Desi Tarile Romane cunosteau tunul inca din secolele precedente, nu se putea vorbi de Artilerie ca arma consacrata. Cu toate acestea, in secolul al XVIII-lea, au inceput sa apara tunurile de camp, alaturi de piesele vechi de calibru mic, ramase de la domnitorii pamanteni sau capturate (in general acestea erau piese rusesti sau turcesti), folosite, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca pentru paza domnitorului sau pentru a trage salve la festivitatile de la curte (cate 2-3 tunuri si 50-100 de oameni, care erau tunarii si care faceau parte din serviciile anexe). Existau insa mai multe tunuri cu calibre peste 100 mm (se gasesc expuse la Muzeul Militar National din Bucuresti), cel mai mare dintre acestea avand calibrul 185 mm.
Prima baterie de artilerie in Tara Romaneasca a fost infiintata de catre domnitorul Gheorghe Bibescu, in anul 1843. Pana atunci, prezenta tunurilor in spatiul romanesc era sporadica si redusa ca urmare a situatiei deosebite impuse Tarilor Romanesti de domniile fanariote, in secolul al XVIII-lea, cand practic au fost desfiintate armata nationala si artileria (care si asa era putina si insignifianta). Aceasta “opera” i se datoreaza domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, care a desfiintat oastea nationala, inlocuind-o cu un numar redus de turci si arnauti care formau de fapt, garda personala (240 de oameni).
In acea perioada, cea mai numeroasa oaste a fost cea stransa la Falchiu de catre domnitorul Grigore Ghica, in anul 1728, cu ocazia expeditiei turcilor contra tatarilor. Aceasta oaste numara 3000 de pedestrasi, 4000 de calareti si 12 pusti (tunuri) si sacaluse.
In anul 1787 si domnitorul Nicolae Mavrogheni a participat cu oaste redusa ce avea in dotare si 8 tunuri, la razboiul ruso-austriaco-turc. Chiar si Tudor Vladimirescu a avut in oastea sa 6 tunuri, in timpul actiunilor din anul 1821. Pe timpul retragerii armatei sale din Bucuresti catre Oltenia, 3 dintre acestea au fost lasate la Pitesti, astfel ca in luptele cu turcii de la Dragasani (29 mai 1821) a folosit doar cele 3 tunuri ramase.
Artileria, ca arma propriu-zisa, a inceput sa capete importanta in armata nationala, in anul 1830, odata cu infiintarea primelor unitati de infanterie si cavalerie, fara a avea insa o dotare corespunzatoare. In 1835, tarul Rusiei, in calitate de prieten si protector al Tarilor Romane, a daruit oficial domnitorului Moldovei (pe atunci, Mihail Sturdza) un tun de bronz de 4 livre (calibrul 80 mm), capturat de la turci in urma razboiului dintre anii 1828-1829. Acest tun a fost pana in anul 1849, singura piesa de artilerie pe care a avut-o armata dinMoldova.
Prima baterie de artilerie din Tara Romaneasca, a fost infiintata pe 10 noiembrie 1843, de catre domnitorul Gheorghe Bibescu; urmand Moldova in anul 1849 (in 1857, s-a infiintat cea dea doua baterie).
Pe 21 decembrie 1860, s-a infiintat primul regiment de artilerie, comandat de catre maiorul Tobias Gherghel, continuandu-se dezvoltarea acestei arme, in anii urmatori: 1 august 1868 –s-a infiintat Regimentul 2 Artilerie; 5 februarie 1877 –s-au infiintat Regimentele 3 si 4 Artilerie.
Toate aceste regimente erau organizate pe cate doua divizioane a cate 3 baterii (fiecare cu cate 6 piese), iar la inceputul Razboiului de Independenta din anii 1877-1878, Armata Romana ajunsese la un numar de 4 regimente de Artilerie (Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman) si 9 baterii teritoriale (3 la Bucuresti si cate una la Craiova, Pitesti, Galati, Focsani, Iasi si Roman).
La 1 ianuarie 1862, a fost infiintat Arsenalul Armatei si Pirotehniei, unde, la 21iulie a fost turnat primul proiectil de artilerie, daruit domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Odata cu infiintarea regimentelor de artilerie au fost achizitionate tunuri moderne in epoca, cu tevi din otel, fretate, mult mai rezistente decat cele de bronz, ceea ce a dus la cresterea vitezei initiale a proiectilului, precum si a bataii maxime. La aceste tunuri, proiectilele sferice, lipsite de precizie, au fost inlocuite cu proiectile cilindro-ogivale, iar ghinturile au imprimat mai multa stabilitate si implicit precizie, proiectilului pe traiectorie, marind sansele de a lovi tinta. Tunurile aveau incarcare pe la culata (cele vechi se incarcau pe la gura tevii), ceea ce a usurat executarea serviciului la material, sporind regimul de foc. Afeturile de fier, fata de cele vechi din lemn, au marit rezistenta de ansamblu a pieselor de artilerie. De asemenea au aparut odata cu aceste tunuri, focoasele percutante si fuzante, reglabile pentru toate distantele de tragere, sporind efectul loviturii izolate la tinta.
Primul tun de camp, modern pe atunci, a aparut in anul 1843, fiind de provenienta turceasca. El a fost numit “tun turcesc de 4 livre” (calibrul 80 mm) –un numar de 4 asemenea piese a primit ostirea romana de la sultan, in urma solicitarii domnitorului Gheorghe Bibescu, aflat in vizita la Constantinopol.
Aceste tunuri au fost aduse intarade catre locotenentul Ioan Emanoil Florescu (viitor general si ministru de razboi intre anii 1871-1876). El a fost totodata promotorul dezvoltarii artileriei romane, dotand-o in acei ani, cu cele mai puternice tunuri de camp existente –KRUPP, calibrul 87 mm, in anul 1874 –ce au fost folosite cu succes in Razboiul de Independenta.
“Tunul turcesc de 4 livre”, era din bronz, neghintuit, cu incarcare pe la gura tevii, iar proiectilul cantarea aproximativ 2 kg/4 livre, avand urmatoarele performante: calibrul 80 mm; lungimea tevii in calibre 18; incarcatura 1/3; greutatea tevii 290 kg; bataia la: “darea dreapta” –tir direct, aproximativ 250-400 stanjeni (492-787 m); “darea cu sarituri” –ricoset, aproximativ 1200 m; viteza initiala a proiectilului 415 m/s; greutate totala, trasura-piesa 1050 kg; tractiunea 4 cai.
Prin “Porunca Domneasca” nr. 198 (10 noiembrie 1843), aceste 4 tunuri au constituit prima baterie moderna de artilerie, sub comanda capitanului Pavel Lentz.
In anul 1850, au mai fost achizitionate inca 8 piese de acelasi tip, fiind constituite in 2 baterii a cate 6 piese. Tunurile au ramas in inzestrare pana in anul 1864, cand au fost trecute la artileria teritoriala, la sectiile de pompieri, fiind inlocuite cu tunurile de fabricatie belgiana TIMMERHANS.
Tunul TIMMERHANS, calibrul de 4 (86,5 mm), model 1863, este primul tun cu teava ghintuita care a intrat in dotarea artileriei romane, avand incarcarea pe la gura tevii.
Este cunoscut faptul ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza a initiat reforma si reorganizarea Armatei Nationale, vizata fiind si Artileria, dupa anul 1860, dorind achizitionarea unor piese moderne in epoca. S-a lovit insa de impotrivirea turcilor si a austriecilor, care nu doreau ca Principatele Romane sa dispuna de o forta militara importanta –cele doua imperii convingand atat Franta, dar si alte state, sa nu raspunda pozitiv dorintei lui Cuza.
Ca urmare a refuzului Frantei de a ne vinde tunuri moderne, atentia guvernului roman de atunci s-a indreptat catre Belgia, unde a fost trimis in misiune de evaluare, maiorul Henric Herkt, in anul 1862.
In Belgia, acesta a luat legatura cu generalul de artilerie Timmerhans, care a propus partii romane, achizitia tunului ghintuit de conceptie proprie, care de fapt, nu era deloc superior celor franceze (asa cum sustinea creatorul sau, si cum aveau sa descopere romanii ulterior) dar era superior celor turcesti si rusesti aflate in inzestrare. Maiorul Herkt, i-a raportat intr-o scrisoare domnitorului Cuza, concluziile sale cu privire la evaluarea tunului TIMMERHANS, necunoscut pana atunci in tara, exagerand (voit sau nu) asupra performantelor acestuia: “Avantajele acestui sistem sunt importante, el permite un foc mai rapid si mai razant decat sistemul francez; el admite proiectilul plin si cutia cu gloante, si permite tirul rulant (rostogolit), tir de razboi prin excelenta, deoarece nu cere o apreciere riguroasa a distantei de lovit. Aceste avantaje sunt cu atat mai pretioase cu cat ele sunt obtinute cu munitii care nu costa mai mult decat ale tunului lis (neghintuit) si cu un tun al carui pret este foarte putin ridicat”.
Ca urmare a acestui raport laudativ, s-a incheiat un contract pentru fabricarea a 24 de piese la Liege, cu firmele: “Francotti” –care se ocupa de turnarea tevilor si “Veuve Lachaussee” –care se ocupa cu gaurirea, ghintuirea si finisarea tevilor; totul sub directa supraveghere si indrumare a inginerului manufacturii regale belgiene, D. Corin. Afetele, chesoanele si o parte din munitie, au fost fabricate de catre firma Alexis Godillot dinParis.
Primele tunuri TIMMERHANS au sosit intarain a doua jumatate a anului 1863, devenind complet operationale anul urmator, cand vechile tunuri rusesti si turcesti, au iesit din exploatare.
Inca de la primele trageri, tunarii romani au constatat ca tunurile nu se ridicau la performante deosebite, fiind lipsite de precizie. Tragerea se executa numai fuzant, fiindca focosul nu se putea regla decat la doua distante (1500/2800 m) pentru obuz si la 4 distante pentru srapnel (500/800/1000/1200 m), in rest fiind ineficient.
Tunul TIMMERHANS, calibrul 86,5 mm, model 1863, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 4 (86,5 mm); lungimea tevii 1600 mm; numarul de ghinturi al tevii: 6 ghinturi uniforme spre dreapta, dupa model francez; greutatea tevii 330 kg; calibrul intre goluri 92,1 mm; axul umerilor tevii: sub axa tevii; sistemul de ochire: un sistem median (pe axul tevii) ca la o arma de infanterie, in lungime de 69 cm si unul lateral cu catarea pe umarul drept; proiectil: cilindro-ogival cu aripioare.
Aceste tunuri au inceput sa fie inlocuite din anul 1865 cu cele de fabricatie franceza, cunoscute sub numele de “Tunul de 4” si “Tunul-obuzier de 12”, LA HITTE-NAPOLEON III. Aceste tunuri, la acea vreme, erau considerate cele mai bune din lume, tirul putand fi dirijat aproape de 3000 m, fiind realizate de catre firma Alexis Godillot. Acestea au fost ultimele tunuri cu teava din bronz si incarcare pe la gura tevii, pe care le-a avut in dotare Armata Romana, fiind utilizate pana in anul 1873, cand au fost trecute la artileria teritoriala si inlocuite cu tunuri KRUPP. Tunul-obuzier de 12, model LA HITTE, a servit si in Razboiul de Independenta, dintre anii 1877-1878.
Au fost achizitionate 36 “tunuri de 4”, prin contributia judetelor tarii, ca un dar catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, avand la gura tevii gravata stema judetului contributor.
“Tunul de 4”, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 86,5 mm, 6 ghinturi; greutatea tevii 330 kg; greutatea tunului pe afet 1260 kg; greutatea chesonului 1300 kg; viteza initiala a proiectilului 343 m/s; greutatea obuzului 4,2 kg; proiectile: obuze cu focoase reglate pentru doua distante (1500/2800 m), srapnele cu gloante si cutii de zinc cu mitralii; greutate pulbere 150/200 grame; ochirea: sistem median (1600 m) si lateral (pana la 3200 m); bataie maxima 3200 m.
“Tunurile de 12” sistem LA HITTE, cunoscute si ca “model 1858”, aveau teava ghintuita si incarcarea pe la gura tevii, folosind proiectile alungite ce aveau proeminente metalice (aripioare de zinc) care ii imprimau proiectilului o miscare de rotatie. In Franta, era cunoscut si ca “Tunul lui Napoleon al III-lea” in urma cererii acestuia adresata generalului Jean Ernest Ducos de la Hitte, de a realiza un material cu calitati superioare.
Tunul-obuzier de 12, sistem LA HITTE, model 1858, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 121,3 mm; lungimea tevii 17 calibre, 2066 mm, 6 ghinturi trapezoidale spre dreapta; greutatea tevii 610 kg; greutatea tunului pe afet 1940 kg; greutatea chesonului 1300 kg; viteza initiala a proiectilului 310 m/s; proiectile: aceleasi tipuri ca la tunul de 4; greutatea saculetilor de pulbere 300/550 grame; darea focului se facea cu stupila, sistem Dambry; bataie maxima 3000 m.
TUN-OBUZIER DE 12, LA HITTE, MODEL 1858
Tunul KRUPP, model 1868, calibrul 78,5 mm (fabricat la uzinele Krupp din Essen, Germania), a aparut in Armata Romana odata cu infiintarea Regimentului 2 Artilerie (de altfel, Romania, a fost printre primele tari din Europa care a adoptat sistemul de incarcare pe la culata), fiind la acea data cel mai modern din Europa, avand teava din bronz, ghintuita si inchizator cu pana dubla (tip Kriner). Mai erau cunoscute si sub denumirea de “tunurile de 8”, model 1868, afetul fiind atasat la un antetren, fiind tractat de cate 6 cai. Tunul era cu “tragere inceata”; ochirea se facea direct si se realiza cu ajutorul unui inaltator ce era introdus intr-un locas din partea dreapta-spate a culatei, precum si cu ajutorul unui tel dispus in partea dreapta in zona umerilor tevii. Pentru ochirea in inaltime se folosea si cadranul, iar tunul avea un mecanism format din doua “suruburi fara sfarsit”, numit “vartej”, care ridica sau cobora teava.
Afetul era format din doua falcele din lemn deulmsau de stejar, pe care erau dispuse o ladita din tabla groasa si “vartejul”. La afet se mai gasea fixate pe falceaua din stanga o cutie in care era o “mitralie de siguranta pentru cazul surprinderilor”, doua scaune pentru servanti, osia de otel si rotile.
Acest tun a fost primul din inzestrarea Armatei Romane cumparat din Germania, la care calibrul nu se mai calcula prin greutatea proiectilului in kilograme, ci reprezenta diametrul in milimetrii al tevii, masurat intre plinurile ghinturilor. El a fost totodata primul tun cu incarcare pe la culata din inzestrare si ultimul avand afet de lemn.
Tunul folosea la tragere obuze, srapnele, proiectile incendiare si mitralii, iar incarcatura de azvarlire era amplasata in cartus de panza –aprinderea acesteia executandu-se cu ajutorul stupilei.
Completul de baterie includea: tunul propriu-zis, chesonul de munitie cu antetrenul tractat de 6 cai, forja de campanie (era destinata reparatiilor curente, cantarind 2070 kg), carul de baterie (transporta uneltele si piesele de rezerva, cantarind 1980 kg) si carul cu roti de rezerva.
La inceputul Razboiului de Independenta, in anul 1877, Regimentele 1 si 2 Artilerie aveau in dotare 48 de tunuri KRUPP, model 1868 cu teava de bronz (bateriile 1-4), iar Regimentele 3 si 4 Artilerie, aveau acelasi numar de tunuri, dar cu teava de otel. In cursul razboiului, Armata Romana a capturat de la turci un numar nedefinit de asemenea tunuri, printre care s-a numarat si KRUPP, calibrul 78,5 mm, model 1871, cu afet metalic (nu se cunoaste numarul acestor capturi).
Tunurile KRUPP, calibrul 78,5 mm, model 1868, au participat din plin la castigarea independentei de stat a Romaniei, fiind scoase din dotare si stocate in rezerva armatei, in anul 1880 (la 15 august 1916, mai erau in depozite 48 de piese si 35455 proiectile!).
Tunul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 78,5 mm; lungimea tevii 1935 mm, 12 ghinturi; greutate proiectil 4,240 kg; greutatea tevii 280 kg; greutatea tunului 650 kg; greutatea tunului si a antetrenului cu munitia si 2 servanti -1960 kg; greutatea chesonului cu antetren -2375 kg; greutatea carului de baterie 1980 kg; camp de tragere vertical de la +8/+13,30 grade; cantitatea de munitie transportata de catre cheson cu antetrenul sau -104 proiectile; munitia transportata de antetren -36 proiectile, 5 mitralii, 8 srapnele, 50 cartuse a 500 de grame fiecare, focoasele si stupilele existente la tun; focoase: percutante la orice distanta si fuzante; bataie maxima 3500 m.
Aceste tunuri s-au aflat si in dotarea Bateriei “Stefan cel Mare” de la Calafat –cea care a tras primele focuri de artilerie, ce anuntau inceputul Razboiului de Indepenta.
WW
Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).