Intrerupem un pic aventurile legionarilor, pentru a vedea in ce constau tratamentele acordate dezertorilor si celor “nesupusi”, fiindca, ca orice armata, in acele vremuri si chiar mult dupa, si Legiunea Straina avea propriile ei “delicii si placeri”. Randurile ce urmeaza nu sunt tocmai placute, dar, asa cum se-ntampla in istoria armatelor, si legiunea a avut parti bune si parti rele. Nici pana astazi nu se cunoaste cu certitudine cand au aparut pedepsele in randul legionarilor, ori cine au fost “creatorii” lor. Unele erau atat de inumane, incat ar fi atras cu siguranta, invidia oricarei persoane sadice si dezaxate. Asemenea atrocitati, o sumedenie de pedepse din cele mai variate si grele pentru cea mai mica greseala, inca ii amenintau pe legionari prin anii *30, dupa unele surse, chiar si mult dupa. O camasa murdara sau necalcata conform regulamentului, urme de praf sub pat sau alte asemenea abateri, care la prima vedere par usoare, atrageau dupa ele pedepse grele. Mai intai “15 din care 8”. Sau chiar “30 din care 15”.
Apoi “la pelote” (Ghemul), in care Legionarul era pedepsit sa mearga in jurul curtii noua ore pe zi, avand in spinare un sac de nisip cu o greutate de 30 kg. “La pelote” se putea transforma, dupa fantezia subofiterului, intr-un exercitiu mai “vioi”, adica pedepsitul trebuia sa mearga in pas alergator, purtand in spinare o ranita cu pietre.
“Le tombeau” si “en crapaudine” erau pedepse care se aplicau mai ales in timpul campaniei, in desert, in timpul marsului. “Le tombeau” (Mormantul), consta in urmatoarele: legionarul pedepsit trebuia sa sape o groapa cam de marimea unui mormant. Dupa ce era legat si coborat in aceasta groapa, pedepsitul, condamnat la nemiscare, ramanea uneori acolo mai multe zile in sir. Daca, bineanteles, suporta razele arzatoare ale soarelui african, nu putini fiind cei care au innebunit ori au murit, in… “mormant”.
“En crapaudine” era o forma de pedeapsa si mai crunta, ce semana cu o forma de tortura medievala. Omul era legat de glezne si de incheieturile mainilor, dupa aceea era culcat, iar picioarele si mainile ii erau indoite pana se atingeau. In aceasta pozitie era aruncat intr-o groapa. In plin desert, la o temperature de 40º-50º, cateva ore de “crapaudine” erau, in cea mai mare parte a cazurilor, letala.
Interesant este faptul ca si Legiunea Straina Spaniola (Tercio Extranjeros –a fost infiintata in anul 1921, dupa modelul Legion Etrangere. Ideea infiintarii Legiunii Spaniole, a apartinut generalului Jose Millan Astray, fiind primita cu entuziasm de catre regele Alfons al XIII –lea. Interesant este faptul ca aghiotantul generalului Astray, era un maior pe nume…Franco. Nimeni altul decat viitorul general de trista amintire, Franco. La inceput, Tercio Extranjeros avea trei batalioane, din care unul era comandat de catre Franco. Mai tarziu sau format trei “tercios”/regimente, primul avand baza la Tauima, fiind compus din cinci “banderas”/batalioane. Al doilea regiment avea sediul la Dar-Riffien, langaCeuta, cu trei banderas. Cel de-al treilea “tercio” avea baza la Larache, fiind format tot din trei batalioane. Comandamentul Legiunii Spaniole se afla la Ceuta, chiar in fata Gibraltarului, iar pe frontispiciul cazarmii din Dar-Riffien se afla deviza: “Legionaros a luchar, legionaros a morir”/”Legionari sa luptam, legionari sa murim”), a adoptat o forma acestei pedepse crunte. Ea se aplica cu predilectie dezertorilor prinsi si era pe cat de simpla, pe atat de bestiala. Era aplicata in cadrul “Peloton de castigo” (Plutonul de pedeapsa), cel pedepsit fiind spanzurat cu capul in jos, deasupra unei galeti cu apa. Sergentul incepea sa-l bata cu o curea groasa. Cand pedepsitul isi pierdea cunostinta era coborat cu capul in galeata si “inviorat”. Apoi bataia continua, intrerupta de lesinuri si “inviorari” succesive. Aceasta era prima faza a pedepselor aplicate in acest pluton. In faza a doua, condamnatul trebuia sa umple un sac cu 25 kg de nisip, apoi sa-l lege pe umar. Cata vreme sedea in acest pluton, era obligat sa poarte sacul cu nisip in spate. A treia faza pentru cei din plutonul de pedeapsa insemna executarea unui exercitiu de gimnastica “de sol a sol”, adica pas alergator in jurul curtii, izolata de restul lumii printr-un zid inalt de piatra. Cei care cadeau din cauza epuizarii erau sculati cu lovituri salbatice aplicate de supraveghetorii inarmati cu pusti. Acestia erau, in general, sergentii-sef si ajutoarele lor, care in cadrul plutonului se numeau “verdugos” (Calai). Ajutoarele, erau si ei legionari, dar primeau solda dubla pentru “serviciile prestate”. Ei nu paraseau niciodata curtea cazarmii, de frica, deoarece riscau sa sfarseasca asasinati. Este bine cunoscut cazul unui sergent care a fost ucis cu un foc de revolver de un fost condamnat la pluton chiar in biserica, de ziua nuntii sale… Acesti sergenti, erau adevarati dresori si in Legiunea Straina Franceza. Sergenti, despre care un fost legionar, Bennett J.Doty, povesteste: “SERGENTUL legiunii, in intreaga lui maretie si putere. Prestigiul sergentilor, puterile lor sunt aproape egale cu ale ofiterilor. Poarta galoane de aur, traiesc despartiti de trupa, au dormitorul, bucataria lor, chelnerii, statul lor major. Fiecare are ordonanta si totul e calculat pentru a le intari prestigiul. De aceea ei comanda efectiv. Ei sunt temelia si liantul legiunii. Sunt mandri de rolul lor, ei mentin cultul traditiilor si alcatuiesc cheia de bolta a regimentelor. Cei mai multi sunt ursuzi si urla fara incetare. Doctori in disciplina, ei ne initiaza cu cruzime in frumusetile regulamentului de campanie”. SERGENTUL –scris cu majuscule, ii apartine autorului…
Acelasi autor descrie un episod emblematic pentru viata dura, din Legiune. Suntem in anul 1925, laOran, nu cu mult inainte ca Doty sa fie trimis pe campul de lupta din Siria: “O miscare trebuie facuta cum trebuie si acest cum trebuie este un ideal abia realizabil fiziceste. Pentru a-si atinge scopul, un sergent din legiune va ordona, la nevoie, sa se repete de o mie de ori aceeasi miscare. Recrutul va repeat miscarea pana vede rosu, pana se prabuseste din cauza epuizarii: nu conteaza! Sub privirea implacabila a sergentului, in ritmul tot mai grabit al comenzilor, soldatul va repeta miscarea pana cand o va face cum trebuie”. Edificatoare sunt si cuvintele generalului Rollet, ce a raspuns unui ofiter englez mirat de eforturile supraomenesti ce se cereau legionarilor: “Este foarte firesc. Daca eu trimit un legionar fie sa se bata, fie sa construiasca drumuri, forturi, bastioane, fortificatii, va trebui ca el sa faca treaba a patru oameni”.
Principalul sediu al companiei disciplinare din cadrul Legiunii, s-a aflat la Colomb-Bechar, situat la aproximativ 450 km deSidi-bel-Abbessi 50 km distanta de granita dintreAlgeriasi Maroc. Aici, compania disciplinara era comandata de un capitan ajutat de cativa ofiteri, subofiteri si legionari de clasa I. Condamnatii erau paziti de tiraliori in permanenta inarmati. Acestia nu aveau voie sa se apropie de un disciplinar la o distanta mai mica de 10 pasi, avand ordin sa traga la cea mai mica miscare suspecta, eventual atac sau incercare de fuga. La Colomb-Bechar, soseau legionarii care fusesera pedepsiti de prea multe ori pentru furt ori incaierari repetate, cei “rebeli si indisciplinati”, precum si cei care cumulasera 200 de zile de temnita in cursul unui an (acestia, erau obligati sa faca un “stagiu” de cel putin patru luni, in compania disciplinara). Iata cum ne descrie maiorul Karel Hora, ce a servit multi ani in Legiune, o scena a “disciplinarii” si conditiile de la Colomb-Bechar, considerata a fi o ocna militara: “I-am vazut plecand cu catuse la maini, cu efectele in spinare. La fiecare 25 m, subofiterii strigau: Culcat!…Drepti!…Pas alergator, mars!…”. La sfarsit, maiorul concluziona: “Fara aceasta disciplina nemiloasa care inspira teama, legiunea nu putea fi tinuta in mana”. Probabil, intr-un fel si pana la un anumit punct, avea dreptate, daca ne gandim ca in randul Legiunii se aflau si oameni certati cu legea, infractori de cea mai joasa speta si tot felul de “ingerasi” (asa erau poreclite aceste specimene)…
Iata o alta marturie a unui legionar, fost subofiter, ce in anul 1932 se afla la Colomb-Bechar. Acesta mentioneaza ca in acel an, acolo se aflau 310 “disciplinari” repartizati pe patru sectii: sectia sosire, sectia normala, sectia de reprimare si cea de inchisoare. Aceasta din urma, intotdeauna plina pana la refuz, adapostea 50 de oameni. In principiu, un legionar pedepsit nu putea sa petreaca mai mult de patru luni la Colomb-Bechar. In principiu, pentru ca timpul petrecut la sectia de reprimare sau in inchisoare nu conta. Si nu conta nici timpul petrecut la spital. In consecinta, numai dupa patru luni consecutive petrecute la sectia normala, delincventul putea sa fie eliberat si trimis inapoi intr-o unitate a legiunii. Pentru multi dintre ei eliberarea venea mai devreme. Le-o aducea moartea…
Conform regulamentului, oamenii de la Colomb-Bechar trebuiau sa execute muncile cele mai grele. Regulamentul nu preciza, dar era vorba de munca fortata. “Disciplinarii” de la Colomb-Bechar nu spargeau pietre ca cei din ocnele obisnuite –numai in anul 1932 ei au scos pietre dintr-o cariera, cu un randament de trei ori mai mare decat un muncitor obisnuit cu o asemenea munca grea. Chiar si la Colomb-Bechar se fabricau din lut si paie, caramizi ce erau arse la soare, de catre echipe formate din cate cinci oameni. Acest material ieftin nu era ceva nou in lumea legionarilor –companiile se foloseau de ele in timpul marsului, oriunde era nevoie sa construiasca ceva. Norma unei echipe era de cel putin 1000 de caramizi pe zi, iar daca nu reuseau sa le “fabrice”, li se reducea sau suprima complet portia de mancare pentru ziua respectiva.
In afara cazarmii Colomb-Bechar, condamnatul purta bocanci vechi, fara sireturi si ciorapi. La revenire, la poarta trebuia sa-si scoata bocancii si sa-i tina in mana stanga. In interiorul cazarmii, condamnatii nu aveau voie sa circule decat in pas alergator, tinand mana dreapta ridicata. Duminica, era zi de dus, apoi diferite treburi gospodaresti, repararea hainelor, a incaltamintei si altele.
Pe langa toate aceste pedepse, legionarii se confruntau cu o boala ciudata, numita “cafard”. Insa, despre ce era si cand aparea “cafardul”, vom vorbi in capitolul urmator.
WW
SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.
Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa.
French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog
www.7flammes.com/aubagne.html –
www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. –
www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… –
www.musee-infanterie.com/lexique –