Este martie, iar primăvara vine peste noi cu vreme capricioasă, dar şi cu speranţă înmiresmată de brânduşe, ghiocei şi lăcrimioare.
Aproape treizeci începuturi de primăvară m-au prins în poligon, printre tanchişti şi tancuri. Multe lucruri am uitat, multe aş vrea să uit, dar mai sunt şi unele de care-mi aduc aminte cu plăcere şi duioşie chiar. Sunt acele momente când, într-un izbitor contrast cu ceea ce făceam sau urma să se întâmple, găseam o clipă să cobor din tanc şi să mă aplec peste un ghiocel sau o brânduşă ca să mă las uimit de cele mai simple şi nevinovate frumuseţi ale pământului, ştiind că peste o altă clipă vor fi făcute una cu ţărâna de şenila care va trece peste ele.
Oare de ce, armatele moderne ale lumii, care dispun şi utilizează deja mijloace de luptă mult mai sofisticate decât tancul, nu renunţă, ba chiar diversifică şi perfecţionează continuu mijloacele blindate, şi în special, tancurile?
Răspunsul poate fi găsit în faptul că mult timp de aici înainte, componenta terestră a luptei armate va avea rolul decisiv în înfrângerea adversarului în război şi obţinerea victoriei, iar în cadrul acestei componente, blindatele, şi în mod deosebit, tancurile, sunt acele mijloace compatibile cu războiul în mişcare.
O istorie militară adunată în milenii a consacrat o „regină” a bătăliilor, infanteria, care are cam aceeaşi vârstă cu însăşi oştirea. Un singur război mondial din secolul XX a fost suficient însă pentru a consacra şi un „rege” al bătăliilor – tancul – deşi premise ideatice şi chiar materiale au anticipat apariţia acestui mijloc de luptă încă din antichitate. Generalul francez Bertrand a consemnat acest fapt, spunând că „tancul a fost regele bătăliilor în cel de-al doilea război mondial”. Şi acelaşi general a mai spus ceva profetic la adresa tancului: „Sfârşitul dominaţiei sale este anunţat periodic. Aceasta constituie însă o gravă eroare, deoarece tehnologia actuală permite sporirea puterii şi mobilităţii tancului concomitent cu reducerea vulnerabilităţii lui”.
„Regina” bătăliilor are o tradiţie frumoasă, dar „regele”, când adulat, când contestat, are o existenţă tumultoasă, viitorul acestuia fiind o continuă incertitudine. Şi această incertitudine este menţinută chiar de cei care facem pledoarii pro tanc. Aţi observat că toate citatele referitoare la rolul şi viitorul tancurilor au două părţi distincte, întâi prezintă realitatea existenţei acestora, urmată imediat de justificarea necesităţii menţinerii lor?
Spre exemplu, iată ce a spus celebrul general israelian Tal: „Tancurile continuă să existe. Nu pentru că nu pot fi distruse de armele înalt tehnologizate, ci pentru că au capacitatea să le înfrunte pe câmpul de luptă.”
Colonelul Jeremy Taylor, referindu-se şi el la tancuri, sublinia : „Caracteristicile unice ale tancurilor, puterea de foc, rezistenţa în condiţii grele, agilitatea, capacitatea de a cuceri şi menţine puncte de teren, schimbă cursul luptei, dacă nu chiar al războiului… şi este de dorit să perfecţionăm aceste calităţi din când în când”.
Generalul german Hildebrant a surprins acest adevăr într-o afirmaţie mult mai categorică, spunând că „esenţa tuturor concepţiilor şi scopul tuturor acţiunilor ar fi nu numai de menţinere a tancului în poziţia de rege pe câmpul de luptă, ci şi ridicarea forţei de pătrundere a trupelor de tancuri”.
Tanchiştii români au avut şi ei propria contribuţie la procesul de încoronare a regelui bătăliilor, luptând cu vitejie în ultima conflagraţie mondială şi dând prinosul de sânge pe frontul din est, în ţară şi în vest.
De asemenea, tancurile au fost prezente în punctele fierbinţi ale Revoluţiei din 1989, reprezentând o garanţie pentru români că Armata este o forţă şi este a poporului, iar victoria, şi cu sprijinul acestora, va fi asigurată.
Referindu-mă concret la viitorul tancurilor, părerea mea este că în acest moment istoric (cu tot ce înseamnă criză morală, economică şi financiară), nu se poate vorbi de o armată fără tancuri.
Desigur, sunt mulţi care-şi pot închipui şi chiar îşi doresc o armată fără tancuri. Aşa cum sunt şi mulţi care văd o armată puternică fără avioane sau nave de luptă.
Trei arme care au apărut la începutul secolului XX deţin supremaţia pe glob, ca mijloace moderne de luptă. Acestea sunt: avionul – în aer, submarinul – în/sub apă şi tancul, pe uscat. Ce este interesant, tancul, aşa cum îl ştim, deşi este o armă terestră, dintre cele 3 mijloace de luptă amintite, este ultimul care a apărut.
Iar cum celelalte două cunosc o dezvoltare fără precedent, nici tancul nu poate să rămână în urmă sau să dispară.Cei care-l contestă, îmi vor servi imagini cu tancurile distruse prin Irak, Afganistan, Egipt, alte locuri fierbinţi de pe acest pământ sau filme cu recentele evenimente din Siria, unde vedem cât de neputincios este şi mai ales, cât de uşor poate fi distrus.
Eu aş zice că e ceva normal, pentru că războiul se lasă cu pierderi umane şi distrugeri uriaşe, care în principal, se datorează celor care conduc, celor care luptă, cum luptă şi abia apoi, cu ce luptă.
Pe de altă parte, există şi avioane moderne care cad şi chiar submarine care se duc la fund şi nu mai pot ieşi la suprafaţă, fără ca măcar să fie angajate în vreo luptă.
Deşi imaginaţia nu-mi lipseşte, eu unul, nu-mi pot îmagina Armata, în general, iar Forţele Terestre, în special, fără tancuri. Deci tancurile vor continua să existe, din necesitate. Dacă tancul nu ar mai avea potenţial, credeţi că ar mai fi existat această admiraţie faţă de el, lesne de urmărit în emisiunile ştiinţifice ale unor posturi TV celebre?
În cadrul Forţelor Terestre, tancurile trebuie să reprezinte în continuare nu numai principala forţă de izbire a acestora, ci şi centrul lor de greutate. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că tancul este suportul blindat cel mai uşor pretabil folosirii tuturor sistemelor inteligente. Iar dacă momentan, nu ne putem permite tancuri de ultimă generaţie, îmi exprim convingerea că suntem în măsură să compensăm acest neajuns printr-un ridicat nivel de instruire al tinerilor tanchişti.
În prezent, tancul românesc TR-85-M1 „Bizonul” reprezintă „vârful de lance” al forţelor noastre de uscat. Acesta este rezultatul aplicării unor modernizări vechiului TR-85, cele mai importante fiind: utilizarea unei aparaturi de ochire cu parametri superiori; aparatură de vedere pe timp de noapte de tip pasiv; cameră termală; introducerea în unitatea de foc a proiectilului tip săgeată; asimilarea unui nou sistem de conducere a focului, având telemetrul laser integrat în aparatul de ochire şi calculator balistic; şenilă cu progresie mărită; frâne de tip uscat; sistem de detecţie şi stingere a incendiilor cu agent netoxic şi timp de reacţie foarte scurt; dispozitiv de avertizare la iluminare laser şi infraroşu; staţii radio cu salt în frecvenţă şi canale securizate.
Subliniez faptul că TR-85M1 este compatibil cu standardele NATO.
Este normal să ne dorim un tanc mai bun. Dar traversăm o perioadă în care o ceaţă densă ne-a învăluit nu numai sufletele şi viaţa, ci chiar şi ceea ce ar mai putea s-o risipească. Iar unul din mijloacele pe care aş miza pentru risipirea ei este industria noastră de apărare.
Având în vedere tărăgănarea şi nehotărârea care ucide zborul aripilor româneşti prin neluarea unei decizii în privinţa achiziţionării unui avion de luptă, îmi exprim părerea asupra celui mai bun tanc pe care-l poate achiziţiona România, fiind convins că acesta trebuie să fie un nou tanc românesc.
Îmi închei pledoaria cu acest citat al lui Gheorghe Toma, care este un cunoscut tanchist român, ce mi-a fost dascăl şi mi-a rămas prieten:
„Călcând siguri prin existenţa noastră de tanchişti, împletind permanent teama cu bucuria, vom şti la momentul potrivit, pentru oricare dintre posibilii agresori, să fim o surpriză continuă, într-o linişte ciudată”.
Col. Trofimov Ifim