabricatie a acestor obuziere, dar si a munitiei aferente (pretul licentelor a reprezentat 7,8% din pretul tunurilor, iar licentele pentru munitie sau acordat in schimbul a 100000 de coroane cehe, pentru fiecare din cele doua tipuri de proiectile). Per total, intregul contract, care a inclus si obuzierele de 150 mm, s-a ridicat la 1724437247 lei. Aceste obuziere, au dotat cele doua regimente de artilerie, ambele avand in compunere cate un divizion.
Obuzierele SKODA, calibrul 100 mm, model 1934, bifles, erau completate de cele monofles model 1914/1934 (modernizate in tara in anul 1934). Se caracteriza prin constructia simpla, rezistenta, greutatea mica, puterea de foc si precizia tragerii foarte bune, fiind usor manevrabil. Era transportat hipo, avand antetren, cu ajutorul a 6 cai.
Din anul 1955, obuzierele SKODA de calibrul 100 mm, au fost inlocuite cu cel sovietic de 122 mm, model 1938, fara a dispare definitiv din inzestrare. Ele au ramas in numar mic in uz, pana in anul 2000, fiind folosite masiv la tragerile de instructie, ca armament de substitutie.
Atat obuzierul SKODA, calibrul 100 mm bifles, cat si cel monofles, au fost modernizate in tara, intre anii 1958-1960, schimbanduli-se rotile de lemn cu cele folosite de obuzierul sovietic de 122 mm (model 1938), fiind adaptate tractarii cu mijloace auto.
Datorita calitatii lor deosebite, obuzierele SKODA au fost unele dintre cele mai bune pe care le-a avut Armata Romana in dotare. Ele au iesit complet din dotare in anul 2000, datorita uzurii avansate a tevii (alungirea camerei de incarcare), avand in totalitate, functionale inca, piesele originale (aparate de ochire, accesoriile, etc).
Obuzierul SKODA, calibrul 100 mm, model 1934, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 100 mm; lungimea tevii 2500 mm, 25 calibre; greutatea pentru mars 1560 kg; inchizator tip “pana” orizontal; viteza initiala a proiectilului 430 m/s; greutatea proiectilului 16 kg; cadenta de tragere 4-6 proiectile/minut; camp de tragere vertical de la -5/+70 grade; camp de tragere orizontal de 50 grade; bataia maxima: cu proiectil exploziv 11000 m/cu proiectil perforant 1500 m.
WW
Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).