„Petrograd 26-01-1917
Condiţiile generale din România în timpul lunilor decembrie 1916 şi ianuarie 1917
(…)

Românii. Cea mai mare parte a acestor două luni m-a găsit printre ţăranii români şi sunt sigur că aceştia au constituţia unor soldaţi excelenţi. Nu sunt pretenţioşi, muncesc din greu şi au o constituţie fizică excelentă, iar pentru cei care le cunosc limba este foarte uşor să se înţeleagă cu ei. Sunt nişte mărşăluitori excelenţi. Am fost cu generalul Văitoianu la Câmpina când forţele sale s-au retras de la trecătoarea Predeal şi i-am văzut trupele după un marş de 45 de kilometri fără hrană sau odihnă; deşi disciplina de marş a fost inexistentă, totuşi trupele au continuat să meargă şi, după câte ştiu, au continuat marşul întreaga noapte până la Ploieşti. Ofiţerii sunt nefolositori şi dincolo de orice dispreţ.

Se pare că niciodată nu sunt alături de oamenii lor atunci când condiţiile sunt neplăcute. În timpul unei întregi nopţi de retragere între Câmpina şi Ploieşti, cu drumurile blocate de căruţe şi tunuri, am văzut doar doi ofiţeri români atunci când era nevoie de orice ofiţer aflat la îndemână. Toată această coloană, de 700 de căruţe, cred că a fost capturată de germani a doua zi. Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi soldaţii simpli dacă fac şi ei acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac nimic. Cred că de curând a fost emis un ordin care cere tuturor soldaţilor şi ofiţerilor români să se alăture unităţilor lor de îndată, anulând toate permisiile şi cerând tuturor gradelor care au permisii medicale să se prezinte pentru examinare. Ofiţerii îşi tratează oamenii ca pe nişte câini, iar oamenii nu au niciun respect faţă de ofiţerii lor. Armata română cu ofiţerii săi cred că este mai mult decât nefolositoare, însă cu alţi ofiţeri şi cu întăriri din partea trupelor ruse ar fi excelentă. Nu sunt neobişnuite rănile auto-provocate. (…)

Disciplina. Printre români disciplina de marş este foarte proastă. Transporturile se deplasează pe drumuri în orice formă, blocând orice, şi nimeni nu pare să observe acest lucru, decât dacă îi este împiedicată propria deplasare. Blocajele sunt numeroase. Căruţele, deşi încărcate, sunt folosite de ofiţeri şi trupă. Disciplina aşa cum o ştim noi abia dacă există.

Ruşii demonstrează o disciplină de paradă, care poate sau nu să fie benefică, cum ar fi soldaţii care salută tot timpul când le vorbeşte un comandant, oprind orice activitate şi dând onorul atunci când trece un general etc., însă disciplina reală este relaxată. Echipele de muncă, doar dacă nu sunt conduse de un ofiţer, fac foarte puţin; subofiţerii, cu foarte puţine excepţii, în cazul unor astfel de misiuni sunt la fel de delăsători ca şi trupa; ofiţerii, atunci când munca este neinteresantă, sunt relaxaţi şi nu insistă în a pune trupa la muncă. Orice scuză, cât de mică, este folosită pentru oprirea muncii dacă este neinteresantă, chiar dacă este de o importanţă vitală. Motivul acestei atitudini este neînţelegerea importanţei unei munci care nu este în legătură directă cu luptele. Nimeni nu poate acuza ruşii de lipsa celor mai înalte calităţi de luptă, însă în cazul unor misiuni care necesită o muncă neinteresantă, sentimentul datoriei este nul. De asemenea, nu există niciun fel de concurenţă sănătoasă care se găseşte în rândurile armatei noastre. Ideea de a încerca să duci la îndeplinire o sarcină mai repede decât alt detaşament este inexplicabilă pentru soldatul rus.

 Serviciile sanitare. Am călătorit mai multe zile, atât în trenurile româneşti, cât şi în cele ruseşti de Cruce Roşie (toate fiind instalate în vagoane româneşti) şi starea acestora este rea şi primitivă. Un astfel de tren este alcătuit dintr-un număr de vagoane, fiecare conţinând 12 paturi întinse pe rame de lemn.

Acestea sunt aşa de înguste încât este imposibil chiar şi pentru un om de statură medie să stea întins pe spate confortabil şi sunt atât de scurte încât doar cei mai scunzi dintre oameni se pot întinde pe ele. Există câte o sobă în fiecare vagon, astfel că pot fi încălzite destul de bine. Ventilaţia este foarte proastă, deoarece aerul poate fi obţinut doar prin deschiderea uşilor laterale, care au aceeaşi înălţime cu vagonul. Vagoanele ofiţerilor au saltele şi pături mai bune decât ale trupei, însă destul de aspre. De vreme ce nu există niciun fel de legătură între vagoane surorile medicale, care sunt puţine, pot vizita vagoanele doar la opriri. Există câte o ordonanţă în fiecare vagon, însă din ce am putut vedea sunt destul de nepregătiţi şi pot face doar munci simple. Curăţenia este imposibilă în aceste condiţii. Oalele de noapte, hainele murdare etc. erau aruncate de-a lungul căii ferate care a devenit astfel o adevărată latrină folosită ca atare de trupele ce călătoreau (un picior amputat a fost lăsat pe calea ferată într-o staţie vreme de mai multe ore). Măruntaiele animalelor ucise erau peste tot şi pe vreme umedă mirosul era dezgustător. Cai morţi zac peste tot, mâncaţi de câini şi porci. Nu am văzut niciodată o latrină de tranşee în România, iar trupele folosesc împrejurimile gărilor şi marginile drumurilor sau orice loc le vine la îndemână. Nu am călătorit cu un tren al Crucii Roşii româneşti încărcat cu răniţi astfel că nu pot spune cum funcţionează, însă conversaţia mea cu nişte ofiţeri dintr-un tren ce mergea spre Bucureşti cu care am mers vreme de patru zile nu mi-a lăsat o impresie plăcută cu privire la simţul lor practic şi la sentimentul datoriei pe care îl aveau faţă de pacienţii lor. (…)

Examinarea prizonierilor. Am fost prezent o singură dată la o examinare de prizonieri făcută de români, când generalul Văitoianu personal a interogat un ofiţer şi 17 soldaţi austrieci la grămadă; examinarea a fost foarte superficială şi au fost puse doar câteva întrebări foarte simple. Nu ştiu dacă o examinare mai detaliată a avut loc ulterior deoarece a trebuit să plec, însă având în vedere dezorganizarea generală care domnea în acel moment nu cred că s-a întâmplat.

Ruşii sunt extrem de delăsători din acest punct de vedere şi lasă prizonierii neinterogaţi pentru lungi perioade de timp, iar apoi nu se ocupă minuţios de această chestiune. (…)

Comunicaţiile. Căile ferate sunt într-o stare de haos indescriptibil din pricina transferului a mii de vagoane spre spatele frontului. Gările sunt blocate cu vagoane încărcate sau goale. Trenuri cu provizii necesare urgent sunt pierdute şi chiar dacă sunt găsite este imposibil să fie mutate. Unii dintre şefii gărilor sunt germanofili cunoscuţi şi fac tot ce le stă în putere să înrăutăţească situaţia. Mereu au loc accidente, drept urmare a activităţii agenţilor germani şi, cu actualul control comun ruso-român, vor continua să aibă loc. Gările mai mari au un comandant român şi unul rus care aproape de fiecare dată au interese contradictorii. Trenurile pleacă de multe ori fără niciun fel de anunţ şi soldaţii sunt lăsaţi în număr mare în urmă. O călătorie de 60 de kilometri poate dura 4 sau 24 de ore. Am călătorit cu un tren al Crucii Roşii plin de răniţi de la Tecuci la Bârlad – 60 de kilometri parcurşi în 23 de ore.

Trenul, care nu avea niciun fel de provizii la bord, a fost trimis la Tecuci unde erau făcute aranjamente pentru hrană, iar acolo a fost ţinut la 5 mile distanţă de gară vreme de 12 ore fără niciun motiv aparent. Proviziile de apă se termină adesea, iar locomotivele sunt oprite din acest motiv sau trimise la alte gări pentru a se aproviziona. Pe linia Ianca-Brăila au avut loc trei accidente în doar câteva zile, în altă parte un tren rusesc de Cruce Roşie a intrat într-un tren de aprovizionare pe care l-a distrus, conductorul locomotivei a fugit; acest accident a oprit un tren genistic ce venea din urmă – toate aceste trenuri au fost până la urmă capturate de inamic la scurtă vreme.

Până la urmă au fost puşi soldaţi ruşi în locomotive şi accidentele au încetat. Cu cât se merge mai spre nord, cu-atât aglomeraţia este mai mare deoarece vagoanele nu pot fi mutate pe ecartamentul mai larg al căilor ferate ruse. Există o singură metodă de îmbunătăţire a situaţiei; toate vagoanele care nu mai sunt necesare trebuie să fie scoase temporar de pe linii şi, acolo unde este nevoie, să fie construite linii suplimentare. Acest lucru ar trebui să elibereze liniile pentru trenurile cu trupe, care în acest moment practic nu pot fi deplasate, toate trupele mărşăluind pe şosele.

Controlul asupra căilor ferate ar trebui să fie ori rusesc ori românesc, de preferat ar fi cel rusesc. În actualele condiţii este limpede că agenţii germani au mână liberă. Nu există niciun fel de ordine în gări, toate gările sunt pline cu trupe şi refugiaţi care aşteaptă trenuri ce ar trebui să ajungă într-o oră, care însă apar după o zi. Nici cel mai bine pregătit personal de cale ferată nu ar putea lucra în aceste condiţii. Birourile sunt pline cu ofiţeri şi soldaţi, telefoanele sunt folosite în alte scopuri şi toată lumea trăieşte într-o stare de haos permanent. Este limpede că gările nu pot fi golite de mulţimile ce le aglomerează câtă vreme trenurile nu circulă corect şi după un program oarecare. Trupele la care mă refeream mai înainte nu sunt unităţi formate, ci soldaţi care merg sau se întorc din permisie, fără ofiţeri şi astfel lipsiţi de orice fel de disciplină, iar din punctul de vedere al autorităţilor căilor ferate nu pot fi trataţi decât ca indivizi. Nu există niciun fel de limită cu privire la capacitatea trenurilor, care sunt aglomerate de sus până jos, atât vagoanele, cât şi locomotivele fiind acoperite cu pasageri. Bineînţeles că nu mai există niciun fel de vânzare de bilete, nicio verificare a actelor şi astfel un agent german poate şi chiar călătoreşte nestingherit.

Nu există niciun fel de ordine în gări

Drumurile. De vreme ce căile ferate au fost congestionate, drumurile au trebuit să preia transporturile armatei ca şi mişcarea trupelor. În prezent, drumurile se află într-o stare de plâns; suprafaţa lor a dispărut şi în multe locuri s-au transformat în lacuri noroioase ce ascund găuri care distrug căruţele iar pe vreme uscată se transformă în dealuri şi găuri. Căruţe stricate sunt văzute adesea, cai morţi zac de-a lungul drumurilor şi orice tip de transport se mişcă încet şi cu mare dificultate. Prin sate drumurile sunt mai rele decât oriunde şi multe drumuri care altădată erau excelente pentru maşini acum sunt bune doar pentru căruţe. Drumurile din Moldova erau mai bune decât cele din sud, din jurul Buzăului şi Brăilei, deoarece aveau plăci de metal, însă acum sunt practic distruse iar metalul ieşit la suprafaţă le face foarte proaste pentru transporturile cu cai.

Influenţa inamicului. Este limpede că România este un teren de vânătoare lejer pentru agenţii şi spionii austrieci şi turci. Populaţia este atât de amestecată încât pe frontiera transilvană şi în Dobrogea agenţii pot lucra netulburaţi şi cu puţine şanse de a fi depistaţi. În plus, România este o naţiune tânără astfel că patriotismul adânc şi răspândit cu greu poate fi una din trăsăturile sale naţionale şi – cea mai nefericită chestiune din toate – şi-a început viaţa cu o bogăţie pe care a obţinut-o fără niciun efort din partea sa. A intrat în război cu ideea de a se îmbogăţi şi mai mult, având privirile aţintite către Transilvania; nu a avut nicio idee dincolo de Transilvania, nicio idee de luptă pentru o cauză dreaptă. Jumătate din populaţia României, cel puţin clasele educate, sunt germanofili. Nu a dorit să lupte cu Bulgaria şi după strălucitoarea intrare în Transilvania a fost silită să se retragă permanent, a suferit un colaps ca naţiune şi, în prezent, este doar o ţară ­populată de un popor care nu mai vrea decât să vadă încheiat un război pe care nu l-a dorit. Cred că aceasta este România de azi, nu România ţăranilor, ci România celor bogaţi.

Acesta este un teren pe care germanii ştiu foarte bine să îl folosească şi chiar îl folosesc în prezent. Agenţii germani sunt peste tot. O mică parte a armatei române continuă să lupte, însă este protejată de germani de o mare forţă rusească, deşi România ar prefera Germania. Este de mirare că ruşii găsesc lucrurile dificile, căile ferate mai dezorganizate decât ar trebui să fie, comunicaţiile telefonice aproape imposibile în momentele urgente? Toate acestea nu pot indica decât o singură cauză – dorinţa de a lupta a României a scăzut în urma ofensivei germane şi a agenţilor germani. Următoarele fapte pot arăta modul în care România duce războiul pe jumătate:

1. Şeful de gară din Iaşi este german.
2. Şeful de gară din Piatra este austriac.
3. Directorul morii din Galaţi era un croat care îşi făcea cunoscute simpatiile pro-germane în gura mare şi care mi-a spus că el este german.
4. Fabricile din Bucureşti (inclusiv cele de proiectile) au fost predate intacte inamicului.
5. Fabrica de proiectile din Craiova, cu 2.500 de proiectile, a fost lăsată gata de reluare a lucrului.
6. Dacă nu ar fi existat o misiune specială formată din ofiţeri britanici care să distrugă câmpurile petrolifere şi fabricile din Brăila, acestea ar fi fost predate, fără îndoială, inamicului intacte.
Punctele 1, 2, 4 şi 5 le-am auzit repetate de mai multe ori, punctele 3 şi 4 le cunosc în mod direct. Am părăsit România pe 19 ianuarie 1917.

Cum ar reactiona astazi administratia si protipendada politica romaneasca, daca ar fi pusa intr-o situatia asemanatoare?! Cel mai sigur ar fi ss-l rugam pe Bunul Dumnezeu sa nu fie cazul! Ar putea fi mai rau decat in 1916.