Autor: Steven J. Zaloga, Osprey Publishing
Mobilitatea
Tancul M1A1 Abrams era dotat cu o turbina de tipul AVCO-Lycoming AGT-1500 (care poate functiona cu orice tip de combustibil, chiar si inferior). Acest motor oferea o putere de 1500 CP sau mai exact 23CP/tona. Turbina oferea mai multa putere decat motoarele de la acea vreme ce functionau cu motorina si pe o perioada mai lunga de timp, fiind de asemenea mai compacvta si mai avantajoasa din punctul de vedere al mentenantei. Singurul inconvenient este consumul mare de combustibil, dublu fata de un motor diesel de 1500cp. In timpul perioadelor de exercitii si antrenament tanchistii americani au descoperit ca pot folosi tancul timp de 1 zi la un rezervor plin in comparatie cu 3 zile la tancul M603. M1A1 putea parcurge in conditii de drum 290 mile iar consumul ideal de combustibil era in jur de 1.8 galoane (10l)/ mila. Insa aceasta distanta scadea considerabil in conditiile de drum pe un teren accidentat ptr ca turbina consuma mai mult. Tancurile moderne nu isi opresc motoarele in timpul stationarii ptr a putea mentine consumul diverselor instalatii electric/electronice printre care si statia radio sau sistemul de tragere si ochire. M1A1 avea un consum orar de combustibil de 10.8 galoane (43l)/la relanti, 44.6 galoane (178l)/ pe drum asfaltat si 56.6 galoane (226l)/ pe teren accidentat. Ptr. a sustine un asemenea consum imens M1A1 avea nevoie de o solutie si aceasta era reprezentata de un suport logistic perfect: un batalion de tancuri Abrams avea la dispozitie 16 camioane cisterna de tipul HEMTT, fiecare cu 2500 galoane (10.000 l).
Tancul T-72 M1 era dotat cu un motor diesel V-46 ce producea 780 CP. Acest motor ii oferea tancului T-72 o putere de 19.8 CP/tona si o viteza maxima de 37 mile/h undeva mai putin ca Abrams. Capacitatea rezervorului era de 1000 litri (264 galoane) iar 400 litri erau in 2 canistre auxiliare din spate (canistre tip toba). T-72 avea un consum optim de 1 galon (3.8l)/ mila si desi avea doar jumatate din capacitatea de transport de combustibil putea parcurge aceeasi distanta.
Mobilitatea tancului M1A1 era mai mare decat a T-72 in termeni de putere/tona si la fel si forma ergonomica a spatiului interior ptr. tanchisti ; in schimb T-72M1 oferea un consum mai bun.
COMBATANTII
Cea mai mare diferenta dintre un echipaj al M1A1 si unul de la T 72 Ural o reprezinta lipsa incarcatorului pe tancul T 72 M1, lasand astfel tancul T72 cu 3 membri fata de 4 ai M1A1. Altfel, membri ambelor echipaje au functiuni similare. A fost o perioada de mare controversa intre a avea un auto-incarcator mecanic sau nu. Armata americana a optat ptr. incarcator uman si nu unul automat din 2 motive:
1. viteza de lucru mai rapida in momente critice de lupta. Poate incarca 3 obuze in 15 secunde fata de doar 2 cu incarcare automata.
- al 4-lea membru al echipajului este important in intretinerea si mentenanta tancului, de asemenea ptr. a asigura securitatea echipajului in momentele de odihna.
In viziunea sovieticilor, un auto-incarcator permite o turela mai mica si astfel un tanc mai usor. De asemenea un auto-incarcator poate mentine ritmul de tragere un timp indelungat si in mod sustinut.
Echipajul M1A1:
Tancul american are un echipaj de 4 oameni: comandantul tancului (CT), ochitorul, incarcatorul si mecanicul-conductor. Toti se afla in compartimentul de lupta cu exceptia soferului care se gaseste in fata.
Incarcatorul se afla in stanga iar ceilalti 2 in dreapta. Comandantul se afla in spatele ochitorului si este responsabil de intregul dispozitiv si de conducerea echipajului.
Comandantul si ochitorul (M1A1 Abrams) in drepta pozei. In stanga lor tunul imens de 120 mm.
De obicei CT –ul are grad de subofiter, echivalentul gradului de plutonier/plutonier major la noi, in timp ce plutonul de tancuri este condus in general de un sublocotenent. Ceilalti membri sunt sergenti sau sergenti majori. CT-ul se afla sub o cupola ce continea dispozitive de observatie (in toate directiile). Comandantul are posibilitatea sa vada si ce vede ochitorul si poate sa angajeze tintele si sa deschida focul folosindu-se de divese sisteme auxiliare de control. Tot comandatul selecteaza tintele.
Trapa CT-ului are 3 pozitii: complet deschis, complet inchis si pozitie intermediara (pozitie care-i permite sa vada si sa auda din exterior). Armata a incurajat comandantii de tanc sa conduca cu capul in afara tancului ptr. o mai buna pozitionare. M1A 1 mai detinea in dreptul CT-ului o mitraliera de calibru 0.50 care poate fi operata manual si automat, putand fi utilizata din interior si cu tintire prin periscoape. Comandantul de tanc poate activa de asemenea grenadele de mascare ale tancului.
Al doilea ca importanta este ochitorul. Sistemul de ochire principal (GPS) este aflat exact in fata si cuprinde sisteme integrate de tip noapte-zi, sisteme laser ochire si masurare a distantelor, de asemenes detinea un calculator balistic digital. Tragerea pe M1A 1 era conceputa ptr a fi complet automatizata astfel incat ochitorul sa se concentreze pe cautarea de noi tinte cu acuratete. Ochitorul poate alege sa foloseasca tunul sau mitraliera coaxiala. De asemenea folosind computerul balistic poate alege in mod automat tipul de munitie folosit.
Soferul de M1A1 sta intr-o pozitie semi-inclinata si se uita prin niste ochelari asemanatori celor de motociclist. Se pot vedea pedalele de acceleratie si frana
Ochitorul are posibilitatea sa intoarca turela cu ajutorul unor manere aflate la nivelul palmelor, manere cu care se putea creste sau scade elevatia tunului. In dreptul trapei ochitorului exista o mitraliera M240 calibru 7.62 ptr. aparare la mica distanta.
Incarcatorul era de obicei cu un grad mai mic decat ceilalti. El incarca tunul la ordinul comandantului de tanc si trebuia sa fie suficient de agil si puternic deoarece o incarcatura putea atinge si 30 kg (65 pounds). Munitia se afla in spatele sau, dupa niste obloane blindate, cate 16 bucati pe fiecare rand, in total 32 bucati. Se mai gasesc inca 3 lovituri aditionale in stanga sa. Accesul la munitia din spate se facea prin intermediul unor parghii actionate cu ajutorul genunchiului astfel incat mainile sa fie mai libere si mai putin solicitate iar procesul de incarcare mai usor. Statia radio se gaseste in fata incarcatorului.
Soferul este izolat de restul echipajului in partea frontala. In loc sa stea in pozitie normala in scaun el sta usor inclinat aplecat inspre spate. Scaunul poate fi ridicat astfel incat sa stea cu capul afara.
Echipaj T22M1 Ural:
La tancul T72 M1 soferul sta in fata in partea centrala, CT-ul si ochitorul in compartimentul de lupta. Din cauza volumului mic al turelei, spatiul din compartimenul de lupta era extrem de neincapator, asemanator cu la tancul T-34 din al doilea razboi mondial.
T 72, postul comanadtului
CT-ul are un sistem de ochire de tip binoclu TkN3, spre deosebire de comandantul de pe M1A 1 el nu putea vedea ce vede ochitorul. CT-ul are cateva periscoape optice de mai slaba calitate plus o statie radio R-173. Trapa comandantului este dotata cu o mitraliera de 12.7 aflata usor in spate ceea ce poate fi destul de incomod. Mitraliera este folosita exclusiv din exterior. Una din particularitatile tancului sovietic este ca trapa se deschide spre in fata blocand vizibilitatea si descurajand CT-ul sa stea cu capul afara. Desi aici sunt argumente si pro, pentru ca astfel comandatul este protejat de focul de infanterie din fata.
Designul interior diferit al tancului sovietic fata de cel american reprezinta practic o intreaga filozofie de concept care este in totala contradictie cu ergonomia si simtul practic, ceea ce denota interesul scazut fata de echipaj si nevoile lui.
Post ochitor, in stanga si sofer in partea dreapta a pozei
Postul ochitorului este si mai inghesuit. Ochitorul are la dispozitie un sistem infrarosu TPN1-49-23 aflat in stanga sa si un sistem pe timp de zi TPDK 1 cu sistem laser integrat aflat in fata sa.
Mecanicul conductor dispune de un singur periscop montat in fata si inca 2 sisteme de conducere mai mici deasupra capului. Soferul inca folosea sisteme de tip levier- parghie ceea ce ducea la solicitare maxima si necesita multa pricepere, abilitate si forta. Postul este extrem de stramt iar sistemele de conducere nu se gasesc in pozitii comode (de cele mai multe ori erau in lateral unde sunt greu de manevrat).
Antrenamentul echipajului
Armata Irakiana
Exista destul de putine informatii referitoare la antrenamentul echipajului de tanc irakian inainte de operatiunea „Furtuna in Desert”. Cu toate acestea, se pot deduce anumite lucruri referitoare la antrenamentul lor pe tancurile T 72 din performanta in lupta a unitatilor. La momentul invadarii Kuweit-ului, armata irakiana isi sporeste unitatile de la 6 divizii la 60 de divizii, ajungand a 4-a putere mondiala ca numar de trupe.
Dar aceasta crestere masiva a avut un pret, un pret pe care il au tarile in curs de dezvoltare, trupele sale provenind din diverse medii culturale, cu background-uri diferite, cu o educatie precara si lacune tehnice evidente. Pe de alta parte aceasta „umflare” brusca a diluat oirce urma de profesionalism.
Armata si elita de conducere, au fost distruse de paranoia lui Saddam Hussein. Loialitatea in armata era indusa de politia secreta infiltrata si de nenumaratele “purificari” in randul ofiterilor de cariera. Micile greseli erau deseori fatale. Controlul armatei era dictat la nivel central, iar frica instalata de regimul politic paraliza orice initiativa sau flexibilitate.
Autoloderul vazut de pe locul comandatului. Datorita spatiului foarte redus disponibil, echipajul unui T 72 trebuia literalmente sa fie compus din barbati mici de statura, undeva in jurul inaltimii de maximum 1,65m.
Armata irakiana, ca orice armata dintr-o tara nedezvoltata, avea carente in domeniul expertizei militare a ofiterilor si a tehnicienilor, domeniu care reprezinta stalpul oricarei armate. Comenzile autoritare si lipsite de flexibilitate au fost, probabil, adecvate razboiului de uzura cu Iranul, dar nu au fost adaptate unui razboi de tip fulger, cu miscari rapide si manevre de mare amploare, in fata unei armate profesioniste, ce urma in anul 1991.
La sfarsitul razboiului Iran-Irak, Irakul detinea un corp ofiteresc cu experienta doar la nivelele superioare, dar mergand spre liniile inferioare de comanda, experienta scadea extrem de mult. Pentru a compensa aceste deficiente, comandantii foloseau ordine scurte catre unitatile combatante si deseori, sarcinile trasate erau repetate inainte de multe ori, desi erau simple si fara amplitudine logistica. Sarcinile nu solicitau initiative sau experienta combativa. Un fel de armata de masa compusa din tarani.Mai mult, intre anii 1980-1988, din cauza diluarii armatei in calitatea si capacitate de lupta, s-au format doar cateva unitati de elita, pe care se baza intreaga armata, unitati care duceau la indeplinire cam toate misiunile solicitante si periculoase. Aceste unitati de elita reprezentau Garda Republicana.
Garda Republicana (Al-Haras al-Jamhaori) isi are originea intr-un fel de garda pretoriana care-l apara pe Saddam Hussein si pe sefii partidului sau, Ba’ath. Hussein i-a favorizat pe prietenii suniti –el insusi fiind sunit- si i-a numit in pozitii-cheie in special pe cei din orasul sau natal Tikrit. Loialitatea fata de dictator si partidul sau Ba’ath (muncitoresc) a fost principalul criteriu de a face parte din Garda. Performanta scazuta a armatei irakiene in primii ani de razboi cu Iranul, a condus la schimbari fundamentale in cadrul Garzii – in anul 1986 ea devine, din forta de elita a Partidului Ba’ath, o unitate mult mai mare, compusa din unitati combatante la nivel de brigazi si divizie. Unitatile GR au fost dotate cu ultimele noutati militare la acea vreme, printre care si noul T 72. Toti membrii inrolati in GR erau minoritari suniti, ei avand salarii mai mari, uniforme si echipament mai noi. Unitatile GR erau mai motivate decat restul armatei, lucru observat si in timpul Operatiunii Furtuna in Desert.
Mai probabil GR semana mai de departe cu unitatile SS al Germaniei naziste, fara insa a avea la baza eficienta si profesionalismul celor din Waffen SS.
Desi tancurile au fost folosite de ambele armate in timpul razboiului dintre Irak si Iran, intre anii 1980-1988, luptele tanc versus tanc au fost putine la numar, pentru ca armata iraniana detinea putine unitati blindate, iar armata irakiana folosea tancurile exclusiv ca suport de artilerie pentru infanterie. Armata irakiana a dus mai mult un razboi defensiv, in care unitatile de tancuri duceau lupte de pe pozitii fixe. Acest lucru nu a incurajat dezvoltarea unor aptitudini tactice la fel ca in armatele NATO sau a tarilor din Tratatul de la Varsovia, a caror doctrina se baza pe mobilitate. Folosirea tancurilor pe post de artilerie si suport cu foc al infanteriei, a dus la distrugerea tevilor de pe tancuri, astfel ca, in anul 1990, o proportie semnificativa a tancurilor aveau tevi cu defecte, cu resursa folosita (worn-out guns) si termenele de folosinta expirate. Deseori programele de intretinere erau nerespectate. Durabilitatea tevilor de tun sovietice era destul de scazuta, lucru care a limitat precizia tirului, mai ales coroborata cu un antrenament scazut la introducerea datelor in calculatorul balistic.
Se pot observa sistemele de prindere pentru dotarea T 72-ului cu lama de buldozer. Aici irakienii au excelat, folosind aceasta posbilitate pentru as ingropa tancurile, cam singura manevra care le-a reusit destul de bine
Desi soldatii americani au vazut ca s-a tras asupra lor, rapoartele referitoare la tancuri americane lovite de inamic sunt putine. Tanchistii irakieni nu erau antrenati pentru a repara si intretine tancul, precum erau cei americani, reparatii care, in armata americana erau efectuate la nivel de batalion sau chiar companie. In armata irakiana erau efectuate in cadrul unor unitati specializate sau in spatele frontului. La nivelul standardelor NATO, nivelul armatei irakiene era scazut, cu toate ca acesta era bine vazut in randul celorlalte tari arabe la acea vreme.
Antrenamentul echipajelor americane
Armata Statelor Unite a cunoscut o renastere in anii 1980, dupa o perioada “goala” si tragica a anilor 1970. In timpul perioadei Reagen, armata revine din socul razboiului din Vietnam si multi ofiteri care, in acea perioada erau comandati de pluton, companie sau batalion, devin lideri in esaloanele superioare, cu o dorinta de reformare a structurilor. Efervescenta intelectuata in corpul ofiteresc a culminat cu marea doctrina “Air-land Battle” si cu un accent pus pe “Antreneaza-te in timp ce lupti!” (Train as you fight). In acelasi timp, cresterea bugetului militar in anii 1980 a permis o reinnoire precum adoptarea noului tanc M1 Abrams si a M2 Bradley, masina de lupta a infanteriei. De asemenea, bugetul alocat antrenamentului a crescut, ceea ce a permis o crestere a calitatii capacitatilor de lupta. Un alt element a constat in eliminarea recrutarilor si incorporarilor obligatorii si trecerea la armata profesionista, fapt ce a crescut motivarea si aptitudinile soldatilor.
Antrenamentul in randul tanchistilor se facea traditional la Fort Knox, Kentucky, locul de pregatire in tehnica blindata inca din WW II. Dupa un antrenament de baza, tanchistii erau trimisi la Fort Knox pentru specializare. Tinerii sublocotenenti erau trimisi la cursul avansat pentru ofiteri. Anii „80 au fost varful revolutiei din punct de vedere al antrenamentelor reale, pentru ca restrictiile bugetare nu au mai existat si pentru ca s-a introdus simulatorul computerizat – lucru care a putut duce la antrenamente multiple pentru echipaje, fara costuri suplimentare.
Simulatorul de tancuri de la Fort Knox a permis subunitatilor sa isi imbunatateasca performantele si sa creeze coeziune in randul membrilor sai.
Dupa terminarea cursurilor, tanchistii erau retrimisi la unitatile-mama, unde antrenamentul a continuat prin programele de invatare continua. Fort Knox a servit si ca baza de antrenament pentru ofiterii superiori.
Echipajele americane isi imbunatateau aptitudinile prin misiuni executate in locatii din Germania – de exemplu, exercitii de tragere la GrafenWohl si antrenamente la nivel de subunitate la Centrul de Manevra de la Hohenfels. Inovatiile tehnologice au ajutat la cresterea frecventei si realismului actiunilor tactice de lupta, iar introducerea simularilor de tragere cu laser, au dat posibilitatea de angajare a tintelor in mod realist.
TopGun-ul tancurilor
Un eveniment major l-a reprezentat modernizarea Centrului de Antrenament al Armatei din Desertul Mojave NTC – National Training Center. Acest centru a devenit pe deplin operational si computerizat, astfel incat inregistrarile antrenamentelor sau a bataliilor efective, au devenit elemente de invatare. NTC-ul obtinea propria ei unitate operationala, cu o experienta vasta numita OPFOR (opposing force) pentru a asigura constanta si un nivel crescut al antrenamentelor echipajelor „musafir”. Rotatiile de la NTC au permis in mod continuu echipajelor sa isi mareasca capacitatile de lupta si sa isi desavarseasca experienta. Costul unei rotatii a unei brigazi la NTC este 10 milioane de dolari. Pana in 1990, US Army a devenit armata cu cea mai vasta experienta militara din lume.
Echipajul de tanc al capitanului Mark Gerges, a carui experienta este descrisa ulterior, asigura un bun exemplu al antrenamentelor sustinute de US Army. Capitanul Gerges si echipajul sau, au fost impreuna timp de 10 luni in Germania, in cadrul Diviziei Blindate 1. Rotatia companiei sale s-a desfasurat in Hohenfels, in perioada martie-aprilie 1990, iar apoi specializari ulterioare pentru artileristica au avut loc pe intreaga perioada a verii. Echipajul companiei s-a descurcat bine la antrenamente; Compania Bravo din care facea parte, a obtinut un scor mare, 842 de puncte din 1000 posibile. Acest lucru s-a datorat si increderii in sistemul de control al tragerii, aflat pe M1A1.
Capitanul Gerges a absolvit Universitatea Militara din Norwich in 1984 si apoi a absolvit Cursul de Aparare Chimica, Biologica si Nucleara pentru Ofiteri. A servit ca ofiter in Trupele Blindate in Germania si Texas. Inainte de a prelua Compania Bravo, 2-70, in februarie 1990 (cu un an inainte de batalia de la Coama Medinei), a servit timp de 1 an (1989-1990) ca ofiter in Brigada a Doua din cadrul Diviziei 1 Blindate in Germania.
Avea 29 de ani la momentul decorarii cu Steaua de Bronz in timpul Operatiunii Furtuna in Desert.
Situatia Strategica
In august 1990, armata irakiana a intrat in Kuweit, cu varful sau de lance, Garda Republicana ce detinea cel mai bun tanc irakian: T-72 Ural. Presedintele Bush a declarat atunci: „Acest lucru nu va ramane asa! (This shall not stand)” si Statele Unite a inceput mobilizarea unei vaste coalitii pentru eliberarea Kuweitului.
Din pacate pentru el, Saddam Hussein a ales un moment neprielnic pentru a zgandari SUA si aliatii sai, adica in perioada imediat urmatoare Razboiului Rece, cand in Germania se gasea o forta colosala de rezerva, lucru care a dus la desfasurarea extrem de rapida in Golful Persic.
Strategii americani se temeau de posibilele atacuri ale lui Saddam nu numai in Kuweit, dar si in alte zone petroliere ale aliatilor din lumea araba, in special Arabia Saudita. Aceasta din urma a convins alte tari arabe sa se alature coalitiei anti-Saddam – printre ele aflandu-se Egipt si Siria.
Planurile strategice irakiene
Hussein a subestimat in mod serios raspunsul american si a intarit trupele din Kuweit in asteptarea unei „mari batalii”. US Army a avut la dispozitie 6 luni pentru concentrarea trupelor in Arabia Saudita. Coalitia avea 2 optiuni: debarcarea directa in Kuweit sau invaluirea prin vest, prin Desertul Irakian.
Ofiterii irakieni de rang inalt nu au crezut ca fortele coalitiei pot conduce manevre tactice pentru operatii mecanizate, in adancul desertului, asa ca s-au concentrat exclusiv pe o aparare in interiorul Kuweitului.
Planurile operationale ale armatei irakiene reflectau lectiile invatate in razboiul Iran-Irak si au reprezentat o linie defensiva de rezistenta, formata din divizii de mana a 2-a, linie numita melodramatic „Linia Mortii”. A doua linie de aparare continand divizii blindate de o mai buna calitate, reprezenta si forta de contra-atac. O a treia linie defensiva folosita pentru contra-atac si rezerva era reprezentata de celebra Garda Republicana.
Un AMX 30B2 apartinand celei de-a VI-a Divizii Mecanizate Usoare franceze, dilocate in Golf
Din cauza capacitatilor limitate ale diviziilor regulate irakiene, planul de aparare depindea mai mult de puncte defensive statice, cu preponderenta, tancuri „ingropate” (dug-in) si obstacole pe zone extinse. Acest model tactic era suficient de simplu pentru trupele prost antrenate, astfel incat il puteau duce la indeplinire, dar in realitate s-a dovedit eficient doar in cazul luptelor impotriva infanteriei iraniene. Tancurile erau ingropate astfel incat doar turela sa fie expusa, sau in cel mai rau caz, acestea erau inconjurate de saci de nisip. Campuri de mine si santuri anti-tanc au fost create de-a lungul „liniei mortii” de la frontiera kuweitiana. Punctul fatal intr-o eventuala desfasurare de trupe, din partea GR, l-a reprezentat pastrarea a 3 din cele mai puternice divizii, in spatele frontului, dincolo de campurile petrolifere de la Rumalyah – incepand cu divizia Tawakalna, Medina si apoi Hammurabi. Ca urmare a acestei greseli, Corpul 7 american a reusit sa le copleseasca prin putere de foc si le-a distrus bucata cu bucata (divizie cu divizie).
M1A1 Abrams dotat cu echipament de geniu impotriva minelor
Desi comandantii irakieni au anticipat atacurile aeriene ale coalitiei, ei nu au avut experienta unor astfel de raiduri in timpul razboiului Iran-Irak si au subestimat forta aeriana a coalitiei. Irakienii nu se asteptau sa opreasca atacurile aeriene dar nici dezastrul care a urmat nu facea parte din calculele lor.
Planul coalitiei
Acest plan presupunea ca actiunea antiirakiana sa se desfasoare de-a lungul frontierei kuweitiene, dar principala directie de atac urma sa fie pe directia desertului din vestul Irakului pentru a flanca, invalui si distruge armata irakiana. Planul includea o manevra de mascare cu scopul de a-l convinge pe Hussein ca principala directie de atac era direct din Kuweit. Practic americanii au folosit „un carlig” pentru a distruge armata irakiana.
Trupele de invaluire din flancul vestic erau formate din divizii ale US Marines, alaturi de trupe ale Coalitiei Arabe (Arab Joint Forces) care aparau pozitiile laterale. Armata a 3-a Americana controla 2 corpuri de armata pe flancul stang, pe directia vestului Irakului. Corpul 7 era principala componenta ofensiva si includea 2 divizii de tancuri americane, o divizie de tancuri britanica, 2 divizii mecanizate americane si un regiment de blindate usoare (armoured cavalery). In flancul stang se mai afla si o forta de manevra apartinand Corpului 13 Aeropurtat, care includea 2 divizii aeropurtate, 1 divizie mecanizata, 1 regiment cavalerie (blindate usoare) si o divizie franceza mecanizata. Cele 2 corpuri din Armata a 3-a au fost desfasurate in adancimea Desertului Arabiei Saudite, la inceputul lui ianuarie 1991 si au inceput sa se deplaseze spre linia frontului, cu doar cateva saptamani inainte de atac, pentru a mentine siretlicul atacului frontal.
Un element cheie l-a reprezentat atacul aerian masiv pe intreaga adancime a frontului irakian, pentru a distruge fortele aeriene irakiene, cat si elementele defensive aflate la sol. Operatiunile aeriene ofensive erau purtate de pe teritorul Arabiei Saudite, Golful Persic, dar si din indepartatul Ocean Indian.
Organizarea tactica a unitatilor T-72
Armata irakiana se baza pe o doctrina veche, britanica, cu influente sovietice, iordaniene si indiene, dar mai ales se bazau pe experienta razboiului cu Iranul. Formatiile de baza era alcatuite din brigazi; fiecare 3 brigazi formau o divizie. Brigazile erau formate la randul lor din regimente; in cazul brigazilor blindate, ele erau mai aproape de forta unui batalion american ca numar, avand 55-60 tancuri dispuse in 3 companii. O brigada de tancuri din cadrul diviziei Tawakalna avea 40 de tancuri, iar o brigada regulata numai 35. In general, diviziile GR erau mai bine echipate, de obicei cu T-72 si BMP-1, iar trupele regulate detineau T-55, T-62, sau tancuri chinezesti Type 69, alaturi de vehicule blindate de productie chineza, sau transportoare blindate din perioada sovietica MT-LB.
| Unitati irakiene T-72 aflate in Kuweit in 1991 | ||
| Brigazi | Divizii | Nr. de batalioane |
| Brigada 12-a Tancuri | Divizia 3-a Saladin | 3 |
| Brigada 8-a Mecanizata | Divizia 3-a Saladin | 1 |
| Brigada 8-a GR. Tancuri | Divizia Hammurabi GR | 3 |
| Brigada 17-a GR Tancuri | Divizia Hammurabi GR | 3 |
| Brigada 15-a GR Mecanizata | Divizia Hammurabi GR | 1 |
| Brigada 2-a GR Tancuri | Divizia Medina GR | 3 |
| Brigada 10-a GR Tancuri | Divizia Medina GR | 3 |
| Brigada 14-a GR Mecanizata | Divizia Medina GR | 1 |
| Brigada 9-a GR. Tancuri | Divizia Tawakalna GR | 3 |
| Brigada 18-a GR Mecanizata | Divizia Tawakalna GR | 1 |
| Brigada 29-a GR Mecanizata | Divizia Tawakalna GR | 1 |
Doar o mica parte a armatei regulate, cum ar fi Divizia 3 Blindata Saladin detinea o brigada T-72. O divizie complet echipata a GR putea ajunge pana la 220 de unitati T-72. Trei din Diviziile GR care au participat efectiv la lupta in 1991 au fost Hammurabi, Medina si Tawakalna-al-Allah. Aproximativ 21 de regimente de tancuri au fost in serviciu in 1991, totalizand aproape 1000 de tancuri.
In situatia defensiva, regimentele de tancuri preferau sa lupte din pozitii statice, din cauza pregatirii slabe a plutoanelor si companiilor. Doctrina irakiana favoriza pozitionarea tancurilor in contrapanta, in spatele unui deal. Tinta acestei strategii era prinderea in ambuscada a unei formatii de tancuri inamice, in timp ce se afla pe coama versantului. In acelasi timp, tancurile inamice pozitionate in spate, nu putea identifica de unde provenea atacul, decat dupa ce ajungea pe creasta dealului, locatie care le era de asemenea, fatala.
Idee de ati pozitiona tancurile pe contra-panta este simpla. Cel care este in defensiva poate teoretic sa aiba camp de tragere, in timp ce tanurile inamice nu-si pot ridica tunurile atat de mult incat sa deschida focul impotriva pozitiilor defensive de la poalele dealului, dar in realitate lucrurile au stat altfel, americanii ocolind efectiv pozitiile irakiene si atacandu-le din spate sau flanc. Irakienii nu au folosit mai deloc recunoasterea si in general erau luati prin surprindere.
Irakienii isi ingropau tancurile in nisip sau le inconjurau cu saci de nsispi, un sistem care nu prea asigura protectia impotriva proiectilelor de tip sageata…
Aceasta tactica se datora lipsei de antrenament si experienta a echipajelor irakiene. Din aceste pozitii defensive, tanchistii irakieni erau instruiti in prealabil, sa determine distantele pana la potentiala tinta. Pentru a creste capacitatea de supravietuire a unitatilor de tancuri, multe dintre ele erau ingropate in nisip (Dug-in) de catre unitatile de geniu. Chiar daca unele unitati ale GR avansau, ele se pozitionau tot defensiv in locatii sapate cu ajutorul lamelor de buldozer, atasate frontal.
Doctrina irakiana includea si o combinatie traditionala inter-arme, tancuri impreuna cu unitati de infanterie. Aceasta din urma detinea un numar mare de lansatoare AG-7, precum si masini de lupta BMP-1. In ciuda cantitatilor mari de piese de artilerie, Irakul nu a folosit artileria ca suport, asa cum a folosit-o in razboiul cu Iranul. De asemenea, aviata irakiana nu era pregatita pentru atacuri la sol, iar elicopterele celebre de atac Mil Mi-24 nu au fost ridicate de la sol.
Una peste alta tactica aleasa de irakieni a fost o sinucidere asistata in fata unor unitati ale coalietie pentru care mobilitatea a fost litera de lege.
M1A1 – Organizarea tactica
Primele unitati americane M1A1 sosite in Arabia Saudita erau cele ale Diviziei 24 de Infanterie Mecanizata. In noiembrie 1990, Divizia 24 detinea 580 de tancuri M1/IPM1, dezvoltate in 1970, dar si 123 de tancuri noi M1A1. Odata cu inceperea razboiului, batranele M1 (dotate cu tunuri de 105mm) au fost rapid inlocuite cu tancurile noi M1A1HA. Cum nu erau disponibile atatea M1A1HA, s-a trecut la modernizarea M1A1 – aproximativ 835 de tancuri modernizate – incluzand sisteme de control al tragerii – instalarea de sisteme NBC si vopsea de camuflaj.
Abrams M1 cu tun de 105 apartiand Diviziei 24 Infanterie
Aceasta versiune M1A1HA era aproape similara cu M1A1 (mod), astfel ca va fi folosita denumirea M1A1 pentru ambele versiuni. La inceputul campaniei terestre, 2 batalioane inca aveau M1; pana in februarie 1991, US Army a detasat 1956 M1A1 in Arabia Saudita (733 M1A1, 1233 M1A1HA), plus alte 528 de tancuri ca rezerva.
Diviziile blindate ale US Army erau organizate in 6 batalioane blindate si 4 batalioane mecanizate, in timp ce diviziile mecanizate ale infanteriei erau exact invers: 6 batalioane mecanizate si 4 batalioane blindate. Trebuie notat ca, de exemplu, notatia „2-67 Armor” se refera la batalionul 2, regimentul 67.
Brigada (regimentul) a 2-a din cadrul Diviziei 1 Blindata este un exemplu de organizare. Avea 3 batalioane de tancuri (2-10, 4-70, 1-35) si un batalion mecanizat (6-6 Infanterie), alaturi de Batalionul 47 Suport si Batalionul 2-1 Artilerie de camp. Batalioanele erau organizate pe misiunea task forces. De exemplu, Task Force 2-70 (TF 2-70) detinea 3 companii tancuri M1A1-A,B si D, precum si o companie de Bradley C/6-6 Infanterie – in total 44 tancuri si 13 Bradley.
In desert TF 2-70 se modifica in formatie diamant astfel: compania B 2-70 in avangarda impreuna cu compania D (Desperado) pe dreapta; compania A (Assasin 2-70) pe stanga, iar compania Bayonet (Bradley 6/6-6 Infanterie) in spate, impreuna cu batalionul de intretinere si statul major in centrul formatiei.
Compania B (Bandit) detinea 14 M1A1, o companie de genisti si un vehicul M88 (Medevac).
US Army a detasat 2 regimente de cavalerie in Arabia Saudita, regimentul 2 si 3 ACR. Acestea aveau 3 escadroane blindate fiecare cu 9 M1A1 si 12 Bradley. Astfel, un escadron avea 41 Abrams si 32 Bradley, iar puterea de foc a unui regiment era in total 116 M1A1 si 132 Bradley.
Tabelul de mai jos arata lista cu escadroanele pentru exemplificare. Corpul de Infanterie Marina in cadrul Operatiunii Furtuna in Desert avea in compunere mai vechile M60A1, 277 la numar din cele 353. Infaneria Marina era inca in asteptarea noilor M1A1 Common – o versiune ce intentiona sa indeplineasca cerintele celor din Marina si Army -in special in ceea ce priveste modificarile referitoare la calitatile amfibii. Batalionul 2 al Marinei a fost dotat cu M1A1 din care 60 M1A1HA si 16 M1A1 Common.
| M1 Abrams Tank Battalions/Squadrons, Operation Desert Storm | ||||||
| M1 | M1A1 | M1A1 mod | M1A1HA | M1A1 Common | Total | |
| Divizia 1a Tancuri | 3 | 2 | 1 | 6 | ||
| Divizia 3a Tancuri | 3 | 3 | 6 | |||
| Divizia 1a Cavalerie | 4 | 4 | ||||
| Divizia 1a Infanterie | 2 | 2 | 2 | 6 | ||
| Divizia 24 Infanterie | 4 | 4 | ||||
| Brigada 2a Tiger Tancuri | 2 | 2 | ||||
| Regimentul 2 Cavalerie | 3* | 3 | ||||
| Regimentul 3 Cavalerie | 3* | 3 | ||||
| Corpul Infanterie Marina | 1 | 1** | 2 | |||
| Total: | 2 | 6 | 14 | 13 | 1 | 36 |
| · * Regimentele 2 si 3 Cavalerie aveau 3 escadroane cu cate 41 M1A1HA fiecare· ** Numai 2 companii | ||||||
Doctrina americana „Air-land Battle” a reprezentat esenta a 10 ani de analize, dezbateri si planificari intense, pentru a se putea concepe un plan de lupta cu tarile Pactului de la Varsovia, in Campania de est.
Aceasta tactica a incorporat miscari rapide de trup, idei agresive de contra-atac, toate bazate pe o buna pregatire si organizare a trupelor.
S-au folosit in mod intens fortele inter-arme, atacuri aeriene preventive, pentru distrugerea aviatiei inamice. Armata a investit enorm in cresterea capabilitatilor umane si materiale, iau un element notabil a fost folosirea pe scara larga a elicopterelor de atac AH-64 Apache, lucru care a asigurat comandamentului central, o forta aeriana puternica, rapida, o flexibila aparare pe flancuri si siguranta trupelor la sol, precum si o arma redutabila impotriva trupelor blindate inamice.
Inovatia tactica a fost reprezentata de asalturile rapide ale subunitatilor, lucru care a dus la faramitarea fortei inamice, care era mai lenta in riposta; viteza mare de reactie crestea vulnerabilitatea inamicului. Unitatile irakiene erau incapabile de un raspuns imediat la operatiunile coalitiei.
Modernizarea intregului sistem de echipamente in termeni de munitie, detectie, localizare, organizarea tragerilor, a facut ca tancurile M1A1 sa aiba un avantaj major. Atacurile in prealabil ale aviatiei impotriva pozitiilor irakiene, au dus la pierderi grele inainte de contactul cu inamicul terestru.
-Va urma –
Abrams vs T 72 Ural – Partea a II-a
M1Abrams vs T 72 Ural – ultima parte
Traducerea pentru RoMilitary: Radu Petrescu