Astazi vorbim despre cea mai mare realizare aeronautica a Canadei, putin cunoscuta, aproape uitata de Lumea Aeronautica, realizare ce si-n ziua de astazi provoaca dezbateri furtunoase pe site-urile canadiene de profil si-n presa locala.
Vorbim, bineanteles, despre o aeronava cu totul deosebita, o aeronava a carei decizie de anulare a programului suscita si astazi, dupa 57 de ani, controverse in cea de-a doua tara a lumii ca suprafata dupa Rusia, tara frunzei de artar, Canada. Vorbim despre „Magnificul Ratat”, dupa cum i se spune de catre entuziastii canadieni, o aeronava cu multe tehnologii in premiera mondiala ce n-au apartinut SUA, Marii Britanii sau URSS, tehnologii ce astazi fac parte sine qua non din aeronavele militare si nu numai, precum: pilot automat; sistem de control al zborului actionat electric, oarecum similar celui digital FBW/Fly-By-Wire de mai tarziu. Sistemul era asistat de un computer analog; prima aeronava cu aripa dispusa sus si corp portant; prima aeronava la care s-au utilizat masiv materiale compozite si titan; prima aeronava proiectata pe calculator, a carei piese si componente au fost realizate partial de masini unelte cu comanda numerica.
CF-105 Arrow
Ei bine, vorbim despre CF-105 Arrow (Sageata), o aeronava de vanatoare supersonica „nascuta” si, din pacate, rapid „decedata” in plin Razboi Rece, ce n-avea la acea data corespondent in marile aviatii ale Lumii, o aeronava creata special pentru interceptarea „roiului” de bombardiere strategice sovietice ce-ar fi atacat extremitatea nordica a continentului american, fiind armata cu rachete aer-aer cu ogiva nucleara – ASTRA-Sparrow II . La inceputul anilor *50, Arrow era cea mai rapida aeronava cu reactie din lume si, bineanteles, cea mai avansata, fiind foarte probabil ca si futurismul sa-i fost fatal alaturi de interesele politico-militare ale momentului. Interese ascunse si meschine duse la extrem prin ordinul distrugerii planurilor si a prototipurilor, stergand orice amintire scrisa sau fizica a acestei extraordinare aeronave cu un destin nedrept, careia nu degeaba i se spune „Magnificul Ratat”. Dar sa nu anticipam…
ASTRA-Sparrow II
Ideea realizarii pe plan local a unei aeronave supersonice a venit in 1952, cand Royal Canadian Air Force/RCAF/Fortele Aeriene Regale Canadiene (Fortele Aeriene Canadiene s-au format in anul 1920, patru ani mai tarziu, pe data de 1 aprilie 1924, fiind rebotezate Fortele Aeriene Regale Canadiene de catre Regele George al V-lea. Primul avion cu reactie din dotare a fost Vampire Mk.3, pe care le-au si asamblat local incepand din anul 1947 –primul zbor, ianuarie 1948, Downsview/Toronto. In ianuarie 1951, Escadrila 421 RCAF este detasata in Europa de Vest, fiind prima escadrila canadiana ce ajunge in Europa dupa WW II, si prima escadrila canadiana ce participa la apararea aeriana comuna a NATO in Europa –in 1952 zburau pe Canadair F-86 Sabre/CL-13 la Baza Aeriana Grostenquin/Franta. Din 1956 avea sa vina si Avro Canada CF-100 Canuck, impreuna cu Escadrila 416 RCAF, inlocuita din 1962 cu McDonnell CF-101 Voodoo, supersonic. In septembrie 1952, la Grostenquin apare si Escadrila 430, tot cu Canadair F-86 Sabre/CL-13) au lansat cerinta pentru o astfel de aeronava, inexistenta la acea data in inventar. Pe-atunci, RCAF putea iesi in „intampinarea” sovieticilor (inca de la inceputul anilor *50 principalul vector purtator de armament nuclear a-l URSS a fost, si este inca, TUPOLEV TU-95 „Bear/Ursul”. Intrat in serviciu cam in aceeasi perioada cu celebrele B-52 -USA si Vaillant/Victor/Vulcan, renumitele bombardiere V –Marea Britanie. In 1992 „Ursul” inca se producea la Taganrog/Marea Azov –Regiunea Rostov) cu aeronave subsonice, precum: De Havilland Vampire (86 de exemplare au fost in dotarea a sase escadrile RCAF pana in 1956/1960); Canadair F-86 Sabre/CL-13, transonic (1815 exemplare produse in sase versiuni de catre Canadair/Montreal, vandute intern si extern, intre anii 1950-1958); Avro Canada CF-100 Canuck (biloc, subsonic, interceptor de mare altitudine -13.700 m. 692 de exemplare produse in perioada 1950-1981, primul interceptor dotat cu motoare reactive conceput in Canada. A zburat si-n Europa, fiind in dotarea RCAF la Grostenquin, insa au fost exportate in Belgia –Fortele Aeriene Belgiene au avut 53 exemplare de CF-100 Canuck Mk.5 in dotarea a trei escadrile, 11/349/350), aeronave supersonice neavand in dotare.
Nu putem trece la „Sageata” inainte de a vedea cine a conceput-o si, nu in ultimul rand, cine i-a adus declinul si intr-un final, disparitia. Povestea sa este una despre „marire” si „decadere”, atat de des intalnita in Lumea Armelor si, cu precadere, in cea Aviatica. De ce zicem cu precadere in Aviatie? Fiindca in Aviatie costurile mari de dezvoltare/productie/achizitie, interesul politic, aliantele, obligatiile, concurenta si multe altele, au dus si vor duce intotdeauna la succes sau esec a-l producatorilor si proiectelor. O astfel de poveste o avem chiar langa noi, este cea a IAR-ului 93, „Vulturul” romanesc caruia i s-au taiat prematur aripile. RIP…Speram ca IAR-ul 99 sa n-aiba aceeasi soarta, fiindca legat de IAR-ul 95, ce-ar fi fost „cantecul de lebada” a-l industriei aeronautice de la noi, n-avem ce regreta „in lipsa”.
Una dintre cauzele anularii proiectului au fost costurile mari –fapt ce se-ntampla adesea cand vine vorba despre Aviatie (totusi, din punct de vedere economic, anularea proiectului a fost benefica. Insa, in plan social a fost o furtuna devastatoare, AVRO Canada fiind nevoita sa concedieze rapid 13.000-14.000 de oameni, fapt ce-avea s-aduca grave probleme sociale si scaderea popularitatii conservatorilor. Mai mult decat atat, a fost o lovitura devastatoare pentru industria de profil, majoritatea oamenilor de stiinta, a cercetatorilor, inginerilor si muncitorilor calificati mutandu-se la firme din SUA, ceea ce-avea sa duca la distrugerea aproape totala a industriei aeronautice canadiene. Multi dintre ei au ajuns la NASA, altii au participat in Marea Britanie la realizarea supersonicului de pasageri Concorde. Canadienii n-au mai scos vreodata o aeronava militara conceptie proprie, limitandu-se la fabricarea sub licenta a North American F-86 Sabre/Canadair CL-13, Lochkeed F-104 Starfighter/CF-104, Northrop F-5/Canadair CF-5, iar astazi, la modernizarea aeronavelor americane F-18, numite CF-18 in Canada. Eee, Starfighter-ul „artarilor” are o poveste interesanta, fiind plin de diferente fata de F-104G. Canadienii l-au modernizat superb, operandu-l in perioada 1961-1986 cand l-au inlocuit cu „Viespi”. Dar asta-i o alta poveste, ce probabil va fi „cumulata” cu cea a F-104DJ/Japonia –un vanator fara…pusca).
Alta cauza a fost presiunea politica, chiar ingerinta externa, conform surselor canadiene. Pe scurt, in iunie 1957, liberalii canadieni pierd alegerile in favoarea conservatorilor. Noul prim-ministru canadian, John George Diefenbaker (prim-ministrul cu numarul 13, in functie 21 iunie 1957-22 aprilie 1963. 13, se zice in folclor, este numar cu ghinion, pentru proiectul Arrow chiar a fost…), cedeaza presiunii SUA de achizitionare si operare in comun a rachetelor BOMARC, alaturandu-se planului de aparare comun propus de catre americani. Propunerea data inca de la inceputul anilor *50 si viza apararea comuna impotriva bombardierelor strategice sovietice. Concret, SUA propun Canadei participarea la realizarea unui sistem de radare dispuse pe teritoriul Americii de Nord, aceste radare urmand a avertiza din timp un eventual atac sovietic, via Polul Nord. Primele radare au fost gata in 1954, sistemul defensiv fiind numit Pinetree Line/Linia Pinilor (33 de statii radar principale fixe+6 statii secundare cu raspuns activ dispuse in nordul si sudul Canadei, deservite de personal USAF si pazite de catre RCAF –aceste statii au reprezentat primul sistem coordonat de detectare/alarmare timpurie a unui atac aerian sovietic asupra Americii de Nord.
Ulterior, in urma formarii personalului canadian, SUA au cedat RCAF operarea a 16 statii. Banii necesari realizarii Pinetree Line au fost aprobati de Congres in 1949, si-asta in urma testarii cu succes a primei bombe nucleare sovietice -29 august 1949, Semipalatinsk, bomba numita RDS-1, de 22 kt, o copie aproape fidela a celei americane „Fat Man/Grasanul”, de 21 kt. Acest test a produs soc in SUA, presedintele Truman cerand reevaluarea politicii nucleare. Suma aprobata de catre Congres s-a ridicat la 161 de milioane de dolari, RCAF fiind implicat in program incepand cu octombrie 1950, cand reprezentanti a-i Continental Air Command/USAF si reprezentanti a-i RCAF au hotarat demararea programului. 22 de statii principale+toate statiile secundare au fost platite de catre USAF, canadienii platind restul statiilor, 11 la numar. Din data de 1 ianuarie 1955, radarele de pe teritoriul canadian au inceput sa fie operate exclusiv de catre RCAF, aceste radare fiind modernizate/schimbate cu timpul, unele dintre acestea ramanand operationale pana la inceputul anilor *90.
In 1957, conform surselor canadiene, existau 39 de site-uri radar ce tineau de Linia Pinilor, canadienii numind-o si „Prima linie de aparare”, americanii numind-o CADIN/Continental Air Defence Integration North, parte a acestui sistem defensiv v-a fi integrat ulterior in NORAD –Canada adera la apararea comuna a Americii de Nord in data de 12 mai 1958. In perioada 1954-1960 au fost introduse calculatoare si statii radar automate operate de la distanta, ceea ce a usurat vizibil munca operatorilor, numarul acestora, scazand costurile si marind aria de detectie. De asemenea, in 1957 s-a introdus un sistem mult mai avansat de alarmare numit DEW/Distant Early Warning Radar Line/Linia de Avertizare Anticipata la Distanta, cunoscuta drept „Linia a III-a” –detecta cu precadere atacurile ce-ar fi venit din directia Oceanului Pacific si Oceanului Atlantic -marindu-se numarul de site-uri radar, acestea intinzandu-se acum din Alaska pana la Oceanul Atlantic. A doua linie de aparare s-a realizat tot in 1957, canadienii numind-o Mc.Gill Fence/Gardul Mc.Gill, rolul sau fiind detectarea aeronavelor sovietice ce-ar fi reusit sa patrunda nedetectate in sudul Americii de Nord zburand la joasa inaltime, utilizand radare tip Doppler –aceasta linie era pozitionata la aproximativ 500 km nord de Linia Pinilor, Paralela 50. La inceputul anilor *60, canadienii aveau in cadrul liniei a doua de aparare 8 statii radar principale+aproximativ 90 de statii radar automate amplasate la aproximativ 48-50 km departare una de cealalta.
TURN RADAR BENDIX AN-FPS 14
Interesant este faptul ca cel putin 6-7 dintre acestea erau de tip Bendix AN/FPS-14 Gap Filler, Doppler, raza medie de detectie, banda S –supraveghere in zona apropiata, precizie medie, 2700-2900 MHz, raza maxima de detectie 104-105-110 km,automat, radar tip G/General Ground Use/Radar cu Utilizare la Sol. Principalele statii radio-releu si radar operate de catre canadieni s-au aflat la: Hopedale/ Labrador, SCS-200/Sector Control Station-200, estul Canadei; KNOB Lake/Quebec, SCS-300; Great Wale River/Quebec, SCS-400; Winisk/Ontario, SCS-500; Bird/Manitoba, SCS-600; Cranberry Portage/Manitoba, SCS-700; Stoney Mountain/Alberta, SCS-800; Dawson Creek/Alaska, SCS-900; Fort Albany/Ontario, SCS-050, radar troposferic; Relay/Ontario, SCS-060, radar troposferic; Ramore/Ontario, SCS-070, radar troposferic.
ANTENA RADAR FPS-14 IN 1961
Ca fapt divers, aceste statii se intindeau pe o suprafata de 4346 km intre Hopedale/Labrador si Dawson Creek/Alaska, incluzand: 264 de cladiri –hangare, magazii, magazine, etc; platforme de aterizare pentru elicoptere, unele dispuneau si de piste de aterizare pentru aeronave de transport; 370 de turnuri si piloni pentru statii radio-releu, unele avand chiar 106-107 m inaltime; 16 piloni radar; 322 de generatoare/alternatoare Diesel. Toate aceste facilitati si echipamente insumau 200.000 de tone, mare parte dintre SCS nu puteau fi atinse decat pe calea aerului sau cu ajutorul vehiculelor amfibii pe senile. A fost un efort substantial realizarea acestora, unele ramanand operative doar trei ani. Cel mai probabil, pe teritoriul Canadei, intreaga retea operata de catre NORAD consta in 57 de statii radar si radio-releu, acestea avand posibilitatea de a avertiza fortele de aparare locale cu cel putin trei ore inainte ca bombardierele strategice sovietice s-ajunga la principalele orase), insa din data de 12 mai 1958, Canada devine oficial partener a-l SUA in cadrul NORAD/North American Aerospace Defense Command/Comandamentul Nord-American de Aparare Aerospatiala (asta dupa ce pe data de 1 august 1957 se crease NAAIDC/North American Air Defense Command/Comandamentul Nord-American de Aparare Aeriana, comandament comun americano-canadian. Acest comandament a fost aprobat de catre primul-ministru canadian de-atunci, Diefenbaker), sistem integrat aerospatial de supraveghere si avertizare anticipata impotriva rachetelor, aeronavelor si, foarte probabil, OZN-urilor (exista supozitii ca se ocupa si cu asa ceva, teorii exista cu duiumul, insa, cu certitudine, au capacitatile necesare.
Bineanteles, existenta OZN-urilor este controversata, insa mi-ar placea sa nu fim singuri in Univers). Sediul principal a-l NORAD se afla in Muntele Cheyenne/Colorado Springs –SUA (Muntii Stancosi. Pe timpul Razboiului Rece baza era considerata ultrasecreta, insa sovieticii stiau despre ea inca de pe timpul constructiei. Baza se afla sub 600 m de granit avand peste 5 km de tuneluri, fiind „sigilata” prin intermediul a doua usi blindate din otel, fiecare cantarind cate 25 de tone, inchizandu-se in caz de alarma in doar 45 de secunde. Toate cladirile subterane, 15 la numar, sunt dispuse pe arcuri imense din otel in vederea absorbirii socului rezultat in urma unei explozii nucleare,tot complexul fiind realizat in doar 357 de zile prin excavarea a 630.000 de tone de granit. Baza este evaluata astazi la aproximativ 20 de miliarde de dolari, aici lucrand cate 800 de persoane, experti din cadrul USAF, US Navy, US Marines, RCAF si Canadian Army, personalul schimbandu-se la fiecare 10 zile. In apropierea NORAD se afla: Academia USAF/El Paso County,aceasta intinzandu-se pe 26 kmp; Baza Fort Carson/El Paso County apartinand US Army, casa Diviziei 4 Infanterie, a Grupului 10 Forte Speciale/Aeropurtate si a Regimentului 25 Aviatie –elicoptere CH-47F Chinook/OH-58D Kiowa/UH-60M Blackhawk; Baza Aeriana Peterson si a multor altora) incepand din anul 1963, aceasta baza se afla sub conducerea Presedintelui SUA si a Primului-Ministru Canadian, comandantul fiind american secondat de un canadian, ambii cu gradul de general. In Canada exista o baza secundara a NORAD la North Bay/Ontario, 350 km nord de Toronto, aici aflandu-se si baza Escadrilei 22 RCAF (astazi zboara aeronave CF-18), de la inceputul anilor *60 aici fiind bazate si rachetele BOMARC (conform surselor canadiene la inceputul anilor *70, in cadrul NORAD lucrau 250.000 de oameni, personal canadian si american. Astazi are in uz radare extrem de performante, Over-the-Horizon, aeronave AWACS, radare dispuse pe nave amplasate strategic, fiind implicat in razboiul antiterorist si operatiunile antidrog).
Boeing CIM-10 Bomarc
Asa cum mentionam anterior, Canada a optat pentru racheta Boeing CIM-10 Bomarc (putea fi dotata si cu ogiva nucleara W-40, de 7-10 kt, versiunea Bomarc-B. Despre SAM Bomarc intr-un articol viitor),ca parte a sistemului comun de aparare aeriana dezvoltat impreuna cu SUA. Decizia implementarii/achizitionarii rachetelor BOMARC de catre Canada a fost anuntata oficial de catre prim-ministrul conservator, John Diefenbaker, in toamna lui 1958, provocand o adevarata furtuna in industria aeronautica canadiana. Decizia, ce-a venit si-n urma popunerii ministrului apararii canadian de-atunci, George Peakes (acesta a fost sustinator fervent a-l integrarii apararii aeriene canadiene cu cea a SUA, viitorul NORAD), avea sa duca-n istorie unica aeronava supersonica creata de catre canadieni, provocand o adevarata criza politica si sociala. Se stabilise ca proiectul aeronavei supersonice Avro Arrow este prea costisitor si, ciudat din punctul de vedere a-l unor experti canadieni, „n-ar fi fost eficient si n-ar fi satisfacut pe deplin nevoile de aparare ale Canadei” (unii experti militari canadieni considerau ca raza de actiune a SAM Bomarc, de aproximativ 640-700 km, ar face ca aceasta racheta sa fie inlocuitorul „ideal” pentru Avro Arrow, basca viteza trisonica de 3434 km/h, putand intercepta, cel putin teoretic, orice atac aerian sovietic asupra Canadei si Americii de Nord. Pentru multi, Bomarc a fost o idee buna, insa pentru industria aeronautica locala a reprezentat doar un cui la cosciug. Ca fapt divers,in acest sens, canadienii au cheltuit sume mari de bani pentru construirea de adaposturi antiatomice in marile orase, cheltuieli ce-au afectat programul Arrow. Numai in Toronto au construit in perioada anilor *60 aproximativ 2400 de buncare antiatomice, la un pret per exemplar de aproximativ 4000 de dolari. Canadair a produs componente pentru rachetele Bomarc, intre anii 1959-1962, trimitand 180 de ingineri si tehnicieni la Boeing/SUA pentru a…invata. Canadair a produs 550 de seturi de aripi pentru Bomarc si subansamble ale sistemului de lansare).
Batalionul 446 SAM/North Bay-Ontario
Concret, in urma intelegerii avute cu americanii de utilizare in comun a rachetelor Bomarc, canadienii hotarasc infintarea a doua batalioane, respectiv Batalionul 446 SAM/North Bay-Ontario si Batalionul 447 SAM/La Macaza –Quebec, ce-au fost operationale in perioada 1962-1972 (pe data de 1 septembrie 1972, ambele baze au fost inchise). Inca din septembrie 1958, din cate se stie, Canada s-a luptat sa obtina focoase nucleare din SUA, existand supozitii ca unul dintre motivele achizitiei de rachete Bomarc era acesta. Totusi, in luna mai 1961, la Ottawa, in urma intalnirii dintre presedintele SUA, John F.Kennedy si prim-ministrul canadian, Diefenbaker, nu s-a ajuns la nici o intelegere cu privire la dotarea cu ogive nucleare a rachetelor Bomarc canadiene, basca ca aceste ogive sa se afle in custodia RCAF (totusi, pe data de 30 decembrie 1963, noul presedinte american, Lyndon. B. Johnson, semneaza un memorandum secret ce prevedea ca in caz de bum-bum cu sovieticii, in maxim 24 de ore, ogivele nucleare sa fie montate si pe rachetele Bomarc canadiene, acestea fiind aduse din SUA. Se pare ca doua aeronave apartinand MATS/Military Air Transport Service/USAF, de tip Douglas C-124C Globemaster, erau oricand pregatite pentru asta. Eee, cam asa a fost si cu Scud-urile noastre!). Pana la urma Guvernul Diefenbaker a cazut, noul cabinet penduland intre a accepta sau nu ogive nucleare (bineanteles, SUA nu i-a incurajat in acest sens, le-ar fi dat dar sub controlul lor strict. Canadienii urmau sa le stocheze, insa americanii raspundeau de ele).
Batalionul 447 SAM/La Macaza –Quebec
Ulterior, Canada semneaza in ianuarie 1969, sub noul guvern liberal condus de catre Pierre Trudeau, Tratatul de Neproliferare Nucleara si, cu aceasta, adio ambitii nucleare (totusi, pe hartie aveau ogive nucleare, insa acestea erau sub strict control american, cu deosebire fortele canadiene detasate in Europa. Aveau vectori putatori, precum: rachete sol-aer CIM-10 Bomarc; 4 TEL MGR-1 Honest John+16 ogive nucleare W-31/2-20-40 kt; 108 ogive W-25/1,5 kt montate pe rachete aer-aer Douglas AIR-2A Genie, ce se aflau in dotarea a 54 de aeronave Mc Donnell CF-101 Voodoo; intre 90-210 de bombe nucleare tactice de 20 kt-60 kt, acestea aflandu-se in dotarea a 6 escadrile canadiene dotate cu CF-104 Starfighter/cam 90 de aeronave bazate in Europa. Informatia nu-i certa, fiindca surse canadiene mentioneaza faptul c-au detasat in Europa nu 6 ci 8 escadrile de CF-104/4 regimente, doua in Franta si doua in RFG. Regimentele 1 si 2 RCAF au si fost expulzate din Franta datorita faptului c-ar fi dispus de armament nuclear, ajungand la Baza Aeriana Lahr/RFG. Aici, cel putin doua CF-104 RCAF se aflau permanent gata de lupta, fiind armate cu astfel de bombe, ceea ce NATO numea Quick Reaction Alert/QRA.
Ei bine, ca fapt divers, la apogeul Razboiului Rece, in anii *70, NATO avea in Europa de Vest, permanent in alerta de lupta, 36 de escadrile. Se pare ca-n timpul Razboiului Rece, canadienii ar fi avut bazate pe teritoriul propriu si-n Europa, sub control american, intre 250-450 de incarcaturi nucleare. Interesant este faptul ca-n anii *60-*70, la Baza Aeriana Goose Bay/Labrador apartinand RCAF, se executau antrenamente de zbor cu lansari simulate de bombe nucleare tactice, de catre aeronave de vanatoare apartinand olandezilor, vest-germanilor, italienilor, britanicilor si, bineanteles, canadienilor. Canada a fost, in mod cert, gazda armamentului nuclear american. Datorita faptului ca-n caz de bum-bum, SUA le-ar fi dat armament nuclear, canadienii, pe sustache, au permis navelor de razboi americane ce erau dotate cu astfel de armament sa acosteze in porturile proprii. Pe timpul Razboiului Rece, nave apartinand US Navy erau o prezenta obisnuita in Victoria, Vancouver, Halifax, Saint-John si Quebec. Se stie ca pe-atunci, aproximativ 85% din marile nave de razboi americane aveau la bord si armament nuclear. Se estimeaza ca pana-n 1985, astfel de nave au petrecut 272 de zile in porturile canadiene, insa US Navy n-a recunoscut niciodata faptul ca navele ar fi avut arme nucleare la bord atunci cand veneau in Canada, cel putin nu in fata sovieticilor si a opiniei publice canadiene. Cu toate acestea, strategii sovietici presupuneau ca toate navele Marinei SUA aflate in mars sau bazate in porturi straine, aveau armament nuclear la bord –fie si o bombita, sa fie acolo.
Amiralul US Navy in retragere, Eugene Carroll, acum decedat, neaga insa: „Din experienta mea, toate navele de razboi ale SUA capabile sa duca arme nucleare, n-aveau astfel de arme la bord”. Ei, ca sa vezi, tocmai el care la un moment dat a raspuns de cele 7000 de arme nucleare ale SUA din Europa de Vest, fiind si primul ofiter US Navy ce-a indeplinit aceasta sarcina!!! Da’ atunci cum explica faptul ca-n 1985, SSBN-640/USS Benjamin Franklin, submarin purtator de rachete balistice ce s-a aflat timp de patru zile in vizita de curtoazie la Halifax, avea la bord aproape 13 megatone, o putere de foc de aproximativ patru ori mai mare decat toate bombele lansate in WW II. Doar nu l-or fi dezarmat inainte! ).
Americanii au contribuit inclusiv cu bani la achizitia canadiana de rachete Bomarc dupa cum urmeaza: 60 SAM Bomarc (56 conform canadienilor), cost 29 milioane de dolari; 59 de amplasamente de lansare fixe, cost 12 milioane de dolari; echipamente speciale, cost 19 milioane de dolari. Canadienii au platit urmatoarele: constructia bazelor, cost 14 milioane de dolari; formarea personalului, cost 2 milioane de dolari; alte costuri, 5 milioane de dolari; costuri de operare anuale estimate, 6 milioane de dolari (in 1971, costul de operare anual declarat a fost de 4 milioane de dolari pentru cele doua batalioane SAM Bomarc); baza SAM de la North Bay, cost 4 milioane de dolari; baza SAM de la La Macaza, cost 7 milioane de dolari. Interesant este faptul ca astazi exista in Canada trei monumente Bomarc, rachetele fiind dezafectate. Unul dintre acestea se afla la intrarea aeroportului din Edmonton/Alberta si, pe placa de bronz scrie urmatoarele: „In 1971 racheta Bomarc a fost abandonata. Cu toate ca Bomarc putea avea ogiva nucleara, aceasta a fost o mare dezamagire pentru fortele canadiene in a-si indeplini rolul in cadrul NORAD”. Mai mult decat atat, experti a-i Muzeului Aeronautic din Ottawa considera ca: „In timp ce pe hartie racheta Bomarc era impresionanta, aceasta n-a fost capabila sa intercepteze rachete nucleare cu raza lunga de actiune ce incepusera sa fie implementate la jumatatea anilor *60”. Dar, asa cum se-ntampla intotdeauna, exista pareri pro si contra Bomarc, asa ca trebuie sa privim totul cu retinere, cert fiind faptul ca Bomarc a ramas sa „pazeasca” America de Nord mai bine de 10 ani. Punct! Va urma…
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.aircraftinformation.info1400 × 1120
teamcanada.freeforums.org1023 × 378
www.fighter-planes.com/info/arrow.htm
https://www.historicacanada.ca/…/avro-arrow
thecanadiansentinel.blogspot.com640 × 480
www.aviationsmilitaires.net549 × 304
www.norad.mil/AboutNORAD/CanadianNORA…
www.thecanadianencyclopedia.ca/…/bomarc-mi…
www.usask.ca/…/nuclear_question_in_canada/
www.boeing.com › History › Products
www.encyclopediecanadienne.ca/…/la-crise-des…